Perfect like him

pe mitzy il iubeste lumea atat de mult incat ii lasa ciocolata la usa

Adam Geist/Braila

Dupa cum radeam aseara, inainte de piesa, in restaurantul de mare angajament Edy's Complex din centrul Brailei, impreuna cu Alecs si cu Cristi: prietena mea M. a primit cado de ziua ei o excursie la Paris. Eu am primit o excursie la Braila si un bilet la Adam Geist. I win.

I'll buy the flowers myself

Sa am un an asa cum il merit.

Tommy Lee Jones

xenu: si ce filme ti-au placut tie cel mai tare?
y: great expectations
xenu: ah, alfonso cuaron
y: nuuu, e cu ethan hawke

Nu mi s-a intamplat niciodata sa imi placa oamenii pentru ceea ce sunt ei. Nu mi-au placut pentru ca sunt buni sau simpli, ci pentru ca imi impartasesc inchipuirile. Ca Lars von Trier, ca Giles, ca Gareth Pugh, ca Air (ca tot vin la Bucuresti), ca una, ca alta. Toti oamenii pe care ii accept in jurul meu, si fac asta de multa vreme, sunt oameni selectati pe baza acestor criterii pe care le recunosc drept nesanatoase. Poate de asta sunt atat de putini. Traiesc cu asta, si, in oarecare masura mi-o si asum. Mitzy imi zice, totusi, ca cel mai bine este sa ii placi pe oameni pentru ceea ce sunt on the inside. Dar nu pot. Din fericire, nici el nu poate, asa ca nu ma pot considera singura defecta in povestea asta. Asta ar fi o alta problema foarte mare, care tine de coconul despre care am sa dezvolt alta data.
Ei bine, si cand ma aflu intr-o situatie in care cineva vrea sa imi ofere afectiune rusinoasa dar nu corespunde criteriilor dupa care aleg eu oamenii, ce fac? Ma ascund, evident, fug cat mai departe pentru ca, nu-i asa, nu ii pot spune omului ca nu am chef sa vorbesc cu el pentru ca ii place Tommy Lee Jones. Sau pentru ca imi spune ca unul dintre filmele lui preferate este Meet Joe Black. Asta m-ar face extrem de superficiala, nu?

Ei bine, nu. M-am hotarat, impreuna cu Ines, ca oamenii se impart, pe lumea asta, in doua categorii. Este ca atunci cand vezi totul in alb sau negru. Noi am decis ca vedem lucrurile in Tommy Lee Jones si restul. Aceasta teorie extrem de respectabila si aproape stiintifica se aplica la orice. A mers si la alegeri: oamenii Tommy Lee Jones nu au reusit sa voteze pe cine trebuie sau pe cine vrem noi. Din cauza lor ne merge rau, pentru ca oamenii care se uita la filme cu Tommy Lee Jones au drept ideal in viata sa isi cumpere masina si casa, si evident ca toti ajung sa si le ia si ne polueaza pe noi, restul, cu masinile lor mari si inutile. Oamenii Tommy Lee Jones se duc la mall, la cinema, si nu isi pun telefoanele pe silent, fac gratare si lasa resturile in padure, vorbesc tare, fac politica samd. Si, ca sa nu uit, ca asta mi se pare foarte important. Oamenilor Tommy Lee Jones le pute totul in tara asta, nu le convine nimic.
They shall be ignored, then.

A Long Way Down

"Pana la urma, am optat pentru niste perdele cu trenulete si pentru un abajur cu personajul ala din Razboiul stelelor. Aproape imediat dupa aceea, am inceput sa cumpar albume cu benzi desenate, asta asa, doar ca sa-mi dau seama ce ar putea citi si gandi un baiat de varsta lui. Si, sambata dimineata, ne uitam la televizor impreuna, ceea ce m-a ajutat sa aflu si eu cate ceva despre cantaretii pop care i-ar putea placea lui, ba uneori si despre programele TV pe care le-ar putea urmari el. Am mai spus inainte ca unul dintre cele mai oribile lucruri este sa stii ca nimic nu se va urni vreodata; si daca simulezi ca totusi ceva se urneste, tot degeaba, fiindca de fapt nu se schimba nimic. Dar, tie, chestia asta iti face bine. Fara asta, ce ti-ar ramane, in fond? Si, oricum, gandindu-ma la acest lucru mi-a fost mai usor sa il vad altfel pe Matty, intr-un mod cumva mai ciudat. Presupun ca asa fac si aia cand vor sa introduca un nou personaj in serialul East Enders: isi zic, probabil, bun, deci, ia sa vedem cum e persoana asta? Ce fel de muzica asculta, ce fel de prieteni are, cu care echipa tine la fotbal? Exact asta am facut si eu - mi-am inventat un fiu."
Sunt carti complicate, pe care te chinui sa le intelegi cand le banuiesti sensuri, si carti simple, care iti ating resorturi interioare. Cartea lui Nick Hornby (sau, mai bine zis, cartile lui)face parte din ultima categorie. Te atinge. Nu te schimba, dar te emotioneaza. Si, poate cel mai mult, iti ofera acel confort, acel sentiment de intelegere si acceptare care nu are de-a face cu resemnarea. Iar oamenii despre care scrie Hornby sunt cu atat mai frumosi cu cat sunt la fel ca oricare dintre noi. Si de asta imi place Hornby, pentru ca stiu ca oricare dintre cei patru sinucigasi din A Long Way Down ar mai amana cu o zi orice decizie doar pentru ca este sambata, la televizor este Gossip Girl, a doua cafea este aburinda si pisicile se fofileaza prin casa. Fara Dumnezeu, fara mecanisme complicate de justificare. Uite asa.

*foto:fantasticfiction.co.uk

Heartbreaking

Cosul bate celulita*

xenu: tre sa imi plimb cosul pana la obor. doamne, ce frica imi e
xenu: oare sa imi pun un plasture peste el?
mitzy: of of of
xenu: eu vorbesc serios
xenu: am un cos cat capul meu
xenu: ca de-asta nu m-am dus la munca
mitzy: i see
mitzy: pai pune un plasture
xenu: doar ca ti-am dat tie plasturii mici cand ai sangerat
mitzy: e chiar atat de rau? asta vroiai sa zici de fapt, nu? sper sa se faca si mai mare, sa iti inlocuiasca capul si sa ai un cap pe cos
xenu: nu asta voiam sa zic si nu inteleg de ce ma blestemi. nu mai vorbesc cu tine
xenu: eu plang in casa
mitzy: hai pisa
mitzy: de ce plangi ca ai un cos sau ca te-a inselat vlad?
xenu: eu nu as plange ca m-a inselat vlad pentru ca plang doar pentru lucrurile importante
mitzy: asa e. deci si eu am un cos. un cap de fapt pe un cos mare langa ureche care nu se stoarce. era sa-mi tai urechea, dar cosul tot ar fi fost acolo
xenu: deci la ureche nu se vede. pe nas, pisi, e in centru

De fiecare data cand imi apare in cos (slava domnului ca nu am avut acnee in adolescenta), cosul devine problema mea centrala. Este mai important decat orice altceva si nu sunt capabila sa vad decat cosul. Desigur, exista niste standarde. Daca as avea un cos mare pe picior (ceea ce nu mi s-a intamplat) probabil as purta niste pantaloni si nu ar fi nicio drama. Pe frunte - drama, dar mai mica, poate fi rezolvata cu un breton ad hoc. Pe ureche, in ureche, langa ureche, la fel. Ramane problema spinoasa a cosului pe obraz, unde nu ai foarte multe optiuni.
Si, cele mai grave doua situatii: cosul pe barbie si cosul pe nas.
Aici situatia are, iarasi, mai multe aspecte. Oricum, un cos mare Mare pozitionat in aceste locuri este gata sa te transforme oricand intr-o vrajitoare trecand prin urmatoarele etape: cos mare => neg => neg cu par crescand din el => vrajitoare.
Apoi, ca sa rezolvi problema, trebuie sa iei niste decizii radicale. Este o rana sangeranda mai buna decat un cos? daca hotarasti ca da, omori cosul si treci mai departe. You, brave people!! Daca nu, trebuie sa apelezi la solutiile pe care le gasesti la farmacie (in care nu am incredere) sau la leacurile vrajitoresti (iar vrajitoarele, uf) de genul ceapa pusa pe locul respectiv si fixata cu un plasture sau ceva. Lucrurile nu se opresc aici, pentru ca, orice astfel de optiune ti s-ar parea mai potrivita, trebuie sa te duci sa cumperi lucrurile alea. Asta inseamna sa iesi din casa. Asta inseamna sa iti doresti din tot sufletul sa se intample ceva, sa ploua cu broaste, eventual, astfel incat toata lumea sa uite de cos (inclusiv tu...adica eu) si sa se uite la cer. Daca nu se intampla (desi a inceput sa ninga azi, thank god), trebuie sa suporti rasetele celorlalti. Nu face greseala sa crezi ca oamenii rad pe strada pentru ca sunt binedispusi. Nu, rad de cosul tau. Cand nu aveai cosul, radeau de celulita ta, de gleznele groase sau de felul in care te imbraci.
But there's more. Te duci in piata si vrei sa cumperi o ceapa. Probabil aceasta este prima data cand cumperi o ceapa. Pentru mine, cu siguranta. Iti este rusine sa cumperi doar o ceapa si razi la vanzatoare "doua :)". Ea te intreaba, zambind si privindu-ti cosul: "pentru salata?" "da". Vanzatoarea nici nu le mai cantareste, sunt doar doua cepe "da-mi 5 mii." Ii dai.
Si, umilita si mincinoasa, pleci mai departe cu prada. Transporti cele doua cepe acasa. Daca le urasti la fel de tare ca mine, iti dau lacrimile numai la gandul ca vei taia o ceapa (pe cealalta o arunci by default, ai luat-o doar ca sa fentezi vigilenta aprozaristei). O tai si o urasti. Si stai cu nasul infasurat intr-un plasture imens. Sub plasture se ascunde o foaie de ceapa.
Daca pana maine nu trece cosul, sunt sanse mari sa ma sinucid.
Desi, acum, ca nu mai am celulita, parca viata e mai frumoasa.

**am scris chestia asta iarna trecuta.

Kinky Boot

Wonderboys

Uite asa imi aduc cateodata aminte de cat de mult mi-a placut mie Wonderboys. Am vazut mai intai filmul. Michael Douglas (singura data cand a fost ok), Katie Holmes, Robert Downey, Frances McDormand si Tobey Maguire. Am citit mai apoi cartea, cand a aparut la noi. Am facut-o cadou lui Ines, care, la randul ei, a dat-o mai departe unde trebuia. Nu e greu sa iti placa Wonderboys. E despre scriitori ratati, ceea ce e dragut cand esti unul, dar oarecum amuzanta si optimista. Sau asa mi se pare mie. Nu ma mai gandisem de multa vreme la povestea asta, si ma gandeam ca singura mea conexiune cu ea este istoria cu scrisul si cu ratarea. Ei bine, nu.
Vineri seara am ajuns la Craiova dupa un drum halucinant care a durat ani lumina. Am iesit in clubul oribil in care imi tot promit sa nu mai calc. M-am ambientat sanatos. Spre dimineata, R. a plecat acasa. R. este un fel de fratele meu, dar mai cocalar, asa. Cum spuneam, R. a plecat acasa si s-a intors in aproximativ cinci minute. M-a tras afara si mi-a spus inlacrimat ca a murit Monica, cateaua noastra de mai bine de 10 ani dar nu stiu exact cati, care pare sa fi stat in curtea noastra dintotdeauna. Monica era o vulpita rosie si vesela cand era tanara. In ultimii ani, insa, dupa ce imbatranise si eu ma mutasem din oras, nu ma mai recunoastea si imi era frica sa intru in curte.
Oricum, era spre dimineata, eu si R. eram intr-o stare avansata de ambientare, dar el a decis ca trebuie sa o ingropam pe Monica la tara inainte sa se trezeasca restul familiei si sa o gaseasca acolo. Am plecat, dupa ce am indesat-o pe Monica intr-o cutie si am luat o cazma. R. a condus pana la tara, mie imi siroiau lacrimile ca la nebuni si ne tot intrebam ce facem daca ne opreste politia. Evident, ne-am gandit ca orice politist cu suflet ar intelege ca unele lucruri trebuie facute si ne-ar lasa in pace. Am ajuns in gradina de la tara, am dezlegat poarta si am cautat un loc de veci confortabil. Am tarat masina pana acolo si am inceput sa sapam, la lumina farurilor. Mergea greu, pamantul era tare. Sapam si ne aminteam de ea in zilele ei bune. Plangeam pe alocuri, pentru ca Monica, chiar daca era cainele din curte, era o certitudine. Era copilaria noastra, erau vremurile in care mai traiau si Bobita si Sheeba. In principiu, evident, plangeam pentru noi, asa cum se intampla de fiecare data cand moare cate cineva. Am reusit sa facem o groapa decenta, desi in ultima instanta a trebuit sa ne folosim si unghiile si cam tot ce mai aveam ca sa mearga treaba mai repede. Era dubios acolo, inca nu se facuse lumina si era asa, o ceata umeda, miros de lucerna si copaci pe margine. Am varat-o pe Monica in groapa si am pus pamant deasupra. Ne-am hotarat greu ca trebuie sa tasam pamantul ca sa nu o dezgroape alte animale. Am fumat o tigara cu ea si am plecat, cu hainele si fetele si mainile pline de noroi, cu o sapa in portbagaj. Problema politiei a devenit inca mai presanta, pentru ca eram, in acel moment, doar doi indivizi alcoolizati care au ingropat, in mod evident, pe cineva. Nu s-a intamplat nimic, doar ca am ajuns acasa, am mai plans sanatos o vreme, cu frigul in oase si apoi am adormit.
Vezi, eu nu credeam ca astfel de situatii se intampla de-adevaratelea. Dar e ok.

It was the moment. Right then.

Stateam in statia de autobuz de dimineata si imi era foarte frig. Doua autobuze trecusera pe langa mine pana sa ajung in statie, toata lumea urcase. Si, deodata, cei care treceau pe trotuar au inceput sa zambeasca. Am crezut ca am ceva pe mine. Dupa care am vazut ca incepuse sa ninga. Am zambit si eu. Si ascultam asta.

Zero grade Kelvin

"Cu cateva luni inainte sa plec in NZ", o iau mai usor "Anama mi-a dat un pui de pisica, ei i-l facuse cadou cineva, dar se plictisise de el. M-am atasat foarte tare, cand ma uitam la TV, imi sarea in cap si isi impingea labutele pe ceafa mea si eu dadeam capul pe spate, ca sa simt cum ma gadila. Alteori ma apuca dragostea si-l trezeam din somn sa ma joc cu el si el avea totdeauna chef de joaca, nu ma respingea. (...) Apoi, intr-o zi in care am venit nervos de la scoala, am descoperit ca a spart o farfurie cu supa si ca a vomitat in pat si a intins voma pe patura. M-am enervat foarte rau, l-am luat in pumn, l-am strans, el a inceput sa miorlaie, dar nu mi-era destul si, cum stateam in camera, l-am azvarlit pe gresia din hol. El a ramas pe podea aproape nemiscat, tremurand, cu abdomenul si capul lipite de gresie, cum fac pisicile cand li se opreste rasuflarea. M-am simtit ingrozitor. Dar nu a luat distanta, si-a pastrat atasamentele si tot asa mi se strecura noaptea sub nas...Era duios si mai cretinut, asa: eu ii dadeam mancare si aveam grija de el si el ma iubea pentru asta, la grija se raspunde prin credinta, e simplu."

sau

"Sunt fumat si nimic nu-mi mai poate scoate din cap asta, ca asa ajung sa se indragosteasca oamenii, dupa afinitati subliminale si gesturi inofensive care scapa atentiei constiente, dar care comunica lucruri care ating bazal filmul, sunt lucruri dupa care tanjesti nestiut si pe care le regasesti in miscarile celuilalt, da, probabil asa se plac oamenii, cu siguranta ca asa se plac."

Si alte lucruri frumoase mai spune Schiop in cartea asta.

Draga revista Elle*

Am zis intotdeauna ca am sa ma abtin sa imi vars amaraciunile pe blog. Ei bine, am cam mintit. Adica incerc, dar nu se poate intotdeauna. Eram in tren zilele trecute si am descoperit in suplimentul de barbati al revistei Elle un articol foarte interesant. Se numeste: "Marijuana? No, thanks, Merlot is better!" scris de un domn pe nume Radu Tudor. Nu stiam cine este, am aflat intre timp. Sa fie sanatos. Iata ce scrie acest domn despre asa numitul proiect de legalizare a drogurilor usoare: "Sunt cazuri absolut dramatice, de tineri care au pornit de la a fuma iarba si au sfarsit aruncandu-se de pe bloc intr-o criza grava de sevraj cu heroina. (...) Temerea cea mai mare a celor implicati in combaterea consumului de droguri este ca majoritatea celor care au pornit cu droguri usoare au sfarsit printr-o dependenta mortala de substante extrem de puternice. Pe masura ce timpul trece, nevoia te impinge dramatic spre o doza si mai zdravana." Ma rog, ideea este, pana la urma, ca nu putem legaliza drogurile usoare fara a intreba mai intai populatia. Deci nu pare o idee foarte rea. Articolul continua sa bata campii pana cand ajunge la un subiect care ma freaca si mai tare decat drogurile, usoare sau altfel. Si anume: "Biserica Ortodoxa a fost ignorata de la consultari cu deja faimoasa comisie prezidentiala." Adica Biserica Ortodoxa, care are deja un statut dubios intr-un stat care nu are o religie nationala cum este Romania, ar trebui intrebata? Si atunci, daca intrebam BOR, de ce sa nu intrebam si alte Biserici? Presupun ca si ele ar avea cate ceva de spus.
Si mai tare decat faza asta cu ce spune Biserica m-a enervat exemplul acela cu colega moderatoare a autorului, care duce periodic urina fiului sau de 11 ani la analiza, pentru ca, citez "Educatia zilnica si cicaleala nu mai sunt suficiente. Traficantii pot avea uneori un succes mai mare decat parintii."

Si, cireasa de pe tort: "Stiu ca prin anumite medii, elevate in felul lor, a trage un fum de iarba nu este nici un fel de crima. E chiar ceva trendy/cool. Sau "marfabeton". In cercuri restranse, pe la petreceri private sau prin cluburi, au existat dintotdeauna astfel de tentatii."
Asta mi-a amintit de un pasaj foarte dragut din "Fear and Loathing in Las Vegas" pe care tin neaparat sa il reproduc: era atunci cand dragul de erou, drogat zdravan, se duce la Conferinta Nationala a Procurorilor Districtuali, care isi pusesera in cap sa faca ceva cu problema drogurilor. Si acolo afla el ce stiu procurorii despre droguri. Si anume: "la pagina 49, el (doctorul Bloomquist, expert in marijuana) explica cele patru stari din societatea canabisului: "Beton, Misto, Ca lumea & Naspa" - in aceasta ordine descrescatoare. "Naspa este o stare rara, cel mai des apare cea de beton. Nu e pe receptie, ceea ce inseamna ca nu stie ce se intampla." etc.
Si, inca si mai dragut:
RECUNOASTE DROGATUL INRAIT. VIATA TA POATE DEPINDE DE ASTA!
Nu vei putea sa-i vezi ochii din cauza ochelarilor "masca de ceai", dar incheieturile degetelor ii vor fi albe din pricina tensiunii interioare, si pantalonii acoperiti cu o crusta de sperma din cauza reprizelor regulate de masturbare, atunci cand nu poate gasi o victima pe care s-o violeze. Se clatina pe picioare si se balbaie cand e intrebat ceva. Nu-ti respecta insigna. Drogatul inrait nu se teme de nimic. Ataca fara niciun motiv, cu orice arma are la indemana - inclusiv cu a ta. ATENTIE. Orice ofiter care aresteaza un suspect dependent de marijuana trebuie sa se foloseasca de toate fortele necesare imediat. Un lucru marunt facut la timp (legat de el) te scuteste (pe tine) de multa osteneala. Succes.
Seful
Cam tot atat stie si domnul Radu Tudor despre droguri. Asta ar fi numai problema lui daca nu ar si scrie aceste lucruri intr-o revista pe care o cred, inca, respectabila. Ceea ce a facut el e la fel de util si de bine gandit ca si campania aia pe care o vedem prin tot orasul cu un mar stricat si cu sloganul "Drogurile strica tot". Nu ca mi-ar placea prea tare ideea de legalizare a drogurilor.

* Elle, mi-am permis sa iti scriu pentru ca stiu ca suntem prietene. Mai am inca primul tau numar, cu Lavinia Barladeanu pe coperta, imbracata intr-o bluzita rosie de catifea. Si pe toate celelalte.

Cu blogul asta

M. mi-a zis de la inceput, incurajator, ca nu o sa ma tin de blogul asta. Ca bloggingul nu e de mine. Evident, pentru ca sunt facuta pentru fapte mai mari. Se prea poate sa fie adevarat.
Ce voiam sa spun, insa, este ca mie imi place sa delirez din cand in cand aici, si ca blogurile m-au pus pana acum in niste situatii pline de invataminte. Spre exemplu, azi am scos pe cineva drag din blogroll. A durut un pica. Dar nu mai este blogul ei, asa ca nu conteaza foarte mult. (asta mi-a amintit de situatia aia in care am sters numarul cuiva din telefon la un an si ceva dupa ce persoana in cauza murise, cand mi-am schimbat telefonul si a trebuit sa transfer numerele).
Tot pe blog am jignit (fara sa vreau si fara sa ma gandesc) o persoana la care tin si mi-a parut tare rau.
Tot rau mi-a parut (se prea poate sa fi si plans un pic) cand cineva si-a sters blogul. As zice cine e daca nu mi s-ar parea ca e foarte personal si frumos ce scrie el. M-am simtit, oricum, norocoasa pentru ca il citisem din scoarta in scoarta cu vreo doua saptamani inainte, pentru aducere aminte. Tot mai cred ca nu trebuia sa il stearga (sau sa il ia de la capat). Si as mai vrea sa stie, daca aterizeaza vreodata aici, ca eu as citi orice ar scrie el.

Crazy on my face

As vrea sa ii scriu si eu Victoriei B., sau altcuiva, dar ma tem ca Mitzy ma va acuza ca vreau sa devin celebra pe spinarea lui, ceea ce este, desigur, adevarat.
Asa ca imi voi gasi un alt personaj caruia sa ii scriu. Karen pare mai ok, oricum de ea macar imi place. In aceasta ordine de idei:
Draga Karen,
ce mai faceti, tu si Stan? Sunteti bine? Eu sunt foarte bine. Uite, vineri am luat salariul si mi-am cumparat cartea lui Schiop pe care o voi termina in curand. O sa iti povestesc mai multe cand o termin. Stiu ca nu te intereseaza, dar mie imi place de Schiop si am de gand sa il laud la toata lumea, pana cand va deveni atat de posh incat chiar si tu vei dori sa il pleznesti cu drag. Am vrut sa ne luam si bilete la concertul lui Yann Tiersen, dar oamenii care ar trebui sa se ocupe de asta la Carturesti aveau treburi mai importante.
Mai mult, vineri seara m-am uitat la Dansez pentru tine, ca sa pot rade de oamenii sarmani. Vezi, stiam eu ca am sa-ti captez atentia cumva. Dansez pentru tine este un fel de Dancing with the stars unde Emilia Popescu o joaca pe Paula Abdul. Abdul what, zici? Da, si mie mi se parea ca Paula era in juriu la American Idol, dar tot aia e. Tot vineri seara am facut niste filmulete geniale, pe care nu le pot posta pentru ca sunt compromitatoare pentru niste oameni. Ti le arat eu cand ne vedem data viitoare. O sa-ti placa. Ieri am stat toata ziua in casa si am facut curat prin hartii si nu am gasit nimic interesant de mentionat. De plictiseala, aseara, m-am uitat la Lemming, e un film dubios, numai bun de vazut cand esti pe mood elevators. Ti-ar placea. Azi dimineata am iesit si mi-am cumparat reviste si flori - o gramada de crizanteme de la o tiganca al carei fiu este in spital cu pojar, din cate mi-am dat seama. Nu stiu daca pojarul se ia, oricum, stiu ca nu ma vei vizita la spital pentru ca you would...but you don't want to.
In rest, am primit cel mai bizar assignement din viata mea. Trebuie sa scriu o poveste, de ziua unei prietene. Nimeni nu mi-a mai cerut asa ceva pana acum. Ma rog, imi cere Cristina dar aia e pe bani si in fiecare luna si imi vine mai usor. Mi-am amintit apoi cum il plateai tu pe Jack sa scrie povesti aproximativ erotice. Era dragut.
Asa...si, in cele din urma, mi-am dat seama ca nu am visat povestea aia cu Jeremy Irons si cu Patricia Kaas. Ah, si am terminat si jurnalul Oanei Pellea despre care au scris altii mai bine aici. Desi eu inca mai cred ca e confortabil sa ai un Dumnezeu sau cati or fi.
Cam atat am avut sa iti spun.
Plezneste-o pe Rosie din partea mea.
Te pup,
Xenu