Prosopul

Nu stiu daca am apucat vreodata sa povestesc despre prosopul. Drept pentru care nu stie aproape nimeni despre importanta prosopului intr-o prietenie. Se facea ca eram la facultate si umblam despletite, atat eu, cat si Mi si Mo, urmarind baieti, urmarind baieti si facandu-le poze cand se asteptau mai putin sau urmarindu-ne una pe alta in cazurile rare in care alta iesea cu vreun baiat. Pe atunci, credeam in prietenie vesnica, asa ca in Ciresarii, genul acela de prietenie in care, daca una sufera din cauze reale sau inchipuite, celelalte vor fi alaturi de ea, analizand si disecand problemele pana la adanci batraneti. De fapt, era singurul context in care puteam concepe sa folosim expresia pana la adanci batraneti.
Si se facea ca in acele timpuri mitice am facut un legamant. Daca vreodata, vreuna dintre noi se va afla in situatia sa fie facuta sa sufere sau sa fie data afara din casa vreunuia goala pusca (ceea ce nu s-a intamplat nicicand si e inca mai putin probabil sa se intample de acum inainte), celelalte aveau datoria sa se infatiseze de urgenta la locul faptei, inarmate cu un prosop de dimensiuni medii/mari in care sa o inveleasca pe suferinda si sa o duca unde trebuie: in imediata vecinatate a unui pahar.
Vremea a trecut, si legamantul prosopului a ramas mai mult o gluma pe care, inconstiente, o invocam mereu ca sa ne amintim de timpurile acelea in care inca mai credeam ca baietii sunt nemernici, pana sa ne dam seama ca, de fapt, nu sunt (asta pentru ca nu pot, nu pentru ca nu ar vrea). Pana astazi...

Dar destul despre asta. Mai bine sa va povestesc cum am plecat astazi, impreuna cu co-autoarea Mi, sa ne plimbam prin oras. Ea, ca o floare alba, pura, chiar transparenta; eu - ca de obicei, purtand cu mandrie un tricou pe care scrie "Drink me". Am ignorat avertizarea meteo venita direct din gura de aur a lui Ines, si am purces la drum, dezbatand, desigur, probleme importante ale omenirii, precum viata de dupa moartea Madalinei Manole. Mare ne-a fost mirarea cand, in vreme ce ne alegeam o casa dintre ambasadele de pe Dumbrava Rosie, a inceput sa toarne. Torential. Ne-am oprit sub un copac, iar eu chiar mi-am aprins calma o tigara, sperand ca ploaia va trece si nu ne va da ocazia sa prestam un concurs de tricouri ude intre noi. Aroganta, am incurajat ploaia, uitand pentru o clipa de superputerile mele, printre care se mai numara atragerea poponarilor, spargerea de nunti si predictia de trenduri in moda. Iar ploaia m-a ascultat. Ca urmare, in cateva minute alergam impreuna cu Mi prin Gradina Icoanei, imbibate cu apa, cautand un foisor despre care credeam ca ar exista. Evident, predictia legata de foisoare in gradini nu face parte din superputerile mele.

In cele din urma, invinse si siroinde, in timp ce oamenii care isi gasisera cate un adapost gaseau de cuviinta sa ne si fotografieze, astfel incat suntem sigure ca vom avea o cariera in modeling in curand, am sunat-o pe Ines sa ne salveze. Si, da, pentru prima data am apelat la legamantul sfant. I-am cerut sa aduca prosopul. Doua. Ea a venit curand, ne-a salvat, iar noi am gasit de cuviinta sa ne fotografiem si sa scriem acest post cu hainele inca ude pe noi. Pentru inspiratie.

Zile exemplare. Din nou

Ma tot gandesc in ultima vreme ca zilele astea ar fi foarte proaste daca nu ar fi atat de bune. Ieri, spre exemplu, ca si azi, de altfel, am avut o dispozitie deosebit de nefericita. Numai ca uite, cand am eu o zi mai proasta si mai proasta, se intampla cate ceva care imi zice ca, dom'le, chiar merita sa mergi mai departe. Ieri a fost faptul ca trebuia sa merg cu Ines la Ikea. Ne-am intalnit dupa munca, iar eu am intarziat. Mi-a fost foarte greu, mai cu seama ca eu ii reprosez tot timpul lui Ines ca intarzie si ca nu pot sa ma bazez pe ea. Totusi, pentru o intarziere de 3 minute am sunat-o de doua ori, deci cred ca mi-am spalat pacatul. Am mers noi pana la Ikea sa cumparam niste cutii pentru palarii (nu ale noastre, don't ask), ne-am flendurit pe acolo, am mai probat niste mese si niste scaune printre femeile acelea care erau sau gravide, sau venite cu copiii pe care nu au gasit de cuviinta sa ii lase la locul de joaca. In cele din urma am cumparat tot ce aveam de cumparat si apoi am plecat. Am decis pe loc ca ar fi cazul sa trecem si pana in mall, daca tot eram acolo si tot luase Ines salariul, sa ii cumpar niste pantofi, doar doar nu as mai auzi-o in fiecare seara ca se vaita ca nu are cu ce sa se imbrace pentru ca, de fapt, nu are cu ce sa se incalte. Am reusit performanta incredibila sa cumparam o pereche de stiletto negri in aproximativ 15 minute de plimbat prin mall, si, foarte mandre de asta, am zis sa mergem si pana in carrefour repejor, ca se apropia ora inchiderii, sa luam si niste prosecco sa udam pantofii noi cum se cuvine. Am ajuns, desigur, in carrefour si ne-am ratacit printre rafturi, eu in cautare de bautura si Ines de acetona. Am ajuns la rafturile cu vinuri, si, ce sa vezi, nu aveau prosecco. Hypermarket, asa isi zic ei, hypermarket. O rusine. Ines m-a gasit pleostita intre rafturi, dar nu am reusit sa o conving sa ia o sticla de Moet, desi luase salariul. Asa e ea, haina. Am plecat urgent de acolo, cu o plasa, cu cutiile, cu niste reviste, cu pantofii, incarcate de bagaje si triste foarte. Totusi, mi-am amintit ca parca parca exista un metro pe undeva pe la Baneasa, desi nu l-am vazut niciodata. Pentru ca Ines era pe tocuri si mai aranjata, am trimis-o sa intrebe oamenii daca exista metro. Exista, dar nu in complex, ni s-a spus. Ma rog, asta ne-a cam dezumflat si mergeam deja catre autobuz, cand am decis ca nu putem sa mergem acasa fara nimic de baut si ca trebuie sa ne intoarcem sa cautam metro. L-am zarit din departare, luminos, in noapte (caci deja se intunecase), si am purces catre el. Am mers, am mers, parcarea se golise, nu mai era nici dracul, dar noi ne apropiam de metro. Si cand am ajuns suficient de aproape, am vazut ca intre parcarea in care ne aflam si metro era un gard luuuung luung. Dupa ce am injurat cum se cuvenea pentru o astfel de situatie, am zis ca nu ne dam batute. Ines nu a vrut sa sara gardul, a preferat sa il ocolim. Si uite asa am mers, la mama dracului, in pustietate, pe langa un gard, cautand o spartura, pana cand am ajuns la o poarta. Deja ne intrebam daca mai e deschis pentru ca nu erau masini in parcarea de la metro, cand ne-am dat seama ca nu avem legitimatie. Dar asta nu putea sa ne mai opreasca. Am sunat-o pe mama, am intrebat-o cum se face si ne-am dus. Si, dupa ce am reusit sa ne facem legitimatie de o zi, am ajuns la raionul de vinuri unde am gasit, in cele din urma, prosecco. Am considerat ca, daca tot am ajuns pana acolo, ar fi cazul sa luam o cutie intreaga, adica sase sticle. Si, cu ele in brate, pe langa cutii pentru palarii, plase, pantofi, reviste, am poposit, in cele din urma, pe un carucior de marfa, asteptand taxiul care sa ne duca acasa.

seriously??

Azi am primit un telefon dubios de la o femeie de la pizza delivery-ul de unde comandam noi de obicei. Mi-a zis, cu o voce bizara: "Stiu ca ati comandat ieri de la xPizza". "Asa am facut", am zis eu aproape speriata, gandindu-ma deja ca poate au scapat otrava de gandaci in aluat si voiau sa ne anunte ca o sa murim. Deci fix la asta m-am dus. De fapt, femeia facea un studiu despre cat de multumiti sunt clientii. Foarte. Dupa ce am inchis, Ines era, fireste, curioasa cu cine pot sa vorbesc ca sa spun de atatea ori in 5 minute cuvantul "pizza". I-am explicat si am intrebat-o si pe ea daca a fost multumita de comanda, ca ea o facuse si a si asteptat baiatul la usa. (I don't speak to the help). Ea mi-a zis ca dealerul de pizza nu a agresat-o in niciun fel. Mi s-a parut inca si mai tare ca, daca eu ma gandisem la otrava, ea s-a dus direct la dealer. Cam ce spune asta despre noi?
Nu stiu de ce ma preocupa de fapt ce spun astfel de lucruri despre mine, dar cert este ca ma preocupa din ce in ce mai tare. Spre exemplu, tot weekendul nu m-am putut gandi decat la faptul ca, pe parcursul putinului meu timpul liber, eu am ales sa ma intalnesc cu 16 (saisprezece!!!) baieti gay. Si nici macar nu a fost saptamana cu gaypride. Vineri am plecat direct de la birou la o cina cu niste prieteni, si nu stiu cum s-a nimerit ca am fost singura femeie dintr-o casa in care erau la momentul acela 13 poponari, si asta doar pentru ca trei dintre invitati nu ajunsesera. Deci singura femeie. Ma rog, nu stiu daca ma sperie atat de tare faptul ca erau 13, cat faptul ca eu ma simteam foarte in largul meu cu toti. Iar sambata am fost la cina cu 3(gasca cu sos chutney picant de prune, yummy). Nu imi amintesc cand am vazut vreun barbat heterosexual care sa nu fie unul dintre cei doi colegi de la munca.
Ceea ce voiam sa spun, de fapt, era ca vineri, cand plecam de la cina cu sushi, prietenii la care am fost in vizita mi-au facut un tur in noua lor casa. Un apartament foarte dragut, Dallas meets grandma's house, cu tapet batranicios, dulapuri cu zavor, bibelouri si candelabre de cristal. Si, in timp ce imi faceau turul asta, am sesizat ca cei doi au dormitoare diferite. Si am intrebat, inocenta, de ce nu mai dorm impreuna, ce, a inceput vreunul dintre ei sa sforaie (gay guys don't do that)? Si atunci, usor incurcati, m-au anuntat ca s-au despartit. A fost un soc, mai ales ca ei erau acel gen de cuplu pe care il vezi rasfoind ziare la cafea si la 80 de ani, cu pisicile invartindu-se printre pricioare. Ma intristeaza lucrurile astea, asa cum ma intristeaza si faptul ca "fata, kate a ta se desparti de omu ei", dupa cum tocmai m-a anuntat mi. Nu suport deloc bine despartirile altora. Si asta imi aminteste ca vineri, dupa ce am plecat de la prietenii despartiti cu pricina, ascultam asta la casti si totul mi se parea foarte trist.

Degetul iubirii

Pe cand stateam de dimineata la birou si incercam sa descifrez misterele unui text despre nasterea in apa, subiect care, desigur, ma pasioneaza, mi-am dat seama ca intreaga procedura poate sa fie fun. Am discutat despre asta cu colegele meu si, desigur, cu Mitzy, si am ajuns la concluzia ca vreau sa nasc in apa. Acum, ca am decis asta, nu imi ramanea decat sa ma interesez mai departe cum se face. Am presupus ca trebuie sa nasti intr-o piscina sau o copca, cum imi amintesc eu ca le-am vazut pe Discovery pe niste femei din alea care mananca peste la pol. Asta pentru ca un medic si cel putin o asistenta trebuie sa te supravegheze, ma gandeam eu, mai ales ca inotul nu este sportul meu preferat. Dupa care am vazut cum arata locul unde se naste in apa, aci, la noi in Bucuresti. Si se pare ca este un salon obisnuit de spital cu o cadita. Deci, practic, asta ar insemna sa nasc intr-un lighean si sunt aproape convinsa ca asa ceva nu se face. Ma rog. Mitzy si-a dat seama ca am nevoie de o motivatie mai puternica decat un lighean, asa ca am purces sa ne imaginam cum el si Maria ar trebui sa asiste la nasterea mea in apa, cu cocktailuri in mana. In fiecare mana. De aici m-am gandit ca as putea sa nasc intr-o piscina ca aia de la Club Tropicana, cu George Michael in slip, cantand la saxofon intr-un fotoliu gonflabil. Ceea ce mi-a adus aminte de faptul ca saptamana trecuta am fost la o lansare de carte. Frumosul sex al barbatilor. Nu, pe bune, chiar asa se cheama. Si ca C. mi-a pus microfonul in mana sa zic ceva despre cum nu am fost noi invatate sa apreciem frumosul sex. Si tot ce am putut sa zic atunci a fost ca eu l-am apreciat destul in anii 80, cand barbatii apareau in clipuri in slip, ca in Club Tropicana. Numai coincidente, dom'le, in viata mea. Pun pariu ca e de la chakre. Apropos de asta, Ines si-a achizitionat ieri o carte foarte mare despre chakre. De-abia astept sa o si citeasca, ca sa imi impartaseasca si mie aceste intelepciuni.
Si ca tot a venit vorba de intelepciune, azi mi-a spus Mitzy ca exista un nou trend, care se numeste consiliere filosofica. Say what???, am spus eu. Dar se pare ca asa este. Exista chiar o carte pe care am de gand sa o citesc neaparat si care se numeste "Inghite Platon, nu Prozac!". Ei, sa mor, am zis. Si eu, care am tot inghitit Wittgenstein de atatia ani si nu stiam ca de fapt fac terapie.
Ma rog. Eu incercam sa fac o secta, si nu terapie. Aceasta secta care se numea The Bigger Picture urma sa fie formata (daca nu exista deja, desi cred ca exista) din mine si din Mitzy. Unul dintre ritualurile noastre era sa stam pe canapea si sa citim din Tractatus, cate o propozitie pe zi, si apoi sa discutam despre ce am invatat din asta. Ceea ce am si facut.
Tot astazi am aflat cel mai interesant lucru. Si anume ca femeile care beau tind sa fie mai slabe, pe parcursul vietii, decat cele care nu. Asta ma multumeste foarte, fiind eu o femeie care da si stand eu aproape seara de seara pe canapea, cu un flute in mana, sa ma uit la Absolutely Fabulous. Pe bune, unii au facut un studiu si au ajuns la concluzia ca procesul care le face pe femei sa metabolizeze (is that a word?) alcoolul este foarte mare consumator de energie, deci femeile slabesc din cauza asta. Nu se intampla si pentru barbati, ceea ce ma bucura. Intotdeauna mi s-au parut dizgratiosi barbatii care beau. Desi azi e ziua lor, am auzit de la un coleg care avea pretentia sa ii spun si traditionalul Sarbatori fericiti!
Asta desi nu imi amintesc cine mi-a zis mie traditionalul ieri, cand a fost ziua mea, teoretic. Ah, ba da, mama, pe care am sunat-o tot eu. Deci nu e schema. Am aflat ca e ziua mea cand am vazut-o pe Annie Lennox defiland si delirand ceva despre drepturile femeilor. Si, ca sa inchei aceasta poveste, am de gand sa zic eu ceva despre drepturile femeilor, asa, a piece of my mind, sau, cum ar spune unii, consiliere filosofica. Nu avem nevoie de drepturile femeilor. Degeaba ati ars sutiene si ati tipat ca vreti drept de vot, salarii egale, avort blablabla.
Degeaba. Pentru ca inca mai stam sa ne gandim daca cineva ne suna sau nu si daca nu suna de ce nu suna si nu credem ca se face sa sunam noi sa vedem de ce nu suna. Si daca nici macar atata lucru nu putem face, atunci la ce folos toate celalalte?

Starea vremilor

Nu stii niciodata cand incepe o zi buna, asta ca sa marturisesc in cele din urma, public, ca ma uit la Grey's Anatomy. (Si sa imi amintesc de Izzie Cancer.) Azi dimineata am plecat fara niciun chef spre Pitesti ca sa mai scriu cu adevarat o poveste, si pana la urma s-a dovedit ca cheful vine dupa o vreme, cu cafea multa, companie buna si Pringles cu ceapa. M-am distrat azi si eu nu fac d-astea. Apoi, pe cand ma intorceam, am vazut norii astia undeva si erau la fel de frumosi cum e si cuvantul, numai ca nu am fost in stare sa ii fotografiez asa cum ar fi meritat. Am aflat multe povesti triste azi, dar nu stiu cum se intampla, cand sunt ale altora parca nu sunt atat de triste ca atunci cand sunt ale mele. Eh.



Asta dupa ce nici ieri nu a fost o zi mai proasta, cu florile astea care ma asteptau frumos in cosulet cand am ajuns la birou. Nu primesc eu flori atat de des precum mi-ar placea, dar cateodata vin pe neasteptate si mi se pare ca le merit. Plus ca pot sa spun oricand ca ultima data am primit flori de la royalty. Muahahaha


Si, desigur, sa nu uitam de Craiova si de locul asta. In oras e cunoscut drept locul unde isi duc baetii gagicile pe care nu vor sa le duca acasa. Pentru mine si Maria e locul unde ne reculegem, unde stam in masina cu tigari si o sticla de Cola si povestim, asteptam sa cada noaptea si sa se vada luminile si unde ne ducem cand nu vrem nici noi sa mai mergem acasa.


Asta imi aminteste ca duminica am fost cu Mitzy si cu Maria aici, ca sa stam pe bordura si sa ne uitam la baieti cu cel putin 10 ani mai tineri decat noi dandu-se cu rolele si bicicletele si sa ii spionam prin obiectivul aparatului de fotografiat. Este velodromul pe care am mers de cateva ori cu varu-meu cu bicicleta. Noi mai facem d-astea, imi mai amintesc cum mergeam printr-un sat cu ulitele acoperite cu praf de ne intrau rotile pe sfert in drum. Si cum am baut apa de la un izvor si cum am planuit sa furam biciclete intr-o zi ca sa mergem pana la el la tara.


Nu am mai ajuns cu ocazia aia si poate ca nu o sa mai ajungem niciodata. Si asta ma intristeaza cumva. Numai ca sunt unele locuri unde sunt absolut sigura ca o sa mai ajung, si oameni cu care sigur ma voi mai intalni, iar cei mai multi dintre ei sunt chiar aici, with the pretty shoes. Si asta e unul dintre lucrurile care le face pe toate celalalte suportabile.

Despre cum mi s-au deschis chakrele

Nu stiu foarte bine ce sunt chakrele astea (am impresia ca they have to do with yoga or some other Indian thing), dar am aflat ca mi s-au deschis. Da, nu mi-am dat eu seama, asa cum as fi crezut ca mi se va intampla, ci mi-a spus Ines, care e tot timpul atenta la lucruri deosebite de genul acesta, pe care eu nu pot sa le inteleg. Dumnezeu, zen something si karma de fiecare zi stau chiar in acest moment la ea pe noptiera, deci imi inchipui ca stie despre ce vorbeste; asa ca, atunci cand m-a anuntat ca mi s-au deschis chakrele, am crezut-o. Asta pentru ca nu pot decat sa o cred, nu si sa o inteleg. Toate aceste concepte, am aflat eu, se afla la limita cunoasterii. Chiar asta scrie, "la limita cunoasterii", pe una dintre cartile despre zodiac pe care le are Ines. De unde am dedus ca limita cunoasterii este la Ines in camera.
Ma rog, am aflat ulterior ca atunci cand ti se deschid chakrele ti se intampla lucruri bune. Si mi s-au intamplat. Spre exemplu, saptamana trecuta mi-am cumparat o rochie foarte draguta cu imprimeu Dries van Noten de la second, pe care am dat numai 2,5 lei. Sunt precisa ca stelele au avut ceva de-a face cu aceasta poveste. Intr-o alta zi, mi-a scris Tom Chiarella sa ma intrebe lucruri (si numai cativa dintre nebunii din jurul meu stiu ce inseamna asta pentru mine si cat de important este sa iti scrie cineva care e modelul tau de scriitor/jurnalist). Apoi, am aflat de la tenismenul meu preferat ca a castigat un turneu. Si la simplu si la dublu. Evident, are legatura tot cu chakrele mele. Intr-o alta ocazie, mi-am cumparat in cele din urma pahare de sampanie, si Dumnezeul acela de la limita cunoasterii stie ca aveam nevoie. Am fost foarte eficienta, ba mai mult, creativa, la munca, ceea ce nu mi se intampla prea des. Am fost la concertul Air si chiar mi-a placut (in timp ce lui Mitzy si lui Ines, evident, avand chakrele inchise, nu le-a placut asa de tare).
Zilele trecute, totusi, m-am speriat un pic, crezand ca s-au inchis la loc.
A fost cand am auzit despre McQueen. Dar dupa aia am stat un pic si am cugetat si mi-am dat seama ca a fost ceva in neregula (sau nu) cu chakrele lui personale. Asa ca am revenit la postura mea optimista de persoana cu chakrele deschise. Am aceasta impresie cum ca o chakra sau doua deschise (sau cate sunt ele) te obliga cumva sa profiti, si de asta ma simt obligata sa fiu optimista chiar si atunci cand pare sa nu fie cazul. Ceea ce ar conduce la un alt delir despre gandirea pozitiva, despre care cred ca pot sa si-o bage in cur lejer toti cei care cred in ea si in efectele ei magnifice.

Ines can haz ze wise

Joi seara, pe cand imi sarbatoream ziua de nume singura in casa (it's fun), Ines se dusese la cinema sa vada, evident, Avatar. Si s-a intors ea, in cele din urma, si am reluat sarbatoarea, de data aceasta la dublu. Si cum sarbatoream noi, Ines si-a amintit ca a primit un sms de la o fosta iubire sau ceva, caruia ii trimisese ea un sms de "fie ca". Si Ines ma intreaba:
- Auzi, fetica, tie ti se pare ca mesajul asta e jignitor? (si citeste). "La multi ani si tie, fata draga. Sa te vad voioasa la rasarit la Stuf."
- Nu, mi se pare dragut.
- Ba da, e jignitor. Sa iti explic. In interpretarea 1, este jignitor pentru ca inseamna ca ne vedem abia la vara, deci peste sase luni, deci nu e ok.
- Asa.
- Iar in interpretarea 2, sa te vad voioasa la rasarit la Stuf inseamna sa te vad cand tu esti deja beata si eu mi-am condus deja gagica in camera.
- Asa e, e jignitor.

In aceeasi seara Ines mi-a spus frumoasa replica (nu stiu la ce) cu potential nemuritor: "Deci ti-e frica. Ti-e frica si esti nesimtita."

Dar, cum nu numai Ines can haz ze wise, trebuie ca am si eu. Pentru ca, iata, am generat si eu o perla in sus numita seara: "A cauta pe cineva de care iti place pe Google si apoi a-i si spune echivaleaza cu a alapta in public."

Ce-ar mai fi

Nu demult, intr-o seara de vineri in care ma uitam cu Ines la "Dansez pentru tine" (guilty pleasure), pe vremea cand alegerile nu erau asa mare lucru si puteam sa mai vorbim si despre altceva, am elaborat o fictiune care s-a divizat, prin miracol, in doua fictiuni paralele si oarecum intersectate.
Totul a inceput cu o declaratie indrazneata: "Suntem doua supereroine lesbiene care omoara barbati." De aici, drumul spre campii a fost simplu, dar cu nelipsite si neasteptate obstacole. Pentru ca, la Dansez, Maslina canta un fel de cover dupa o piesa din Chicago (Asa-s barbatii, asa-s barbatii!), Ines a decis sa facem din aceasta minunata melodie imnul nostru. Ca doua eroine ce suntem, vom canta cantecelul si vom dansa in timp ce vom pleca la lupta. Pentru ca nu puteam fi doar noi doua si pentru ca Mitzy este oricum supererou, ne-am gandit ca ar putea si el sa omoare barbati. Coregrafia noastra s-a complicat: noi vom executa un sincron si Mitzy va dansa cu fata la noi, mergand, totusi, cu spatele.
De aici, nu stiu cum, povestea a deviat si am ajuns la concluzia ca daca am avea suficienti bani ca sa nu trebuiasca sa mai muncim niciodata, noua ne-ar fi suficient sa stam pe canapea toata viata, uitandu-ne la televizor. Servitorii nostri ar lucra in bucatarie, fara sa ne vada vreodata. Noi le-am da comenzi printr-o foaie pe care am strecura-o pe sub usa de la living (nu, nu la telefon, noi nu vorbim cu servitorii). Nu ne-ar vedea pentru ca nu vrem sa ne mai vada nimeni. Nu ne-am mai spalat de mult, duhnim ingrozitor. Nu mai avem nicio ambitie. Avem fiecare cate 250kg si ne alimentam cu frisca venita pe conducta de la cofetaria de peste drum care face cele mai bune prajituri.
In cele din urma, ne-am da seama ca am ramas singurii supravietuitori ai gripei porcine si ne vom clona in casa pentru ca va trebui sa repopulam pamantul. Astfel, toata lumea va fi plina de noi, oameni grasi si fara nicio ambitie.
Intorcandu-ne la faza cu supereroinele, am decis ca una dintre superputerile noastre va fi sa ne putem intoarce in timp in anii 80, ca sa purtam sacouri cu umeri lati si sa dansam disco all day long, sa fim grase si sa purtam salopete lucioase si mulate din satin.
Eh, cum ar fi?

Wonderboys

Uite asa imi aduc cateodata aminte de cat de mult mi-a placut mie Wonderboys. Am vazut mai intai filmul. Michael Douglas (singura data cand a fost ok), Katie Holmes, Robert Downey, Frances McDormand si Tobey Maguire. Am citit mai apoi cartea, cand a aparut la noi. Am facut-o cadou lui Ines, care, la randul ei, a dat-o mai departe unde trebuia. Nu e greu sa iti placa Wonderboys. E despre scriitori ratati, ceea ce e dragut cand esti unul, dar oarecum amuzanta si optimista. Sau asa mi se pare mie. Nu ma mai gandisem de multa vreme la povestea asta, si ma gandeam ca singura mea conexiune cu ea este istoria cu scrisul si cu ratarea. Ei bine, nu.
Vineri seara am ajuns la Craiova dupa un drum halucinant care a durat ani lumina. Am iesit in clubul oribil in care imi tot promit sa nu mai calc. M-am ambientat sanatos. Spre dimineata, R. a plecat acasa. R. este un fel de fratele meu, dar mai cocalar, asa. Cum spuneam, R. a plecat acasa si s-a intors in aproximativ cinci minute. M-a tras afara si mi-a spus inlacrimat ca a murit Monica, cateaua noastra de mai bine de 10 ani dar nu stiu exact cati, care pare sa fi stat in curtea noastra dintotdeauna. Monica era o vulpita rosie si vesela cand era tanara. In ultimii ani, insa, dupa ce imbatranise si eu ma mutasem din oras, nu ma mai recunoastea si imi era frica sa intru in curte.
Oricum, era spre dimineata, eu si R. eram intr-o stare avansata de ambientare, dar el a decis ca trebuie sa o ingropam pe Monica la tara inainte sa se trezeasca restul familiei si sa o gaseasca acolo. Am plecat, dupa ce am indesat-o pe Monica intr-o cutie si am luat o cazma. R. a condus pana la tara, mie imi siroiau lacrimile ca la nebuni si ne tot intrebam ce facem daca ne opreste politia. Evident, ne-am gandit ca orice politist cu suflet ar intelege ca unele lucruri trebuie facute si ne-ar lasa in pace. Am ajuns in gradina de la tara, am dezlegat poarta si am cautat un loc de veci confortabil. Am tarat masina pana acolo si am inceput sa sapam, la lumina farurilor. Mergea greu, pamantul era tare. Sapam si ne aminteam de ea in zilele ei bune. Plangeam pe alocuri, pentru ca Monica, chiar daca era cainele din curte, era o certitudine. Era copilaria noastra, erau vremurile in care mai traiau si Bobita si Sheeba. In principiu, evident, plangeam pentru noi, asa cum se intampla de fiecare data cand moare cate cineva. Am reusit sa facem o groapa decenta, desi in ultima instanta a trebuit sa ne folosim si unghiile si cam tot ce mai aveam ca sa mearga treaba mai repede. Era dubios acolo, inca nu se facuse lumina si era asa, o ceata umeda, miros de lucerna si copaci pe margine. Am varat-o pe Monica in groapa si am pus pamant deasupra. Ne-am hotarat greu ca trebuie sa tasam pamantul ca sa nu o dezgroape alte animale. Am fumat o tigara cu ea si am plecat, cu hainele si fetele si mainile pline de noroi, cu o sapa in portbagaj. Problema politiei a devenit inca mai presanta, pentru ca eram, in acel moment, doar doi indivizi alcoolizati care au ingropat, in mod evident, pe cineva. Nu s-a intamplat nimic, doar ca am ajuns acasa, am mai plans sanatos o vreme, cu frigul in oase si apoi am adormit.
Vezi, eu nu credeam ca astfel de situatii se intampla de-adevaratelea. Dar e ok.

Today is your birthday

The New Adventures of the Old Ines*

O stiu pe Ines de cand era mica. Am copilarit pe aceeasi strada si in aceeasi curte a scolii, si-mi placea de ea, chiar daca era mai mica decat mine (cu un an). Cu timpul, Ines a crescut, a mai facut cateva lucruri nesemnificative, fireste, si apoi s-a mutat cu mine. Coabitam intr-un frumos apartament si de multe ori ea ma enerveaza. Avem multe discutii relevante despre ceea ce este cu adevarat important in viata (spre exemplu, ea crede ca vocalul de la Kings of Leon e hot, eu cred ca e doar transpirat.) Alteori nu ma enerveaza si atunci ma distreaza de minune. Povestea de mai jos este despre cum m-a mai distrat Ines in ultima saptamana.
Ines zice ca e mare fan Coldplay si isi dorea sa mearga sa ii vada, de ziua ei, la Londra. Am primit si eu o invitatie la aceasta festiva ocazie, dar cum invitatia venea de la ea si nu de la Chris Martin, am zis pas. Evident, nu te poti baza pe Ines (dar pe Chris – da). Ceea ce s-a dovedit mai tarziu, cand Ines a decis ca nu mai vrea sa mearga la Coldplay, la Londra, ci vrea sa isi petreaca traditionala noapte dintre mai putini si mai multi ani la Istanbul (fara nicio legatura cu Chris Martin). A luat aceasta decizie, si, cu putin ajutor de la parinti (biletul de avion), era pregatita sa plece sa isi caute norocul in Turcia. Acum o saptamana, lucrurile au inceput sa se imputa. In primul rand, pe Ines a calcat-o masina pe picior, chiar pe trecerea de pietoni (asta dupa ce ne amuzaseram toti cand Ines si-a vopsit unghiile de la picioare, din greseala, in nuante diferite de rosu, dar s-a consolat cu gandul ca nu mai poarta sandale si nu e urgent sa isi refaca pedichiura). Medicii i-au recomandat sa poarte o atela de ghips, dar Ines, curajoasa, a refuzat. Mai mult inca, dupa ce subsemnata Xenu si AM au scos-o de la Urgenta, Ines a cerut sa fie dusa la gara si depusa intr-un tren cu destinatia orasul natal. Ajunsa la destinatie, Ines a iesit in oras si chiar a dansat un pic. Dupa o zi, furnizorii de bilet de avion au anuntat-o ca ii vor plati, drept cado, impozitele, si ca, daca vrea la Stambul, sa se descurce singura. Ines nu s-a descurajat. Tot atunci, Ines a aflat ca Stambulul fusese devastat de o furtuna+cutremur+multe altele, dar, brava, a continuat planurile de vilegiatura(lui Ines ii e teribil de frica de cutremure).
Saptamana a trecut intr-o relativa liniste pentru eroina noastra, dar aseara, in timp ce impacheta, a avut o revelatie: ii expirase pasaportul.** Pentru ca Ines nu este ca alti oameni, care consulta harti, ghiduri, prieteni in vederea unei calatorii. Nu, ei ii place aventura. Asa ca a fost nevoie de o revelatie (detalii cu alta ocazie). I-am sugerat lui Ines, cu eleganta, mai multe lucruri, precum: esti foarte proasta sau chiar nu ai chef sa mergi. Ines a zis ca are chef, deci a aprobat prima sugestie. Cand am vazut-o asa de dornica de aventura, am decis, in marinimia-mi, sa o ajut. Asa se face ca astazi de dimineata ne-am deplasat spre oficiul pasapoarte din strada Nicolae Iorga (dorim, pe aceasta cale, sa le multumim functionarilor de acolo pentru ca nu au fost in greva astazi si pentru ca au fost extrem de eficienti si intelegatori). Pasaportul a fost obtinut la timp, si, in sfarsit, totul parea sa mearga bine pentru Ines. Numai ca, la ora programata pentru plecarea catre aeroport, insotitoarea lui Ines a constatat ca usa de la apartamentul propriu s-a blocat, si ca nu isi poate scoate bagajul din casa.

Avionul lui Ines pleaca peste o ora. Va vom tine la curent cu mersul evenimentelor.

*old as in vechi, not as in batran

** in acest punct, prietenii lui Ines s-au divizat in doua tabere: Miha&co, care sustin ca aceste intamplari sunt semne cum ca Ines nu ar trebui sa plece nicaieri; si ceilalti, care sustin ca, in viata, trebuie sa lupti pentru unele lucruri. Si ca, dup cutremure, accidente si furtuni, nu se mai pot intampla foarte multe lucruri. Ines mi-a lasat vorba, in cazul in care se prabuseste avionul, sa ii transmit lui Miha ca a avut dreptate.