Ze best of ze 90s

Nu tin minte clar cum a inceput toata isteria asta cu revistele de moda, stiu doar ca in liceu imi cumparam deja Gioia si Amica, laolalta cu Liceenii, Melos si Salut, desi nu stiam boaba de italiana si mi se parea atunci, ca si acum, una dintre cele mai tipatoare limbi de pe pamant, drept pentru care am si refuzat sa o invat vreodata. Insa, la un moment, catre sfarsitul anilor 90, mai precis in 97, a aparut Exces. Nu am prins primul numar si imi pare rau si astazi, dar cred, oricum, ca de la asta mi s-a tras. Raposata Exces a fost prima revista de moda nascuta in Romania de dupa Revolutie, and it was love at first sight. Cum prima iubire nu se uita niciodata, am carat cateva numere dupa mine, la Bucuresti. Pe unele dintre ele le-am facut cadou cuiva care le merita mai mult decat mine, pe celelalte le-am pastrat. Astazi le-am regasit printre mormanele de reviste care odihnesc pe podele (Ines ma tot intreaba ce am de gand cu ele, si, desi imi dau seama ca la un moment dat voi ajunge sa calc sau sa dorm pe reviste, nu mi se pare atat de deranjant gandul asta). Le-am rasfoit, si am zis sa le si fotografiez, pentru cei care au uitat cum erau odinioara revistele pentru femei in Romania. Adica minunate.

Iata ca erau vremuri, inainte de Elle, Cosmo, Tabu, The One, Bazaar si mai stiu eu ce, cand autorul rubricii gastro era Neculai Constantin Muntean si cand ilustratiile erau facute de Dan Perjovschi.

Cand Valentina Pelinel inca arata a om, ba chiar era foarte draguta, si era fotografiata pe un stadion in rochii semnate Janine, Catalin Botezatu, Razvan Ciobanu, etc. Uite ca acu mi s-a facut dor si de Janine, cu colectiile ei despre eclipse, jazz si alte mizerii. Isi facuse si parfum, si, cum fashion-victima din mine dadea semne ca exista inca de pe atunci, imi propusesem sa il cumpar. In schimb, mi-am luat Masumi. Imi amintesc si de seria aia de parfumuri de la Coty, cu Exclamation si Pret a porter si cum se mai numeau ele. Si cat de chic ni se pareau pe atunci.

Din seria ce s-a mai intamplat cu oamenii din care era facuta pe atunci revista, iata ca Roxana Voloseniuc, actualul redactor sef de la Elle, era model de cover si o chema Roxana Iurcu. Pictorialul a carui eroina era, alaturi de Andreas Buzoiu, stomatolog si manechin, a fost de mare exceptie. La fel si afisul pentru marele eveniment cultural ZIM (Zilele modei la Bucuresti, ignorantilor!!) Si, daca e sa ne amintim de modele, preferata mea era Ruxandra Paruta, mi se parea ca nu vazusem o modelina mai frumoasa in viata mea. And it was in the age of the supermodels. Iar Dana Argesan, draga de ea, era pe atunci model si am impresia ca tocmai castigase Elite Model Look (sau ceva in genul acesta). Acum e unul dintre cei mai respectati (pe buna dreptate) make-up artisti din Romania si e o placere sa lucrezi cu ea.

Evident, inca mai erau mizerii, dar si azi mai exista o Liza Panait, deci nu e mare durere. Doar ca, desi layoutul era oribil, hainele din pictoriale de la casa de moda Exclusiv, fotografiile blurate, textele chinuite; si, desi oamenii aia care s-au apucat sa faca revista bajbaiau, Exces a fost prima revista pentru femei si despre moda din Romania, prima pe care am pus eu mana. Si, oricat de patetic ar suna, asa am aflat ce voiam sa fac. They were selling the dream, si, frate, cum l-am mai cumparat.

Boyfriend jeans

Nu stiu de ce se agita toata lumea cu stirea aia cu the tragic plane crash, cand, iata, se gasesc si lucruri bune la televizor, si nu am vazut pe nimeni sarbatorindu-le. Cel mai bun dintre aceste lucruri este faptul ca Dame Elizabeth Taylor a decis sa se marite pentru a noua oara. Pentru ca dansa are nu mai putin de 78 de ani, iar dansul vreo 49, Mi a decis ca asta inseamna ca va trebui sa asteptam vreo 50 de ani pana sa intalnim marea dragoste, si sa nu facem asa, ca Liz, sa incercam mai multe iubiri mai mici pana o gasim pe aia nemuritoare si adevarata. Eu i-am argumentat ca marea iubire a lui Liz trebuie sa fi fost domnul Burton, ca nu degeaba l-a luat de barbat de doua ori si ca, daca domnul nu ar fi murit intre timp, probabil ca se mai casatoreau de cateva ori. Mi mi-a replicat ca e sigura ca Liz nici nu isi mai aduce aminte cine e Burton, ceea ce se poate sa fie adevarat.
Totusi, asta mi-a amintit de un articol pe care l-am citit saptamana trecuta in revista Andreei Esca, The One. Articolul in cauza trata despre barbatul perfect, pe care, se pare, nu trebuie sa il (mai) asteptam. Ca nu vine. Evident, domnisoara care semneaza articolul asteapta. Si probabil ca s-a saturat de asteptat. Desi cred ca asta este o situatie speciala, dat fiind ca eu nu cunosc aproape nicio faptura feminina care sa astepte un Fat Frumos, in schimb stiind destule care nu asteapta nimic. Dar ipoteza de la care pleaca articolul, desigur, intens documentat, din revista, este ca noi, toate, il asteptam pe Mr Right sau Prince Charming. Ei bine, gresit. Eu nu am vazut inca, printre femeile relativ normale din jurul meu, vreuna care sa creada in asa ceva. Si, din fericire, am vazut prea putine care sa il astepte pe cavaler riscand sa ramana singure la o varsta periculoasa, cand nu le mai ia nimeni fara o zeste sanatoasa la pachet, dupa cum zice articolul. De fapt, problema, cred eu, este ca femeile nu mai asteapta si nu mai cred in acest fabulos vis/model. Eu, spre exemplu,mi-as dori sa asteptam mai mult. Dar, desigur, eu nu stiu foarte bine despre ce vorbesc, din moment ce port boyfriend jeans (asa cum i-a debutat, cu mandrie, Katie Holmes inca de acum doi ani, dupa cum a semnalat Mitzy aici) desi, ce sa vezi, no boyfriend. In schimb, vad ca jeansii lui Katie imprumutati de la Tom s-au tocit atat de tare incat a trebuit sa ii taie.

Draga revista Elle*

Am zis intotdeauna ca am sa ma abtin sa imi vars amaraciunile pe blog. Ei bine, am cam mintit. Adica incerc, dar nu se poate intotdeauna. Eram in tren zilele trecute si am descoperit in suplimentul de barbati al revistei Elle un articol foarte interesant. Se numeste: "Marijuana? No, thanks, Merlot is better!" scris de un domn pe nume Radu Tudor. Nu stiam cine este, am aflat intre timp. Sa fie sanatos. Iata ce scrie acest domn despre asa numitul proiect de legalizare a drogurilor usoare: "Sunt cazuri absolut dramatice, de tineri care au pornit de la a fuma iarba si au sfarsit aruncandu-se de pe bloc intr-o criza grava de sevraj cu heroina. (...) Temerea cea mai mare a celor implicati in combaterea consumului de droguri este ca majoritatea celor care au pornit cu droguri usoare au sfarsit printr-o dependenta mortala de substante extrem de puternice. Pe masura ce timpul trece, nevoia te impinge dramatic spre o doza si mai zdravana." Ma rog, ideea este, pana la urma, ca nu putem legaliza drogurile usoare fara a intreba mai intai populatia. Deci nu pare o idee foarte rea. Articolul continua sa bata campii pana cand ajunge la un subiect care ma freaca si mai tare decat drogurile, usoare sau altfel. Si anume: "Biserica Ortodoxa a fost ignorata de la consultari cu deja faimoasa comisie prezidentiala." Adica Biserica Ortodoxa, care are deja un statut dubios intr-un stat care nu are o religie nationala cum este Romania, ar trebui intrebata? Si atunci, daca intrebam BOR, de ce sa nu intrebam si alte Biserici? Presupun ca si ele ar avea cate ceva de spus.
Si mai tare decat faza asta cu ce spune Biserica m-a enervat exemplul acela cu colega moderatoare a autorului, care duce periodic urina fiului sau de 11 ani la analiza, pentru ca, citez "Educatia zilnica si cicaleala nu mai sunt suficiente. Traficantii pot avea uneori un succes mai mare decat parintii."

Si, cireasa de pe tort: "Stiu ca prin anumite medii, elevate in felul lor, a trage un fum de iarba nu este nici un fel de crima. E chiar ceva trendy/cool. Sau "marfabeton". In cercuri restranse, pe la petreceri private sau prin cluburi, au existat dintotdeauna astfel de tentatii."
Asta mi-a amintit de un pasaj foarte dragut din "Fear and Loathing in Las Vegas" pe care tin neaparat sa il reproduc: era atunci cand dragul de erou, drogat zdravan, se duce la Conferinta Nationala a Procurorilor Districtuali, care isi pusesera in cap sa faca ceva cu problema drogurilor. Si acolo afla el ce stiu procurorii despre droguri. Si anume: "la pagina 49, el (doctorul Bloomquist, expert in marijuana) explica cele patru stari din societatea canabisului: "Beton, Misto, Ca lumea & Naspa" - in aceasta ordine descrescatoare. "Naspa este o stare rara, cel mai des apare cea de beton. Nu e pe receptie, ceea ce inseamna ca nu stie ce se intampla." etc.
Si, inca si mai dragut:
RECUNOASTE DROGATUL INRAIT. VIATA TA POATE DEPINDE DE ASTA!
Nu vei putea sa-i vezi ochii din cauza ochelarilor "masca de ceai", dar incheieturile degetelor ii vor fi albe din pricina tensiunii interioare, si pantalonii acoperiti cu o crusta de sperma din cauza reprizelor regulate de masturbare, atunci cand nu poate gasi o victima pe care s-o violeze. Se clatina pe picioare si se balbaie cand e intrebat ceva. Nu-ti respecta insigna. Drogatul inrait nu se teme de nimic. Ataca fara niciun motiv, cu orice arma are la indemana - inclusiv cu a ta. ATENTIE. Orice ofiter care aresteaza un suspect dependent de marijuana trebuie sa se foloseasca de toate fortele necesare imediat. Un lucru marunt facut la timp (legat de el) te scuteste (pe tine) de multa osteneala. Succes.
Seful
Cam tot atat stie si domnul Radu Tudor despre droguri. Asta ar fi numai problema lui daca nu ar si scrie aceste lucruri intr-o revista pe care o cred, inca, respectabila. Ceea ce a facut el e la fel de util si de bine gandit ca si campania aia pe care o vedem prin tot orasul cu un mar stricat si cu sloganul "Drogurile strica tot". Nu ca mi-ar placea prea tare ideea de legalizare a drogurilor.

* Elle, mi-am permis sa iti scriu pentru ca stiu ca suntem prietene. Mai am inca primul tau numar, cu Lavinia Barladeanu pe coperta, imbracata intr-o bluzita rosie de catifea. Si pe toate celelalte.

A citi*

*stii de ce

Tocmai pentru ca imi castig tigarile, branza si samponul din scris, si uneori imi si place, ma bucur foarte cand citesc cate o poveste buna. Si mai cu seama pentru ca tocmai lucrez la unul dintre cele mai proaste interviuri ale mele, si am trait experienta umilitoare de a mi se dicta, cu punct si virgula, ce am de spus, apreciez cu atat mai mult coaiele implicate in gestul scrierii.
Revenind, cel mai des se intampla ca povestile care imi plac sa fie in Vanity Fair. Au oamenii astia o putere fantastica de a te face sa citesti cu sufletul la gura chiar daca nu ai habar de subiect. Iar, de data asta, este o poveste despre cum a fost scrisa o alta poveste. A Clash of Camelots, de Sam Kashner. Ei bine, fara sa o mai lungesc, vorbirea se face despre cum a scris William Manchester istoria autorizata (ma rog, comandata de Jackie si de Bobby) a asasinatului lui JFK. S-a intamplat asa: cineva voia sa scrie o carte, neautorizata, despre subiect. In cele din urma s-au scris peste 2000, dar Jackie a vrut controlul asupra problemei si l-a desemnat pe Manchester sa scrie. Pentru asta, i-a acordat doua interviuri a cate cinci ore in care i-a povestit, la cald, tot ce se intamplase. Manchester s-a mutat la Washington. A lucrat peste 15 ore pe zi timp de doi ani. A luat vreo mie de interviuri. A fost la Dallas, a stat in locul in care a stat Oswald, in camera de hotel in care sotii Kennedy si-au petrecut ultima noapte impreuna, s-a dus la spital. A vorbit cu medicul legist, care si-a amintit (da, asta mi-a placut)ca "he had been worried about blood stains on the green satin interior of the Elgin Britannia cascket, so he wrapped six rubber-bags around the president's head." (toate astea in timp ce Jackie nu a vrut sa isi schimbe costumul Chanel roz patat de sange "Let them see what they've done"). A avut acces la toate documentele si probele comisiei care a investigat cazul. Pana cand a pleznit. Adica visa Dallas-ul cand se intampla sa adoarma, isi strangea stiloul atat de tare incat i s-a infectat degetul, nu mai conducea pentru ca i se parea ca nu poate sa se concentreze, avea constant impresia ca este urmarit. S-a internat in cele din urma intr-un spital, cu diagnosticul de surmenaj, si a terminat cartea acolo. Numai ca lucrurile nu s-au terminat aici. Acordul lui Jackie si al lui Bobby pentru publicare a intarziat, mai cu seama ca Jackie s-a opus categoric ca povestea sa fie publicata in foileton in revista Look. A urmat o batalie sinistra intre autorul epuizat, care nu voia sa cedeze, sa editeze, sa renunte la foileton, si, probabil, cea mai compatimita si mai puternica femeie din lume, la vremea aceea. S-au inteles, in cele din urma, si cartea a fost publicata. A devenit bestseller, evident, dar si o carte de referinta, considerata mai credibila decat cele care au urmat. Povestea lui Kashner e aici, cat despre carte, mi-ar placea sa pun mana pe ea.
Acum, ca sa ne intelegem, articolul lui Kashner este un narativ reusit. Americanii fac stilul asta cel mai bine. Eu stiu, dintr-o experienta destul de personala, ca nu merge in Romania si ca nu avem nici talentul de "a scrie cu adevarat", nici rabdarea sa citim asa ceva. Mai stiu ca jurnalismul asta s-ar vrea obiectiv, ceea ce nu e posibil. Ca pierde din intensitate pe masura ce detaliaza si despica. Totusi, nu ma pot opri sa nu delirez despre astfel e povesti. Inca una, de alta factura, e aici. Se numeste The Things that Carried Him, si mi-a placut mult.

These are a few of my favourite things

adica recolta de reviste de prin aeroporturi: avem Pop (cu Tavi pe coperta, design de Damien Hirst), Velvet (animal print rrrrrrrrrrrrr), Vogue Italia + suplimentul cu pictorialul genial cu Rihanna, LOVE (nr.2), GT, Madame Air France (:)) si Numero, pentru ca a insistat domnul dragut de la Relay, din lipsa de Citizen K.
Si, mai departe, cei doi pereti inspirationali de bucatarie, unde sunt urmatoarele:


reclame la Yves Saint Laurent din primul Vogue pe care mi l-am cumparat vreodata din Gara de Nord, cu multi ani in urma, cand designerul casei era Tom Ford; Diana Dondoe cand poza pentru Prada, Bruce Weber dormind intre aparate foto pentru campania Moncler (care sustine, printre alte gecute, copiii fara parinti care au grija de animale fara casa), John Malkovich vagabond intr-un Vogue Uomo de anul trecut, o fotografie foarte veche cu Yves Saint Laurent din numarul omagial Elle Franta de anul trecut, dupa moartea lui, Baz Luhrmann in acelasi Vogue Uomo de dupa festivalul de la Venetia, Julianne Moore, Anna Mouglalis fotografiata de Lindbergh cand a inceput colaborarea cu Chanel, Kate Moss intrun British Vogue de prin 2002, cand stateam cu gura cascata pentru ca ei isi permiteau sa puna in pictoriale haine second hand, Stephanie de Monaco din Vogue-ul Franta dedicat ei, draga de Amy Adams samd.