luni, 15 noiembrie 2010
sâmbătă, 6 noiembrie 2010
Golden girl
De multa vreme nu mi-a placut atat de tare un concert. Intr-un beci supraincalzit si plin de fum, Coco a fost minunata, puternica, furioasa si stangace, asa cum ii sade bine unei fete de 20 de ani.
vineri, 5 noiembrie 2010
In fashion, part II
Aici ar fi dragut de jucat un joculet: care sunt tinutele Chloe, care sunt Christopher Kane, care sunt Corina Vladescu?
miercuri, 3 noiembrie 2010
In fashion
Aveam asta seara o discutie foarte interesanta cu Mi despre fashion. Mi este o victima recenta, si discutam noi pasionate, pana am ajuns la un fel de joculet despre cum ne vedem noi pe noi si una pe cealalta din punct de vedere al stilului. Vi se va parea, poate, ca e frivol sa vorbim despre moda, data fiind profunzimea preocuparilor noastre anterioare, dar am ajuns la concluzia ca orice vorbim este extrem de profund. Deci luati aminte. Este vorba despre identitate, bla bla, daca e sa o luam pe faze d-astea. Nu cred ca isi doreste nimeni.
Uite asa ii explicam eu lui Mi cum o vad pe ea printesica purtand un tutu si un tricou cu o gargarita ceva, fix ca in colectia Dolce de anul trecut din primavara, si anume asa.
Ea a fost oarecum de acord cu mine, "ca potential", dar si-a amintit ca de cele mai multe ori cand se imbraca ii e prea lene si ajunge la ceva de genul asta:
Dupa aceea m-am gandit cum eu cred ca ma imbrac asa, dar cum imi este prea lene sa imi iau si pantofi cu toc (ma doare capul, mi-e frig, am de mers pe jos prea mult, numai motive extrem de importante). Mi a fost de acord si de data asta cu mine. Astea suntem, cu asta (cam) defilam.
Dupa care ne-am adus aminte de o fosta prietena comuna, despre care am mai scris aici, iar eu m-am gandit la ea asa cum mi-o amintesc din facultate, cam asa:
In timp ce Mi mi-a spus ca ea o vede mai mult asa:
Motivul, zice Mi, este ca prima varianta, anume a mea, este una a unei tipe care se distreaza si stie sa se puna in valoare, asa cum o stiam noi pe prietena noastra pe vremuri, pe cand varianta doi este cea a persoanei prea importante ca sa se mai distreze, care nu mai face nimic pentru ca nu se cade, nu se face, ce zice lumea. Eu zic ca Mi e desteapta si ca pe mine m-a ocolit simtul realitatii, Mi zice ca sunt eu mai de treaba, si de-aia.
Deci sa mai zica cineva ca moda nu e importanta.
Uite asa ii explicam eu lui Mi cum o vad pe ea printesica purtand un tutu si un tricou cu o gargarita ceva, fix ca in colectia Dolce de anul trecut din primavara, si anume asa.
Ea a fost oarecum de acord cu mine, "ca potential", dar si-a amintit ca de cele mai multe ori cand se imbraca ii e prea lene si ajunge la ceva de genul asta:
Dupa aceea m-am gandit cum eu cred ca ma imbrac asa, dar cum imi este prea lene sa imi iau si pantofi cu toc (ma doare capul, mi-e frig, am de mers pe jos prea mult, numai motive extrem de importante). Mi a fost de acord si de data asta cu mine. Astea suntem, cu asta (cam) defilam.
Dupa care ne-am adus aminte de o fosta prietena comuna, despre care am mai scris aici, iar eu m-am gandit la ea asa cum mi-o amintesc din facultate, cam asa:
In timp ce Mi mi-a spus ca ea o vede mai mult asa:
Motivul, zice Mi, este ca prima varianta, anume a mea, este una a unei tipe care se distreaza si stie sa se puna in valoare, asa cum o stiam noi pe prietena noastra pe vremuri, pe cand varianta doi este cea a persoanei prea importante ca sa se mai distreze, care nu mai face nimic pentru ca nu se cade, nu se face, ce zice lumea. Eu zic ca Mi e desteapta si ca pe mine m-a ocolit simtul realitatii, Mi zice ca sunt eu mai de treaba, si de-aia.
Deci sa mai zica cineva ca moda nu e importanta.
marți, 2 noiembrie 2010
Better
Dupa cum imi zicea Maria ieri:
- Si e bine sau iti pare rau?
- E bine si imi pare rau.
Am avut o seara incredibila, cum nu am mai avut demult, intr-unul dintre cele mai frumoase locuri, cu the right kind of people.
Si m-am trezit cu un zambet. Apoi am gasit o gargarita in casa.
Pe drum spre munca mi-am cumparat doua gutui.
No sacrifice at all.
- Si e bine sau iti pare rau?
- E bine si imi pare rau.
Am avut o seara incredibila, cum nu am mai avut demult, intr-unul dintre cele mai frumoase locuri, cu the right kind of people.
Si m-am trezit cu un zambet. Apoi am gasit o gargarita in casa.
Pe drum spre munca mi-am cumparat doua gutui.
No sacrifice at all.
miercuri, 27 octombrie 2010
No, you look great
Back in Mozambique, TK avea un tricou negru pe care scria "You look great", prilej sa ne complimentam ironic la nesfarsit pe tema asta. Mi-am dat seama azi ca radeam mult in vremea aceea si mi-am mai dat seama si de ce. Astazi a fost una dintre acele zile in care m-am intors in timp, intr-o vreme in care aveam probleme mult mai mari decat ale mele, cand auzeam foarte des cuvinte precum incidenta, prevalenta, inhibitor de proteaza, recomandarile OMS, strategia nationala, grup la risc, comportamente vulnerabile si altele atat de multe incat mi se face greata cand ma gandesc la ele si inca nu m-am apucat de baut sanatos. Azi am trait iar in lumea aia in care nu conteaza orele, cat vorbesti, de la cine ai un numar de telefon, pentru ca toata lumea are chestii extrem de importante si de frustrante de spus, si, futu-i pastele ma-sii, nu putem face nimic sau aproape nimic in legatura cu asta. Nu stiu nimic mai frustrant decat munca in ong, de asemenea, nici nu cunosc satisfactii mai marunte resimtite mai deplin. Cand stau sa ma gandesc la asta, cred ca era vorba de entuziasm, sau de varsta, sau de entuziasmul varstei sau cine mai stie de ce. Dar simteam in fiecare zi ca, desi nu pot face nimic mare, macar am facut un lucru mic. Chit ca lucrul ala era foarte mic.
Tot astazi, cand am iesit de la un interviu, Magheru avea un iz de revolutie si pentru o clipita, cum se intampla cand te amesteci intr-o multime in delir, am simtit asa, ca un scrasnet de dinti, un gand ca totul e inca posibil, care mi-a fluturat prin minte; desi stiu ca nu e.
Revenind, azi mi-am adus aminte de un angajament patetic pe care l-am facut in mintea mea cand am decis ca etapa de salvatoare a lumii a vietii mele s-a incheiat. Angajamentul e aici, oricat de copilaros. Still standing. Voiam doar sa ma asigur ca nu il voi uita prea curand.
luni, 25 octombrie 2010
vineri, 22 octombrie 2010
Maro
Maro este o culoare foarte nasoala. Mie, cel putin, imi displace foarte tare, mi se pare ca e stearsa si urata. Maro nu inseamna nimic, e dincolo de orice interesant. Maro sunt oamenii aia de la care iei ce ai nevoie si pleci fara sa le retii macar fata, pe care nu ii saluti cand mergi pe strada, care nu conteaza, ce sa mai.
Sunt providerii de servicii, ca taximetristul care te duce acasa cand esti beata si nici macar nu te mai sfiesti sa te giugiulesti cu mai stiu eu cine pe bancheta, pentru ca omul ala nu exista, e undeva in sfera automatelor de cafea si a lucratorilor la ghiseu, care, stie toata lumea, sunt cam acelasi lucru.
Is maro.
Sunt providerii de servicii, ca taximetristul care te duce acasa cand esti beata si nici macar nu te mai sfiesti sa te giugiulesti cu mai stiu eu cine pe bancheta, pentru ca omul ala nu exista, e undeva in sfera automatelor de cafea si a lucratorilor la ghiseu, care, stie toata lumea, sunt cam acelasi lucru.
Is maro.
joi, 21 octombrie 2010
Avem niste probleme*
Cel mai des, problemele mele sunt de tipul: cu ce ma imbrac azi/in ce fel ma ajuta metoda universala a lui Culianu, as seen by Patapievici(mda) sa decid cu ce ma imbrac azi. Veti recunoaste ca am dreptate, nu multe lucruri sunt mai importante pe lumea asta. Insa sunt cateva. Iar unele dintre ele mi-au captat atentia zilele astea, si ceea ce e de mirare e faptul ca respectivele probleme imi vin din blogosfera.
In primul rand, Gala Premiilor Gay. In fiecare an, cu doua ocazii foarte precise se isca un miniscandal in randul blogurilor gay (daca exista asa ceva). O data se intampla cu ocazia pride-ului. Atunci cateva bloguri demult uitate se activeaza si incep sa toarne informatii si invective, de la caz la caz. A doua ocazie este Gala mai sus numita. Si anul acesta respectiva Gala a cauzat niste pareri care mai de care mai interesante despre felul in care au fost alesi castigatorii. Ce e drept, castigatorii sunt cum nu se poate mai penali, iar nominalizarile sunt, si ele, ceva de vis. Adica atunci cand Stirile ProTV, Bucurenci, Afrim, Anna Lesko si Andreea Balan ajung in aceeasi oala e clar ceva necurat la mijloc, din motive evidente. Din cate inteleg, pentru ca nu am fost la fata locului, problema unei parti a comunitatii este aceea ca votarea nu a fost transparenta, ca nu se stie cine a fost in juriu si ca o astfel de Gala nu poate reprezenta o comunitate atata timp cat alege sa o faca asa. Nu am nicio obiectie fata de nemultumirile lui Mitzy sau ale lui Wannabegay, dar am cateva comentarii legate de ceea ce au spus ei ca si atitudine generala.
Asta pentru ca eu traiesc de ceva ani cu impresia ca bruma de gay out din Romania are cateva interese majore, sa le numim prioritati. Printre acestea, egalitatea in drepturi si combaterea discriminarii de orice fel. Aceste lucruri pe care eu le consideram prioritati s-au dovedit, in timp, niste idei fixe si slab conturate la care oamenii se intorc din timp in timp, de cele mai multe ori cand exista un context care sa le aduca aminte de ele. In rest, comunitatea este foarte ocupata sa arunce cu mizerii in stanga si in dreapta, adica in apropiati si, culmea, in membrii aceleiasi comunitati. Asta in conditiile in care se intampla in tara asta lucruri mai grave decat o gala de trei lei manarita de cei de la Cluj. Aruncatul acesta cu cacat, sa o spunem pe-a dreapta, nu face decat sa proiecteze catre exterior o imagine foarte urata a comunitatii, dar, din pacate, si foarte adevarata. Si ma tot gandesc ca, atata timp cat persoane misto si inteligente, care ar putea face una alta pentru comunitate, isi consuma energia enervandu-se pe astfel de motive, nu au sa ajunga nicaieri. Cand ar putea sa faca lucruri mai bune. Pe care le si fac uneori. Dar faptul ca nu le fac cu aceste ocazii mi se pare trist. Mie. Deci mie, pentru mine, sa ne intelegem.
Evident, putinii cititori ai blogului meu vor putea spune ca nu am niciun drept sa comentez. Acesta este una dintre povestile pe care le aud cel mai des atunci cand vine vorba de astfel de scandaluri interne pe care, iata, le perpetuez si eu. In general, intre cele doua organizatii care se ocupa de poponarii din tara asta (da, am zis poponarii, sue me), exista acest mit cum ca nu ai voie sa comentezi daca nu ai fost acolo, nu ai pus umarul, eventual nu ai fost batut sau ceva. Dar, totusi, in urma unor lucruri pe care le tot fac in ultimii ani, care nu or fi ele fantastice, dar care exista, am fost acolo si am pus si umarul. Asta se pare ca imi da dreptul sa comentez (si mi-as dori si eu o statuie de la Dunareanu, pe aceasta cale. Si infiintarea categoriei Hag of the Year, plus premii retroactive).
Acum, ca am zis ce aveam de zis despre acest gen de atitudini, as mai vrea sa spun si ca mi-as dori sa ii vad pe cei doi, si pe altii la fel de misto ca si ei, facand mai mult de atat. Dar destul despre asta, pentru ca mai am inca o problema.
Am tot auzit zilele astea despre o conferinta cu femeile active in social media. Pe mine, nush daca stiti, nu ma intereseaza foarte tare social media, si, in afara faptului ca detin un blog in care scriu fix ce ma taie pe mine capul, ma cam doare in cot de ce se intampla in rest. In plus, nu sunt om, deci nici femeie, si am decis ca nu ma priveste sindrofia lor. Mai citesc un numar mititel de bloguri, is onorata ca cei care le scriu pe alea care imi par interesante gasesc ca si fituica mea este asijderea (sau poate ca sunt politicosi si le multumesc pe aceasta cale) si cam atat. Dar ce m-a uimit a fost ca am gasit pe blogul unei femei sinistre, care, atunci cand nu se ocupa cu cersitul de reclama, face reclama in detrimentul altor activitati la care este obligata (I know her well, unfortunately), un post despre cum ocupa ea o pozitie fruntasa in clasamentul blogurilor scrise de femei, si o pozitie onorabila in clasamentul general. Si asta m-a scarbit foarte tare, ca pana si in blogosfera avem aberatii de genul asta, frate, nu esti decat pe locul cutare la general, dar intre femei esti fruntasa, ce misto! Dincolo de faptul ca femeia respectiva nu e fruntasa decat in ordinea persoanelor pe care as vrea sa le calc cu masina pe cap sau sa le leg, bagate intr-un sac, de o linie de cale ferata, mandria legata de faptul asta mi se pare trista rau.
Atat am avut de zis. Ba nu, mai am de zis si faptul ca mi-a oarecum placut atitudinea celei de pe locul 1.
*acesta este un post de mui. Nu as fi zis initial.
In primul rand, Gala Premiilor Gay. In fiecare an, cu doua ocazii foarte precise se isca un miniscandal in randul blogurilor gay (daca exista asa ceva). O data se intampla cu ocazia pride-ului. Atunci cateva bloguri demult uitate se activeaza si incep sa toarne informatii si invective, de la caz la caz. A doua ocazie este Gala mai sus numita. Si anul acesta respectiva Gala a cauzat niste pareri care mai de care mai interesante despre felul in care au fost alesi castigatorii. Ce e drept, castigatorii sunt cum nu se poate mai penali, iar nominalizarile sunt, si ele, ceva de vis. Adica atunci cand Stirile ProTV, Bucurenci, Afrim, Anna Lesko si Andreea Balan ajung in aceeasi oala e clar ceva necurat la mijloc, din motive evidente. Din cate inteleg, pentru ca nu am fost la fata locului, problema unei parti a comunitatii este aceea ca votarea nu a fost transparenta, ca nu se stie cine a fost in juriu si ca o astfel de Gala nu poate reprezenta o comunitate atata timp cat alege sa o faca asa. Nu am nicio obiectie fata de nemultumirile lui Mitzy sau ale lui Wannabegay, dar am cateva comentarii legate de ceea ce au spus ei ca si atitudine generala.
Asta pentru ca eu traiesc de ceva ani cu impresia ca bruma de gay out din Romania are cateva interese majore, sa le numim prioritati. Printre acestea, egalitatea in drepturi si combaterea discriminarii de orice fel. Aceste lucruri pe care eu le consideram prioritati s-au dovedit, in timp, niste idei fixe si slab conturate la care oamenii se intorc din timp in timp, de cele mai multe ori cand exista un context care sa le aduca aminte de ele. In rest, comunitatea este foarte ocupata sa arunce cu mizerii in stanga si in dreapta, adica in apropiati si, culmea, in membrii aceleiasi comunitati. Asta in conditiile in care se intampla in tara asta lucruri mai grave decat o gala de trei lei manarita de cei de la Cluj. Aruncatul acesta cu cacat, sa o spunem pe-a dreapta, nu face decat sa proiecteze catre exterior o imagine foarte urata a comunitatii, dar, din pacate, si foarte adevarata. Si ma tot gandesc ca, atata timp cat persoane misto si inteligente, care ar putea face una alta pentru comunitate, isi consuma energia enervandu-se pe astfel de motive, nu au sa ajunga nicaieri. Cand ar putea sa faca lucruri mai bune. Pe care le si fac uneori. Dar faptul ca nu le fac cu aceste ocazii mi se pare trist. Mie. Deci mie, pentru mine, sa ne intelegem.
Evident, putinii cititori ai blogului meu vor putea spune ca nu am niciun drept sa comentez. Acesta este una dintre povestile pe care le aud cel mai des atunci cand vine vorba de astfel de scandaluri interne pe care, iata, le perpetuez si eu. In general, intre cele doua organizatii care se ocupa de poponarii din tara asta (da, am zis poponarii, sue me), exista acest mit cum ca nu ai voie sa comentezi daca nu ai fost acolo, nu ai pus umarul, eventual nu ai fost batut sau ceva. Dar, totusi, in urma unor lucruri pe care le tot fac in ultimii ani, care nu or fi ele fantastice, dar care exista, am fost acolo si am pus si umarul. Asta se pare ca imi da dreptul sa comentez (si mi-as dori si eu o statuie de la Dunareanu, pe aceasta cale. Si infiintarea categoriei Hag of the Year, plus premii retroactive).
Acum, ca am zis ce aveam de zis despre acest gen de atitudini, as mai vrea sa spun si ca mi-as dori sa ii vad pe cei doi, si pe altii la fel de misto ca si ei, facand mai mult de atat. Dar destul despre asta, pentru ca mai am inca o problema.
Am tot auzit zilele astea despre o conferinta cu femeile active in social media. Pe mine, nush daca stiti, nu ma intereseaza foarte tare social media, si, in afara faptului ca detin un blog in care scriu fix ce ma taie pe mine capul, ma cam doare in cot de ce se intampla in rest. In plus, nu sunt om, deci nici femeie, si am decis ca nu ma priveste sindrofia lor. Mai citesc un numar mititel de bloguri, is onorata ca cei care le scriu pe alea care imi par interesante gasesc ca si fituica mea este asijderea (sau poate ca sunt politicosi si le multumesc pe aceasta cale) si cam atat. Dar ce m-a uimit a fost ca am gasit pe blogul unei femei sinistre, care, atunci cand nu se ocupa cu cersitul de reclama, face reclama in detrimentul altor activitati la care este obligata (I know her well, unfortunately), un post despre cum ocupa ea o pozitie fruntasa in clasamentul blogurilor scrise de femei, si o pozitie onorabila in clasamentul general. Si asta m-a scarbit foarte tare, ca pana si in blogosfera avem aberatii de genul asta, frate, nu esti decat pe locul cutare la general, dar intre femei esti fruntasa, ce misto! Dincolo de faptul ca femeia respectiva nu e fruntasa decat in ordinea persoanelor pe care as vrea sa le calc cu masina pe cap sau sa le leg, bagate intr-un sac, de o linie de cale ferata, mandria legata de faptul asta mi se pare trista rau.
Atat am avut de zis. Ba nu, mai am de zis si faptul ca mi-a oarecum placut atitudinea celei de pe locul 1.
*acesta este un post de mui. Nu as fi zis initial.
luni, 18 octombrie 2010
Doar entuziasmul
Era cat pe ce sa uit ca astazi e ziua lui.
Acum, daca stau sa citesc cu alti ochi, mi se pare ca scria cu reteta, dar nu cred ca pentru mintea mea de copil, reactivata instant cand vad lucrurile care m-au emotionat atunci, mai conteaza lucrul acesta. Ramane doar entuziasmul celor cati ani aveam eu atunci.
"Mai ramane undeva, dincolo de toate amintirile, dincolo de toate evenimentele, mai ramane gandul copilaros, dar inca viu, ca o serie absurda de coincidente si erori i-au despartit si inselat, dar ca totul poate fi explicat, totul poate fi regasit. Mai e inca timp, mai e inca timp."
Angry Xenu
Imi aduc aminte cum imi ziceam eu tot timpul ca nu o sa scriu chestii nasoale pe blog, ceea ce nu e nici logic si nici adevarat, caci am scris si am si intentionat sa scriu de toate. Inca ma intreb daca ar trebui sa imi aleg cuvintele atunci cand scriu mizerii. Nu cred, totusi.
Deci, azi am avut o zi in care:
1. Mi-am dat seama ca un om care imi populeaza coconul mi-a devenit complet inutil. Adica nu ca s-ar pune problema ca oamenii sa iti fie utili, desi se pune, dar totusi, atunci cand incep sa te fure este destul de grav. Iar furturile despre care vorbesc imi amintesc de un film despre Peter Sellers, care mi s-a parut digerabil fie si numai pentru ca la un moment dat numitu Sellers zicea ca el e un actor foarte bun pentru ca nu are pic de personalitate, asa incat poate sa fie locuit de personaje. Sa se simta aia carora nu le-a placut in viata lor nimic si nu le-a trecut in viata lor vreo idee prin cap si gasesc de cuviinta sa imprumute de la altii si una si alta. Aha, exact, despre tine e vorba. I've had enough. Gaseste-ti singura ceva dragut care sa te amuze.
2. Am aflat ca m-am dedicat muncii in ONG-uri. Ceea ce mi-as dori sa fac la un moment al vietii mele, dar nu chiar in momentul asta. Asa ca, bitch, mai bine spune oamenilor ca am plecat din cauza ta.
3. Am incercat o discutie cu o persoana pe care nu o consider stupida, inca. But I'm getting there.
4. Pisica mea i-a explicat unei prietene de ce niste proteze dentare se califica drept arta. Pe bune.
5. Sunt in sevraj. Part two.
6. La sfarsitul zilei, dupa ce m-am enervat cu stenogramele SOV, am ajuns la concluzia ca SOV este decent, prin comparatie.
Mi se pare normal sa fiu furioasa.
foto:artmulti.se
duminică, 17 octombrie 2010
sâmbătă, 16 octombrie 2010
Ce matin la
Dintre toate timpurile din lume, diminetile se sambata imi plac cel mai mult. Cand ploua marunt si nu ai chef sa iesi din casa dar, totusi, iti iei umbrela si te duci sa mai faci una-alta, sa rezolvi cate o mica treaba administrativa pentru care te recompensezi cu o bluza sau doua (negre), cand cumperi crizanteme de la un batran de pe trotuar, cand iei de mancare si te gandesti ca poate in weekendul asta ai sa gatesti ceva. Cand ajungi acasa si ai umerii rosii de la plasele de panza in care ai carat de toate si nu iti mai ajung mainile, cand te incurci in umbrele si flori si chei si alte asemenea lucruri si cand desfaci florile si le aranjezi in vaza de sticla si ele miros a pamant, mirosul ala amar pe care il au doar crizantemele. Si apoi, cand iti aprinzi o tigara contempland vraful de carti de pe masa, iei un mar verde si musti din el incepand sa citesti o carte care te face sa o deschizi pe a doua ca sa cauti ceva. O monotonie ca un ritual, aproape.
joi, 14 octombrie 2010
dar intunericul cu cat mai mult
Este absolut normal: atunci cand se intampla cele mai multe lucruri nu am chef sau timp sa scriu despre ele. In vremea din urma s-au intamplat multe lucruri, unele importante si altele nu. Nu stiu care dintre ele m-au lasat asa cum sunt acum.
Nu stiu nimic.
Nu mai stiu nimic.
Nu stiu nimic.
Nu mai stiu nimic.
vineri, 8 octombrie 2010
First week
I-am promis lui Mitzy ca o sa scriu despre cum idealizez eu trecutul, mai cu seama ca m-a amenintat ca a pregatit deja un contra-post, dat fiind ca a constatat ca idealizarea trecutului nu e bine.
Asa ca trebuie sa scriu despre cum idealizez eu trecutul. In felul urmator. Zilele trecute am facut iar curat in dulap. De data asta nu am gasit nimic nou de purtat, am fost usor dezamagita, dar stiam ca vine salariul si se rezolva, deci nu m-am panicat foarte tare. In schimb, am gasit cutia in care tin cele cateva haine pe care nu am sa le mai port, cu siguranta, niciodata, dar pe care nici nu imi imaginez ca le-as arunca vreodata. Hainele cu valoare sentimentala, sa le zicem. Printre ele, cele doua bluze de mai jos.
Aceste doua bluze au fost cumparate cu vreo 7 ani in urma, una e a mea si una a lui Mitzy. A fost suficient sa le vad ca sa dau buzna pe messenger, sa il anunt ca le-am gasit si sa ma lansez intr-o calatorie in timp, ceva visic. Mitzy a insistat ca nu fac bine ce fac, deci am oprit dezbaterile. Doar ca aseara, in timp ce eram in vizita la Adevaratul pentru o mica serata literara&pizza (de fapt pentru pizza, dar cand am ajuns la Carrefour sa cumparam ingredientele am gasit si cartea numitei Herta Muller si am luat-o si pe dansa cu noi) si stateam noi la biroul de tendinte de la el din bucatarie, eu citind cu voce tare din Herta, dansul spaland vasele; am revenit la subiect. (da, atat de misto scrie Herta).
Eu mi-am amintit despre cum eram atat de saraci incat gateam de nevoie (pe bune, am mancat chiar si conopida), dar cum ieseam totusi in oras si ne distram foarte bine, despre cum aveam prieteni care veneau in vizita la cina, chiar despre cum ieseam si dansam saptamanal in locuri care erau cool pe vremea aia. El a zis ca nu se poate sa spun ca era mai bine atunci. Eu am insistat ca da, mai cu seama pentru ca acum nu mai fac niciunul din lucrurile insirate mai sus, si nu mai is nici atat de saraca, dar nici atat de amuzanta nu mai sunt.
Nu stiu daca mi se pare neaparat ca trecutul e mai bine, pentru ca stiu foarte clar ca am avut perioade in care nu era deloc bine si eram deplin constienta de asta. Dar mi-au ramas luminoase cateva perioade din viata mea. Le tin acolo si le rasfoiesc din cand in cand, ma mai uit si in fotografii si vad ca radeam, imi amintesc cum beam Karpaten si dansam in casa, cum Alecs avea alta masina decat Robotul (cu care mergeam la Web), cum aveam butelcute cu visinata pe care le luam cu noi in club, cum aveam expozitie de pantofi in casa (si pe atunci aveam putini pantofi), cum ne-a tuns Alexutu cu creasta intr-o seara, cum adormeam cu un playlist cu Bjork. Si cred ca era bine.
***
In alta ordine de idei, am vazut astazi An Englishman in New York, cu John Hurt, despre Quentin Crisp, acest bon vivant, charmer, taste-maker sau cum vreti voi sa ii mai ziceti. Filmul mi s-a parut teribil de trist, dar inca mai trista mi s-a parut comparatia cu Oscar Wilde, desi imi place de domnul Crisp. Dar poate is eu de vina si idealizez inca o data trecutul, caci Wilde face parte din mine la fel de semnificativ ca si tot bitter-ul Karpaten pe care l-am baut vreodata. Apropos de trecut, imi place cum zicea dragul de Oscar ca no man is rich enough to buy back his past.
Asa ca trebuie sa scriu despre cum idealizez eu trecutul. In felul urmator. Zilele trecute am facut iar curat in dulap. De data asta nu am gasit nimic nou de purtat, am fost usor dezamagita, dar stiam ca vine salariul si se rezolva, deci nu m-am panicat foarte tare. In schimb, am gasit cutia in care tin cele cateva haine pe care nu am sa le mai port, cu siguranta, niciodata, dar pe care nici nu imi imaginez ca le-as arunca vreodata. Hainele cu valoare sentimentala, sa le zicem. Printre ele, cele doua bluze de mai jos.
Aceste doua bluze au fost cumparate cu vreo 7 ani in urma, una e a mea si una a lui Mitzy. A fost suficient sa le vad ca sa dau buzna pe messenger, sa il anunt ca le-am gasit si sa ma lansez intr-o calatorie in timp, ceva visic. Mitzy a insistat ca nu fac bine ce fac, deci am oprit dezbaterile. Doar ca aseara, in timp ce eram in vizita la Adevaratul pentru o mica serata literara&pizza (de fapt pentru pizza, dar cand am ajuns la Carrefour sa cumparam ingredientele am gasit si cartea numitei Herta Muller si am luat-o si pe dansa cu noi) si stateam noi la biroul de tendinte de la el din bucatarie, eu citind cu voce tare din Herta, dansul spaland vasele; am revenit la subiect. (da, atat de misto scrie Herta).
Eu mi-am amintit despre cum eram atat de saraci incat gateam de nevoie (pe bune, am mancat chiar si conopida), dar cum ieseam totusi in oras si ne distram foarte bine, despre cum aveam prieteni care veneau in vizita la cina, chiar despre cum ieseam si dansam saptamanal in locuri care erau cool pe vremea aia. El a zis ca nu se poate sa spun ca era mai bine atunci. Eu am insistat ca da, mai cu seama pentru ca acum nu mai fac niciunul din lucrurile insirate mai sus, si nu mai is nici atat de saraca, dar nici atat de amuzanta nu mai sunt.
Nu stiu daca mi se pare neaparat ca trecutul e mai bine, pentru ca stiu foarte clar ca am avut perioade in care nu era deloc bine si eram deplin constienta de asta. Dar mi-au ramas luminoase cateva perioade din viata mea. Le tin acolo si le rasfoiesc din cand in cand, ma mai uit si in fotografii si vad ca radeam, imi amintesc cum beam Karpaten si dansam in casa, cum Alecs avea alta masina decat Robotul (cu care mergeam la Web), cum aveam butelcute cu visinata pe care le luam cu noi in club, cum aveam expozitie de pantofi in casa (si pe atunci aveam putini pantofi), cum ne-a tuns Alexutu cu creasta intr-o seara, cum adormeam cu un playlist cu Bjork. Si cred ca era bine.
***
In alta ordine de idei, am vazut astazi An Englishman in New York, cu John Hurt, despre Quentin Crisp, acest bon vivant, charmer, taste-maker sau cum vreti voi sa ii mai ziceti. Filmul mi s-a parut teribil de trist, dar inca mai trista mi s-a parut comparatia cu Oscar Wilde, desi imi place de domnul Crisp. Dar poate is eu de vina si idealizez inca o data trecutul, caci Wilde face parte din mine la fel de semnificativ ca si tot bitter-ul Karpaten pe care l-am baut vreodata. Apropos de trecut, imi place cum zicea dragul de Oscar ca no man is rich enough to buy back his past.
miercuri, 6 octombrie 2010
duminică, 3 octombrie 2010
Alte zile exemplare
Inca nu am prea multe cuvinte despre expozitie, doar ca mi-a lasat senzatia ca am invatat o gramada de chestii si ca am devenit foarte, dar foarte bogata in multe privinte.
De multa vreme nu am avut un weekend atat de frumos, in care, pe rand:
M-am uitat de foarte multe ori la un film.
Am vazut niste locuri minunate, cum aratau alea din carpetele pe care le punea lumea pe pereti.
Am cunoscut niste oameni foarte faini.
Am ajuns la Dunare.
Si m-am intors de nu stiu cate ori ca sa ma uit la lucrarea asta. Se numeste Ora si loc si e facuta de Sorin Campan. Fabulous.
De multa vreme nu am avut un weekend atat de frumos, in care, pe rand:
M-am uitat de foarte multe ori la un film.
Am vazut niste locuri minunate, cum aratau alea din carpetele pe care le punea lumea pe pereti.
Am cunoscut niste oameni foarte faini.
Am ajuns la Dunare.
Si m-am intors de nu stiu cate ori ca sa ma uit la lucrarea asta. Se numeste Ora si loc si e facuta de Sorin Campan. Fabulous.
vineri, 1 octombrie 2010
The greatest show on Earth
Azi ma duc aici. Expozitia de la Club Electro Putere, despre care am scris si in alte locuri, tine pana pe 12 noiembrie si este, dupa mintea mea, cel mai mare eveniment de arta contemporana care s-a intamplat in ultimii multi ani in Romania.
Asa ca trebuie vazuta, chit ca va place sau nu arta. Doar pentru ca e o socoteala buna, a constatare a tot ce a scos Romania mai ok in ultimii ani. Iar faptul ca se intampla la Craiova, un oras in care nu se intampla niciodata nimic iar oamenii nu stiu sa faca mai mult decat sa se zgaiasca unii la altii prin cluburi de trei lei, e cu atat mai imbucurator. Revin cu amanunte despre cat de misto a fost.
luni, 27 septembrie 2010
De fiecare data cand heterosexualii din jurul meu discuta the gay issue, intervin cateva probleme. Sunt clasice si am invatat cate un raspuns pentru fiecare. Spre exemplu: nu poti sa vezi doi barbati sarutandu-se pe strada. La asta se raspunde foarte usor: dar ce are? Adica de ce eu sa pot sa ma sarut cu cine am eu chef oriunde si altii sa nu poata face asta? Sau: nu putem sa ii lasam sa se casatoreasca. Raspuns: daca eu si tu avem dreptul sa ne casatorim, oricine ar trebui sa il aiba. Sau: gay-ii nu ar trebui sa adopte copii. Raspuns: evident ca ar trebui, orice copil ar prefera o familie in locul niciunei familii.
Desigur, sunt intotdeauna si intrebarile/afirmatiile care nu merita niciun raspuns. Spicuind: azi, maine vom accepta zoofilia. Sau: azi, maine vom accepta pedofilia. Aici e clar ca oamenii aia habar nu au despre ce vorbesc. Pot fi ignorati usor pana la un moment dat.
Dar, sooner or later in fiecare dintre aceste conversatii va aparea si credinta. De cele mai multe ori, data fiind tara in care traiesc, este vorba despre crestinismul ortodox. De cele mai multe ori (tot tara), e vorba, de fapt, despre biserica ortodoxa, si mai cu seama aia din Romania, care gaseste de cuviinta sa se faca de ras in spiritul intolerantei si neiertarii, nu-i asa, atat de crestine, cu ocazia fiecarui gaypride.
Unii oameni, care ma trimiteau chiar ieri la un teolog, nu au habar ca stiu cat de cat cu ce se mananca aceasta credinta crestina, foarte frumoasa in felul ei. Tot ei nu au habar ca ceea ce scrie pe forumurile crestine nu e totuna cu ceea ce scrie in Biblie, care, last time I checked, era cartea de capatai a crestinismului. Care, tot last time I checked, vorbea mainly despre bunatate si toleranta. Mai cu seama toleranta. Crestinismul este o religie a iertarii. Nu ca ar avea ceva de iertat in cazul despre care vorbesc.
Tot in numele acestui crestinism, persoana care m-a trimis la teolog sustinea si ca e ok sa exista tabu-uri intr-o religie, sa exista spatii destinate doar unor persoane si interzise altora etc etc. Eu cred ca persoana cu pricina nu pricepe un lucru esential. Crestinismul este o chestie foarte frumoasa. El s-a nascut, ca orice alta religie, de nevoie. El a mai si crescut tot din cauza asta. Numai ca, dat fiind ca a trecut atata amar de ani de cand a existat nevoia aia, si dat fiind ca lucrurile s-au cam schimbat de atunci, religia si credinta au devenit niste lucruri intime. In mod normal, nu mai putem purta razboaie in numele credintei. Intr-o societate care se vrea civilizata credinta nu exista decat ca optiune personala, ceea ce este, totusi, o optiune, si, deci, nu poate veni nicicand in conflict cu lucrurile care nu sunt optiuni. Orientarea sexuala, spre exemplu, nu este optiune. Este un dat.
Cred ca asta am vrut sa spun, deocamdata.
Desigur, sunt intotdeauna si intrebarile/afirmatiile care nu merita niciun raspuns. Spicuind: azi, maine vom accepta zoofilia. Sau: azi, maine vom accepta pedofilia. Aici e clar ca oamenii aia habar nu au despre ce vorbesc. Pot fi ignorati usor pana la un moment dat.
Dar, sooner or later in fiecare dintre aceste conversatii va aparea si credinta. De cele mai multe ori, data fiind tara in care traiesc, este vorba despre crestinismul ortodox. De cele mai multe ori (tot tara), e vorba, de fapt, despre biserica ortodoxa, si mai cu seama aia din Romania, care gaseste de cuviinta sa se faca de ras in spiritul intolerantei si neiertarii, nu-i asa, atat de crestine, cu ocazia fiecarui gaypride.
Unii oameni, care ma trimiteau chiar ieri la un teolog, nu au habar ca stiu cat de cat cu ce se mananca aceasta credinta crestina, foarte frumoasa in felul ei. Tot ei nu au habar ca ceea ce scrie pe forumurile crestine nu e totuna cu ceea ce scrie in Biblie, care, last time I checked, era cartea de capatai a crestinismului. Care, tot last time I checked, vorbea mainly despre bunatate si toleranta. Mai cu seama toleranta. Crestinismul este o religie a iertarii. Nu ca ar avea ceva de iertat in cazul despre care vorbesc.
Tot in numele acestui crestinism, persoana care m-a trimis la teolog sustinea si ca e ok sa exista tabu-uri intr-o religie, sa exista spatii destinate doar unor persoane si interzise altora etc etc. Eu cred ca persoana cu pricina nu pricepe un lucru esential. Crestinismul este o chestie foarte frumoasa. El s-a nascut, ca orice alta religie, de nevoie. El a mai si crescut tot din cauza asta. Numai ca, dat fiind ca a trecut atata amar de ani de cand a existat nevoia aia, si dat fiind ca lucrurile s-au cam schimbat de atunci, religia si credinta au devenit niste lucruri intime. In mod normal, nu mai putem purta razboaie in numele credintei. Intr-o societate care se vrea civilizata credinta nu exista decat ca optiune personala, ceea ce este, totusi, o optiune, si, deci, nu poate veni nicicand in conflict cu lucrurile care nu sunt optiuni. Orientarea sexuala, spre exemplu, nu este optiune. Este un dat.
Cred ca asta am vrut sa spun, deocamdata.
vineri, 24 septembrie 2010
Julianne
Nu is deprimata, doar am gasit asta pe undeva si nu m-am putut abtine. Totusi, unde e The End of the Affair? Si A Single Man?
poze de pe smh.com.au si coverawards.com
miercuri, 22 septembrie 2010
one that gets you and that you get
Mitzy ziceam mai demult (si era demult, pentru ca mi-am amintit de asta si am cautat in posturile lui de acum un an, dar de fapt se intampla acum doi) ca e frumos sa calatoresti cu cineva as described above. Azi am avut senzatia asta ca sunt foarte norocoasa ca exista mai multi oameni in felul de ma sus, fiecare in felul lor. Si e atat de mare lucrul asta.
sâmbătă, 18 septembrie 2010
miercuri, 15 septembrie 2010
A truth in your eyes
Mie mi-a placut dintotdeauna de Ronan Keating, chiar ii ziceam lui Mi faza asta cand Ronan a inselat-o pe nevasta-sa aia. Si tocmai acum ma uitam la clipul lui si ma gandeam cum oamenii spun cele mai multe lucruri cand nu spun nimic pentru ca despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se taca. All connected. Mitzy a scris despre cum zic eu tot timpul ca trebuie sa facem ceva, imi amintesc precis ca mi-a spus chiar "daca as avea un euro pentru toate datile cand ai zis ca trebuie sa facem ceva", la care eu i-am raspuns ca ar avea vreo 10 euro, mare branza.
Totusi, este mare branza cand, de la trebuie sa facem ceva, chiar facem. Si, uimitor, zilele astea am facut mai mult decat am zis. Ceea ce e foarte greu pentru ca eu, cel putin, zic intotdeauna cate ceva.
Cand incepi sa faci ceva nu crezi intotdeauna ca vei face ceva-ul ala. Mi s-a mai intamplat. Cateodata chiar crezi ca nu vei face nimic si trece timpul si te trezesti ca faci. Atunci cred ca se cheama ca faci ceea ce trebuie facut.
Unul dintre lucrurile pe care le tot fac este ca ma uit ca nebuna la Grey's Anatomy, mai cu seama acum, ca nu mai am Open-ul care sa ma tina ocupata (despre tenis trebuie sa se taca). Apropos de asta, aseara Alecs mi-a zis ca eu sunt Grey. Eu m-am apucat sa ma uit tarziu la Grey, si asta numai pentru ca o colega draga mi-a zis ca eu sunt Yang. M-am uitat, deci, mi-a placut ce am vazut si de atunci m-am tot uitat. Drept urmare, aseara am suferit un soc cand Alecs mi-a zis ca sunt Grey si nu Yang. Dupa care el a mai si tinut sa mentioneze ca sunt Yang in societate si Grey la interior, unde, citez "iti trebuie Google Maps".
Tot in legatura cu asta:
mitzy: pisi, eu sunt meredith cred
mitzy: sau, pisi, sunt izzie
mitzy: tu cine crezi ca sunt?
xenu: nu stiu pisi, eu credeam ca eu sunt yang si rezulta ca sunt grey
xenu: deci sunt foarte confuza
xenu: cu mine cred ca esti bailey
mitzy: eu cred ca sunt grey, deci tu esti yang
mitzy: desi nu cred ca esti
mitzy: e pe genu vrei tu, dar nu
mitzy: eu as fi si grasa lesbiana. imi place de ea
xenu: mie nu imi place de ea
xenu: nici de izzie nu imi placea la inceput
mitzy: de ce?
xenu: nush. mi se pare proasta
mitzy: torres e misto
mitzy: e pt ca e ortoped?
xenu: sau pt ca e grasa?
mitzy: dar nu prea e grasa. adica e grasa misto
xenu: pardon??? pisi, daca ajungeam atat nu mai vorbeai cu mine
mitzy: nu e laptoasa. are carnea tare pe ea. este singura lesbiana misto pe care o stiu
mitzy: listen to me
mitzy: just listen to me. pisi, "pe care o stiu"
mitzy: ca si cand sta cu mine pe scara, toata lumea stie ca sta cu McSteamy pe scara
xenu: pe care o stim. mai e ellen
mitzy: ellen?
xenu: de generes
mitzy: e in greys?
xenu: tie iti plac femeile astea feminine, chiar daca lesbiene
mitzy: si meredith e feminina
xenu: da, dar ea e nebuna
mitzy: chiar si yang, are parul lung, so there
xenu: nu feminina in sensul ala. stii ce zic
mitzy: feminina in purtare
xenu: dupa cort
mitzy: dupa vorba dupa cort
mitzy: how cool is that
xenu: the coolestest
Totusi, este mare branza cand, de la trebuie sa facem ceva, chiar facem. Si, uimitor, zilele astea am facut mai mult decat am zis. Ceea ce e foarte greu pentru ca eu, cel putin, zic intotdeauna cate ceva.
Cand incepi sa faci ceva nu crezi intotdeauna ca vei face ceva-ul ala. Mi s-a mai intamplat. Cateodata chiar crezi ca nu vei face nimic si trece timpul si te trezesti ca faci. Atunci cred ca se cheama ca faci ceea ce trebuie facut.
Unul dintre lucrurile pe care le tot fac este ca ma uit ca nebuna la Grey's Anatomy, mai cu seama acum, ca nu mai am Open-ul care sa ma tina ocupata (despre tenis trebuie sa se taca). Apropos de asta, aseara Alecs mi-a zis ca eu sunt Grey. Eu m-am apucat sa ma uit tarziu la Grey, si asta numai pentru ca o colega draga mi-a zis ca eu sunt Yang. M-am uitat, deci, mi-a placut ce am vazut si de atunci m-am tot uitat. Drept urmare, aseara am suferit un soc cand Alecs mi-a zis ca sunt Grey si nu Yang. Dupa care el a mai si tinut sa mentioneze ca sunt Yang in societate si Grey la interior, unde, citez "iti trebuie Google Maps".
Tot in legatura cu asta:
mitzy: pisi, eu sunt meredith cred
mitzy: sau, pisi, sunt izzie
mitzy: tu cine crezi ca sunt?
xenu: nu stiu pisi, eu credeam ca eu sunt yang si rezulta ca sunt grey
xenu: deci sunt foarte confuza
xenu: cu mine cred ca esti bailey
mitzy: eu cred ca sunt grey, deci tu esti yang
mitzy: desi nu cred ca esti
mitzy: e pe genu vrei tu, dar nu
mitzy: eu as fi si grasa lesbiana. imi place de ea
xenu: mie nu imi place de ea
xenu: nici de izzie nu imi placea la inceput
mitzy: de ce?
xenu: nush. mi se pare proasta
mitzy: torres e misto
mitzy: e pt ca e ortoped?
xenu: sau pt ca e grasa?
mitzy: dar nu prea e grasa. adica e grasa misto
xenu: pardon??? pisi, daca ajungeam atat nu mai vorbeai cu mine
mitzy: nu e laptoasa. are carnea tare pe ea. este singura lesbiana misto pe care o stiu
mitzy: listen to me
mitzy: just listen to me. pisi, "pe care o stiu"
mitzy: ca si cand sta cu mine pe scara, toata lumea stie ca sta cu McSteamy pe scara
xenu: pe care o stim. mai e ellen
mitzy: ellen?
xenu: de generes
mitzy: e in greys?
xenu: tie iti plac femeile astea feminine, chiar daca lesbiene
mitzy: si meredith e feminina
xenu: da, dar ea e nebuna
mitzy: chiar si yang, are parul lung, so there
xenu: nu feminina in sensul ala. stii ce zic
mitzy: feminina in purtare
xenu: dupa cort
mitzy: dupa vorba dupa cort
mitzy: how cool is that
xenu: the coolestest
marți, 14 septembrie 2010
Random
Asa imi place sa rasfoiesc din cand in cand foldere cu fotografii pe care nu le-am mai vazut de mult sau pe care le-am descarcat si de care am uitat aproape complet. Atunci, prima data cand le vad (iar), e asa un sentiment frumos de nou, de uite ca uitasem de asta, si atunci eram cu nu stiu cine pe drumul catre cutare loc in care s-au intamplat lucruri pe care nu as fi vrut sa le uit. Nu-i a buna, iti zic.
sâmbătă, 11 septembrie 2010
marți, 7 septembrie 2010
She would buy the flowers herself
Un an de cand am inceput sa scriu aici. Still giving parties to cover the silence.
luni, 6 septembrie 2010
Accidentul
S-a intamplat, in cele din urma, astazi. Am reusit sa rup coperta patru a primului volum din pendul, pe care nu am reusit sa il recitesc in vara asta, desi, cum am mai zis, mi se pare o lectura perfecta de vacanta. Inca ma mai intrebam, dupa ce am lipit coperta respectiva cu scotch de hartie pe care l-am securizat cu scotch transparent din plastic, daca nu e destul. In timp ce ii indesam pe cap lui Minky rola de hartie ca sa se potoleasca, mi-am dat seama ca nu.
Evident, nu despre asta era vorba. Ci despre cum stateam astazi in statia de tramvai de la Sfantu Gheorghe, asteptand orice m-ar fi putut duce spre casa, cu pendulul in mana. "Uite o fata la care ii place sa citeasca" a zis o doamna imbracata intr-un polar rosu, cu cateva fire roscate in barba. Cara doua sacose de plastic si s-a asezat langa mine. A inceput sa imi spuna cum copilul ei este bolnav, nu a mai mancat de trei luni si trebuie sa ii cumpere medicamente, emetiral sau o lamaie. Am auzit de foarte multe ori povestea asta, asa ca eram pregatita sa o refuz politicos. Numai ca a desfacut plasele. "Imi vand cartile din casa.", a zis ea. Am aruncat o privire in plase, normal ca nu m-am putut abtine. Si era acolo. Intr-o gramada de politiste, Accidentul lui Mihail Sebastian, pe care il iubesc de atata vreme incat nici nu imi mai amintesc de ce. Normal ca am cumparat cartea, normal ca i-am dat mai multi bani decat imi ceruse si deja nu ma mai gandeam la asta, prinsa cum eram in filmele mele de demult, involving Teodora Mares, niste carti cu coperta gri luate de la biblioteca in clasa a 8-a, Nadia Lacoste samd.
"Am avut noroc cu dumneata aici, in fata bisericii", a continuat doamna. "M-a ajutat Dumnezeu." Deja ma enervam usor. Nu s-a oprit. "Dumneata crezi in Dumnezeu?"
"Nu", i-am zis.
"De ce?"
Conversatia devenise mai intima decat se cuvine intr-o astfel de ocazie. Am avut noroc, a venit tramvaiul.
vineri, 3 septembrie 2010
Cum mi-am petrecut vacanta
Asa imi mai placea tema asta de compunere cand eram mica incat nu rezist sa nu o aplic si acum, cand a venit deja toamna si vacanta mi s-a cam dus, si cand ma uit la TV la o frumoasa emisiune in care Bucurenci si Andreea Tonciu servesc, va rog. Priceless.
Deci eu, in vacaaaanta de vara, am fost la maman acasa. A fost tare frumos. Am supravietuit cu succes unei avalanse de animale domestice (in casa aia fiecare persoana detine un caine si doua pisici), unei scene de violenta domestica(la altii), si multiplelor scene de isterie domestica(la mine). Puteti sa ghiciti care dintre ele implicau nuditate, haha.
Altfel, nici nu am pus bine piciorul in oras ca m-am si angrenat intr-un sistem haotic de cunostinte, informatii si neplaceri, ceea ce a condus la mai multa munca decat ar fi trebuit in concediu, dar si la reducerea semnificativa a plictiselii. Care ajunsese la asemenea cote incat, ca sa o combat, a trebuit sa ma duc la primul antrenament al lui Piturca pentru Universitatea. Yey, fun.
In rest, m-am amuzat ghicind. Eu nu am ghicit nimic, nu cred in asta. Doar ca oamenii din jurul meu imi furnizeaza constant informatii provenite din stele, bobi si cafele. De bine. Numai in carti nu mi s-a ghicit, drept pentru care am si decis sa imi exersez eu aptitudinile in niste partide epocale de rentz si, mai recent, de whist. De vis. Pot sa jur ca am fost cat pe ce sa castig prima mea partida la zero (hm, daca nu stiti ce e aia, ignorantii mei dragi, aflati ca este fantezia absoluta a oricarui jucator pasionat), si numai viclenia noilor mei prieteni m-a impiedicat sa ating gloria absoluta. La ultima carte.
Nu am pus, totusi, la suflet. M-a atins doar un pic, suficient cat sa parasesc urbea natala si sa ma intorc in capitala, unde alte mese de joc plangeau de dorul meu. A fost frumos si cand m-am intors, caci peste noapte se facuse toamna si mi se parea ca am calatorit, parca, inapoi din trecutul localizat in tarile foarte calde. Ajunsa aici, am inceput sa ma uit la televizor. In speta la tenis, aceasta pasiune a mea neincurajata de nimeni. Mitzy chiar se bucura foarte tare ca nu imi sustine nimeni aceasta inchipuire. In schimb, atat el cat si altii imi incurajeaza alta inchipuire. Cea de bucatareasa. Azi, spre exemplu, am gatit de 2 ori. La pranz am facut o pizza mica mica din restul de aluat ramas de ieri (pe care l-am facut cu doua ferestre de messenger deschise catre prieteni sfatosi si mai priceputi ca mine). Dupa care am plecat intr-o excursie prin magazine si m-am intors acasa cu Pretty Chloe 2. Da, o poseta. Ca sa imi treaca de gatit.
Nu a functionat, insa, caci mi s-a facut o pofta ucigatoare de ciulama cu ciuperci. Am sunat-o pe maman, aflata la sanatoriu in vacanta, si mi-a impartasit reteta ei fabuloasa pe care am executat-o impecabil. Yum.
Ca sa imi treaca, din nou, ca e clar ca nu-i a buna, am scos frumusel flute-ul si mi-am turnat niste prosecco pe cand ma uitam cu un ochi la Bucurenci si cu unul la Andy Murray, timp in care ii si povesteam lui Mi despre ispravile mele. Care Mi a avut de spus urmatoarele:
mi: inca 5 min si deja voi aplica arma letala in astfel de situatii
mi: sa te saturi
xenu: vorbeam de bucurenci
xenu: bucurenci nu e de mancare
mi: fata, e delicios.
Atat am avut de spus!
Deci eu, in vacaaaanta de vara, am fost la maman acasa. A fost tare frumos. Am supravietuit cu succes unei avalanse de animale domestice (in casa aia fiecare persoana detine un caine si doua pisici), unei scene de violenta domestica(la altii), si multiplelor scene de isterie domestica(la mine). Puteti sa ghiciti care dintre ele implicau nuditate, haha.
Altfel, nici nu am pus bine piciorul in oras ca m-am si angrenat intr-un sistem haotic de cunostinte, informatii si neplaceri, ceea ce a condus la mai multa munca decat ar fi trebuit in concediu, dar si la reducerea semnificativa a plictiselii. Care ajunsese la asemenea cote incat, ca sa o combat, a trebuit sa ma duc la primul antrenament al lui Piturca pentru Universitatea. Yey, fun.
In rest, m-am amuzat ghicind. Eu nu am ghicit nimic, nu cred in asta. Doar ca oamenii din jurul meu imi furnizeaza constant informatii provenite din stele, bobi si cafele. De bine. Numai in carti nu mi s-a ghicit, drept pentru care am si decis sa imi exersez eu aptitudinile in niste partide epocale de rentz si, mai recent, de whist. De vis. Pot sa jur ca am fost cat pe ce sa castig prima mea partida la zero (hm, daca nu stiti ce e aia, ignorantii mei dragi, aflati ca este fantezia absoluta a oricarui jucator pasionat), si numai viclenia noilor mei prieteni m-a impiedicat sa ating gloria absoluta. La ultima carte.
Nu am pus, totusi, la suflet. M-a atins doar un pic, suficient cat sa parasesc urbea natala si sa ma intorc in capitala, unde alte mese de joc plangeau de dorul meu. A fost frumos si cand m-am intors, caci peste noapte se facuse toamna si mi se parea ca am calatorit, parca, inapoi din trecutul localizat in tarile foarte calde. Ajunsa aici, am inceput sa ma uit la televizor. In speta la tenis, aceasta pasiune a mea neincurajata de nimeni. Mitzy chiar se bucura foarte tare ca nu imi sustine nimeni aceasta inchipuire. In schimb, atat el cat si altii imi incurajeaza alta inchipuire. Cea de bucatareasa. Azi, spre exemplu, am gatit de 2 ori. La pranz am facut o pizza mica mica din restul de aluat ramas de ieri (pe care l-am facut cu doua ferestre de messenger deschise catre prieteni sfatosi si mai priceputi ca mine). Dupa care am plecat intr-o excursie prin magazine si m-am intors acasa cu Pretty Chloe 2. Da, o poseta. Ca sa imi treaca de gatit.
Nu a functionat, insa, caci mi s-a facut o pofta ucigatoare de ciulama cu ciuperci. Am sunat-o pe maman, aflata la sanatoriu in vacanta, si mi-a impartasit reteta ei fabuloasa pe care am executat-o impecabil. Yum.
Ca sa imi treaca, din nou, ca e clar ca nu-i a buna, am scos frumusel flute-ul si mi-am turnat niste prosecco pe cand ma uitam cu un ochi la Bucurenci si cu unul la Andy Murray, timp in care ii si povesteam lui Mi despre ispravile mele. Care Mi a avut de spus urmatoarele:
mi: inca 5 min si deja voi aplica arma letala in astfel de situatii
mi: sa te saturi
xenu: vorbeam de bucurenci
xenu: bucurenci nu e de mancare
mi: fata, e delicios.
Atat am avut de spus!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
