Whispering words

Toate fantomele s-au reunit sa-l primeasca. A fost atat de frumos, chiar daca nu a cantat asta.

It was the moment. Right then.

Stateam in statia de autobuz de dimineata si imi era foarte frig. Doua autobuze trecusera pe langa mine pana sa ajung in statie, toata lumea urcase. Si, deodata, cei care treceau pe trotuar au inceput sa zambeasca. Am crezut ca am ceva pe mine. Dupa care am vazut ca incepuse sa ninga. Am zambit si eu. Si ascultam asta.

did you ever know you are (one of) my hero(es)?


Pavel privindu-si ispravile


pe el pariez maine

The New Adventures of the Old Ines*

O stiu pe Ines de cand era mica. Am copilarit pe aceeasi strada si in aceeasi curte a scolii, si-mi placea de ea, chiar daca era mai mica decat mine (cu un an). Cu timpul, Ines a crescut, a mai facut cateva lucruri nesemnificative, fireste, si apoi s-a mutat cu mine. Coabitam intr-un frumos apartament si de multe ori ea ma enerveaza. Avem multe discutii relevante despre ceea ce este cu adevarat important in viata (spre exemplu, ea crede ca vocalul de la Kings of Leon e hot, eu cred ca e doar transpirat.) Alteori nu ma enerveaza si atunci ma distreaza de minune. Povestea de mai jos este despre cum m-a mai distrat Ines in ultima saptamana.
Ines zice ca e mare fan Coldplay si isi dorea sa mearga sa ii vada, de ziua ei, la Londra. Am primit si eu o invitatie la aceasta festiva ocazie, dar cum invitatia venea de la ea si nu de la Chris Martin, am zis pas. Evident, nu te poti baza pe Ines (dar pe Chris – da). Ceea ce s-a dovedit mai tarziu, cand Ines a decis ca nu mai vrea sa mearga la Coldplay, la Londra, ci vrea sa isi petreaca traditionala noapte dintre mai putini si mai multi ani la Istanbul (fara nicio legatura cu Chris Martin). A luat aceasta decizie, si, cu putin ajutor de la parinti (biletul de avion), era pregatita sa plece sa isi caute norocul in Turcia. Acum o saptamana, lucrurile au inceput sa se imputa. In primul rand, pe Ines a calcat-o masina pe picior, chiar pe trecerea de pietoni (asta dupa ce ne amuzaseram toti cand Ines si-a vopsit unghiile de la picioare, din greseala, in nuante diferite de rosu, dar s-a consolat cu gandul ca nu mai poarta sandale si nu e urgent sa isi refaca pedichiura). Medicii i-au recomandat sa poarte o atela de ghips, dar Ines, curajoasa, a refuzat. Mai mult inca, dupa ce subsemnata Xenu si AM au scos-o de la Urgenta, Ines a cerut sa fie dusa la gara si depusa intr-un tren cu destinatia orasul natal. Ajunsa la destinatie, Ines a iesit in oras si chiar a dansat un pic. Dupa o zi, furnizorii de bilet de avion au anuntat-o ca ii vor plati, drept cado, impozitele, si ca, daca vrea la Stambul, sa se descurce singura. Ines nu s-a descurajat. Tot atunci, Ines a aflat ca Stambulul fusese devastat de o furtuna+cutremur+multe altele, dar, brava, a continuat planurile de vilegiatura(lui Ines ii e teribil de frica de cutremure).
Saptamana a trecut intr-o relativa liniste pentru eroina noastra, dar aseara, in timp ce impacheta, a avut o revelatie: ii expirase pasaportul.** Pentru ca Ines nu este ca alti oameni, care consulta harti, ghiduri, prieteni in vederea unei calatorii. Nu, ei ii place aventura. Asa ca a fost nevoie de o revelatie (detalii cu alta ocazie). I-am sugerat lui Ines, cu eleganta, mai multe lucruri, precum: esti foarte proasta sau chiar nu ai chef sa mergi. Ines a zis ca are chef, deci a aprobat prima sugestie. Cand am vazut-o asa de dornica de aventura, am decis, in marinimia-mi, sa o ajut. Asa se face ca astazi de dimineata ne-am deplasat spre oficiul pasapoarte din strada Nicolae Iorga (dorim, pe aceasta cale, sa le multumim functionarilor de acolo pentru ca nu au fost in greva astazi si pentru ca au fost extrem de eficienti si intelegatori). Pasaportul a fost obtinut la timp, si, in sfarsit, totul parea sa mearga bine pentru Ines. Numai ca, la ora programata pentru plecarea catre aeroport, insotitoarea lui Ines a constatat ca usa de la apartamentul propriu s-a blocat, si ca nu isi poate scoate bagajul din casa.

Avionul lui Ines pleaca peste o ora. Va vom tine la curent cu mersul evenimentelor.

*old as in vechi, not as in batran

** in acest punct, prietenii lui Ines s-au divizat in doua tabere: Miha&co, care sustin ca aceste intamplari sunt semne cum ca Ines nu ar trebui sa plece nicaieri; si ceilalti, care sustin ca, in viata, trebuie sa lupti pentru unele lucruri. Si ca, dup cutremure, accidente si furtuni, nu se mai pot intampla foarte multe lucruri. Ines mi-a lasat vorba, in cazul in care se prabuseste avionul, sa ii transmit lui Miha ca a avut dreptate.

Perfect like us*

Daca ai fi Xenu sau Adevaratul, te-ai gandi, in drum spre Urgenta intru salvarea prietenei Ines, ca "ce o sa zica asta, ca am stat sa ne asortam?". Si ai face si o fotografie.

*Cum se stie, fotografiile nu reflecta intotdeauna realitatea.

Intr-o oarecare ordine de idei, intamplarile din ultimele zile sunt debusolante. Sa incepem cu:
colega de apartament calcata de masina pe trecerea de pietoni peste picior. De aici o noua semnificatie a expresiei "a fi luat peste picior". Cine ar fi crezut?
*
La Floreasca, la Urgenta, nu e atat de rau cum ma asteptam. Doar culoarele sunt foarte inguste si nu prea ai pe unde sa mergi cu targa. Altfel, esentialul, adica oamenii - binevoitori.
*
De oriunde am incepe, tot cu Will&Grace sfarsim. Ceea ce e surprinzator de confortabil.
*
Mama lui N., aka Crinul Imperial: "cauta acolo in internet: Misterele Bu-cu-res-ci-lor. Bucurescilor am zis. Nu pot sa cred ca nu ati citit Misterele Bucurescilor."
*
Masina explodata in fata blocului. S-a intamplat cand eram in drum spre gara. Intr-o jumatate de ora, la intoarcere, strada plina de politie, pompieri, salvare etc. A doua zi, dimineata, o vecina in lift: "Cred ca era masina lu fata aia care umbla cu mai multi cu jeepuri". Ma rog.
*
E fain sa muncesti cu oameni faini.
*
Finala de la US Open nu a fost mai frumoasa decat cea de la Wimbledon, dar a meritat. Despre asta, mai tarziu.
*
Primul episod din Anie-l-aaaaaaa a fost sinistru. Si inca un model fantastic despre cum trebuie sa fie femeile: "De ce nu s-a gandit tata la noi? Ce ne facem noi acum? Cine ma ia pe mine acum?" Plus nebunia Maiei Morgenstern la premiera, cu valul pe cap si cu guma in gura. N. zice ca nu e posibil sa te duci sa vorbesti pe covorul rosu mestecand guma. Eu cred ca e mai grav sa mananci rahat.

A perfect day

Daca ar fi dupa mine, toate zilele ar fi perfecte. Asta pentru ca obisnuiesc sa inceapa perfect. It goes like this.
Ma trezesc pe la un opt. Daca in baie nu e abur+fum+parfum, fatala combinatie, ma simt bine. Poate sa ploua, sa ninga, sa uragan, sa orice. O cafea in cana sfanta de la Alecsandru. Trei patru tigari cu o carte. Dus. Alegerea hainelor (din nesfarsite variante, de obicei aceiasi jeansi si unul dintre cele 5-6 tricouri pe care le iubesc. Acum, ca e toamna, si un cardigan. I'm loving it.) Inca doua trei tigari cu restul de cafea pe care il lungesc cu lapte. Am incercat sa citesc bloguri. Nu tine, ca se face ora de plecare si nu pot sa citesc blogul in autobuz. 10. Player. The Severed Garden, nu stiu de ce ca nici macar nu imi place atat de tare. A Perfect Day. Tura de Placebo (dintre care The Bitter End, Song to say goodbye sunt asa, de dimineata, pe good vibe). Cand ajung la Perla e deja la Greenday. Asta inseamna sa copilaresti in anii 90, ramai marcat. The Place. Vad in ce anotimp ne mai aflam dupa hainele din vitrina. (Imi amintesc foarte clar acea zi in care eram cu Branelu pe Paris si ne-am uitat in sus si copacii nu mai aveau frunze si am zis uite ma ca a venit toamna si noi habar nu aveam. De asta vitrina de la The Place e un reper bun. Mai cu seama ca expun colectiile un pic in avans, deci ai timp sa te pregatesti de primavara sau de toamna. Un minus e ca nu au decat doua sezoane.)La Piata Dorobanti suntem in zona Abba. Nu stiu cum se face ca mie Abba nu mi s-a parut niciodata prea vesel. Intrigile, probabil. Piata Charles de Gaulle. Mylene. C'est une belle journee.
Urmeaza statia Piata Presei Libere. Si de aici nu mai sta in puterea mea.

Asta e ca sa nu uit

Mi-am amintit sambata ca acum vreo 6-7 ani eram electroclash, ca purtam mai multe curele odata si ca veneam la Bucuresti ca sa imi cumpar haine. Ca dormeam multi intr-o garsoniera in Militari, pe jos, si ca intr-o dimineata am vazut Before Night Falls, am baut vin si am mancat chipsuri cu maioneza. Mi-am mai amintit de camera de camin cu scaun cu aripi. De hanoracele mov. Ca incepuseram sa ascultam pe Jay Jay pe care de-abia astept sa il ascult live in octombrie. Ca mai existau casete audio. Ca am patinat in Cismigiu si urlam ca suntem Katharina Witt.
Nu imi dadusem seama ca a trecut atata amar de vreme.