Indreptar catre FRCR. Capitolul III: Despre esemes

Ca sa nu uit cumva.
Partea esentiala despre Teh Drunken Esemes se gaseste aici, scrisa de cercetatoarea Runbaby de la distinsa scoala din Luxemburg. Am pus link la tot blogul ca nu stiu ce nu a mers ca sa pot pune la articol.

Azi mi-au placut ei

si expozitia despre revolutie al carei nume l-am uitat de la Centrul de Introspectie Vizuala. Si ieri de Olga Kisseleva la MNAC.


foto: jack007.com, api.ning.com, laneigedesmots.wordpress.com, artchive.com,

Prosopul

Nu stiu daca am apucat vreodata sa povestesc despre prosopul. Drept pentru care nu stie aproape nimeni despre importanta prosopului intr-o prietenie. Se facea ca eram la facultate si umblam despletite, atat eu, cat si Mi si Mo, urmarind baieti, urmarind baieti si facandu-le poze cand se asteptau mai putin sau urmarindu-ne una pe alta in cazurile rare in care alta iesea cu vreun baiat. Pe atunci, credeam in prietenie vesnica, asa ca in Ciresarii, genul acela de prietenie in care, daca una sufera din cauze reale sau inchipuite, celelalte vor fi alaturi de ea, analizand si disecand problemele pana la adanci batraneti. De fapt, era singurul context in care puteam concepe sa folosim expresia pana la adanci batraneti.
Si se facea ca in acele timpuri mitice am facut un legamant. Daca vreodata, vreuna dintre noi se va afla in situatia sa fie facuta sa sufere sau sa fie data afara din casa vreunuia goala pusca (ceea ce nu s-a intamplat nicicand si e inca mai putin probabil sa se intample de acum inainte), celelalte aveau datoria sa se infatiseze de urgenta la locul faptei, inarmate cu un prosop de dimensiuni medii/mari in care sa o inveleasca pe suferinda si sa o duca unde trebuie: in imediata vecinatate a unui pahar.
Vremea a trecut, si legamantul prosopului a ramas mai mult o gluma pe care, inconstiente, o invocam mereu ca sa ne amintim de timpurile acelea in care inca mai credeam ca baietii sunt nemernici, pana sa ne dam seama ca, de fapt, nu sunt (asta pentru ca nu pot, nu pentru ca nu ar vrea). Pana astazi...

Dar destul despre asta. Mai bine sa va povestesc cum am plecat astazi, impreuna cu co-autoarea Mi, sa ne plimbam prin oras. Ea, ca o floare alba, pura, chiar transparenta; eu - ca de obicei, purtand cu mandrie un tricou pe care scrie "Drink me". Am ignorat avertizarea meteo venita direct din gura de aur a lui Ines, si am purces la drum, dezbatand, desigur, probleme importante ale omenirii, precum viata de dupa moartea Madalinei Manole. Mare ne-a fost mirarea cand, in vreme ce ne alegeam o casa dintre ambasadele de pe Dumbrava Rosie, a inceput sa toarne. Torential. Ne-am oprit sub un copac, iar eu chiar mi-am aprins calma o tigara, sperand ca ploaia va trece si nu ne va da ocazia sa prestam un concurs de tricouri ude intre noi. Aroganta, am incurajat ploaia, uitand pentru o clipa de superputerile mele, printre care se mai numara atragerea poponarilor, spargerea de nunti si predictia de trenduri in moda. Iar ploaia m-a ascultat. Ca urmare, in cateva minute alergam impreuna cu Mi prin Gradina Icoanei, imbibate cu apa, cautand un foisor despre care credeam ca ar exista. Evident, predictia legata de foisoare in gradini nu face parte din superputerile mele.

In cele din urma, invinse si siroinde, in timp ce oamenii care isi gasisera cate un adapost gaseau de cuviinta sa ne si fotografieze, astfel incat suntem sigure ca vom avea o cariera in modeling in curand, am sunat-o pe Ines sa ne salveze. Si, da, pentru prima data am apelat la legamantul sfant. I-am cerut sa aduca prosopul. Doua. Ea a venit curand, ne-a salvat, iar noi am gasit de cuviinta sa ne fotografiem si sa scriem acest post cu hainele inca ude pe noi. Pentru inspiratie.

emotional landscapes

something old


and something new


mi-am amintit multe lucruri azi.

nesting

de pe design sponge

Draga Shakira Shakira,

stim ca astazi te duci sa il vezi pe Rafa in finala, dar trebuia sa iti impartasim ideea noastra cat mai curand, ca sa nu o uitam, ca prea e buna. Cand termini cu inchipuirea asta cu tenisul, arunca si tu un ochi la ce avem de spus.
Deci, cum esti tu aceasta prietena a sporturilor si ai deschis deja drumul sportivilor hot in videoclipuri, vrem sa iti supunem atentiei trei exemplare deosebite.
Mi ti-l propune pe Xabi. Eu zic ca e un concurent neserios, mi se pare ca si-a aranjat nasul, dar Mi zice sa il iertam pentru ca are barba si asta compenseaza. In plus, ea zice si ca, daca tot a luat-o pe drumul asta, poate sa isi opereze orice pana arata cum vrem noi. Decizi tu ce crezi despre asta.
Eu vreau neaparat sa il iei in considerare pe Iker. Vei fi de acord cu mine ca merita pedepsit macar o data. Si sunt sigura ca ai vazut si tu cum arata cand apara un penalty, desi am aflat recent ca astea cu 11 metri se rateaza, nu se apara.
Oricum, daca nu te poti hotari, vrem sa ti-l aratam si pe Roque. Credem amandoua ca este un tanar de nadejde, mai cu seama ca am auzit ca la un moment dat in tara aia a lor Something-guay mai ramasesera 28.000 de barbati care au fost nevoiti sa se descurce cu vreo 200 de mii de femei. Deci stii tu ce inseamna asta.

Daca nu se poate si nu se poate sa alegi unul, nu ne suparam daca ii pui pe toti trei sa execute un sincron ceva.

Nu uita de vaselina. Aia care ti-a ramas de la clipul in care dansai ca o amazoana unsa toata.

Te pupam,

Mi&xenu

Aceasta scrisoare sustine curentul tipilor hot si fara tricou in clipuri, as seen here. Si este, in acelasi timp, o oda inchinata lui Marky Mark.

in aeternum

Acum vreo doi ani citeam despre ei aici. Imi placea tare mult povestea blogului si fixatia ei pentru "Esprit d'escalier", the answer you cannot make, the pattern you cannot complete till aterwards it suddenly comes to you when it is too late. Imi placea intelegerea lor bizara si imaginea aia care se poate sa nu fi fost reala, dar care este, pentru mine, una dintre putinele povesti de dragoste despre care am auzit in ultima vreme.

Acu, aflu ca Van Sant face un film despre Theresa Duncan si Jeremy Blake si mi se pare dubios sa mai spui ceva dupa tot ce s-a intamplat.
De fapt, nu am nimic de spus despre asta.
Ar trebui sa tac.

foto de pe vanityfair.com

a quiet life

Toate diminetile lumii

ploua aici/sau sta

It's love

Lumea s-a intors cu curul in sus, imi e foarte clar.

Asta pentru ca Mitzy a stat aseara sa imi explice cum o sa castige Germania campionatul waka waka. I couldn't care less, really, dar am vazut totusi trei meciuri si sunt gata sa spun ca e ceva dubios la mijloc, daca doi polonezi inscriu pentru Germania iar englezilor nu li se recunoaste un gol clar. Mitzy zice ca oricum as fi tinut cu orice alta tara in afara de Germania, ceea ce e adevarat, de fapt.

L-am vazut pe Mick Jagger in tribuna. Mi mi-a povestit ca fusese si cu o seara in urma, impreuna cu Bill, sotul lui Hilldog. Am ras un pic imaginandu-ne conversatiile dintre ei.

Nu stiu ce e cu sportul in perioada asta, poate ca e din cauza depresiilor. Se stie ca sportul vindeca depresia, de asta cred ca ne uitam atat. Mi a facut chiar niste pronosticuri: "pai vom aveam brazilia cu olanda (ca sigur bate brazilia asta seara pe chile), argentina cu germania asta stim deja, va bate argentina ca asa vrem noi. paraguay va bate japonia si deci va juca cu cine bate dintre spania si portugalia deci cu portugalia ca asa vrem noi si pt ca ne place de figo". Asta in cazul in care vreun ratacit pe acest blog vrea sa stie ce se intampla mai departe.

Dintr-o serie mult mai interesanta, dar, uimitor, la fel de mitocaneasca, Hanescu a abandonat la Wimbledon. Si nu oricum, ci in ultimul hal, ceea ce ma bucura cumva. Daca s-a ajuns la injuraturi pe teren la Wimbledon, cineva tre sa plece acasa.

De asta ma bucur si pentru cei care au ramas, mai cu seama pentru Isner si Mahut. Nu am vazut meciul cel mai lung, doar faze din el. Dar asta nu a facut decat sa imi sporeasca entuziasmul fata de sportul asta in care esti tu cu tine pana la capat. Chiar atunci cand capatul meciului e trei zile, adica 11 ore de joc, 183 de game-uri, 215 asi mai tarziu. Imi imaginez cum si cat isi doreau ei sa se termine povestea. De fapt, nu imi pot imagina asa ceva.

Joaca si Nadal astazi si imi place ca nu se descurca prea bine pe iarba, oricum a dominat pe zgura in ultima vreme. Aud ca il doare genunchiul, iar Mi a decis ca are probleme de la dance routine cu Shakira Shakira, si asta e foarte posibil, mai ales ca demonstreaza cum totul e connected, Shakira cantand waka waka lately.

Dar durerea lui nu face decat sa imi aminteasca, ca orice altceva pe lumea asta, de un om pe care nu pare sa il doara niciodata nimic. Just for fun, lovitura lui ironica si norocoasa de la US Open de anul trecut, cand ajungeam surmenata la birou caci stateam noptile sa ma uit la el. Am vazut-o live si prima data am crezut ca nu vad bine. Juca cu Djokovic, care face o fata de toata frumusetea. Asa-i in tenis. I told you, it's love.

Drawn together

Am fost la cateva prezentari in viata mea. Asta a fost de departe cea mai buna. Meritul e al lor: Paul Dunca, Maria Draghici, Gyarfas Olah, Irina Gâdiuţă, Ana Ilinca Marin, Diana Bobina, Luminiţa Mihai, BILUNA JAM SESSION: iordache, Mandela, Electric Brother, Emi Ionescu şi copiii din Rahova-Uranus, Carmen Juncu, Tudor Breazu, Nicolae Gălie, Voicu Rădescu, Chloe Salembier, Peter Dawson-Brooks, Claudiu Anghel, Irina Radu, Sorin Ticlette, Gina Şerbănescu, George Enache, Vlad Matei, Erika Olea, Dragoş Olea. S-a intamplat la laBOMBA, in Rahova.

Happy Bday

xenu

is tired of all the drama.

edith

you don't have to have a point to have a point

Am golit o casa astazi. Doar intamplator, este o casa in care am si locuit. E foarte impresionant sa impachetezi lucrurile altcuiva, iti da, asa, o perspectiva noua. Printre lucruri, o vaza pe care am facut-o dintr-un borcan pe care il invelisem intr-o partitura legata cu o funda verde. Tineam matisori in el.

Ma rog, ideea era ca mi-a fost bine in casa aia, daca stau sa ma gandesc. La momentul acela nu cred ca stiam cat de bine. Imi amintesc mai cu seama o duminica, sa fi fost in primavara lui 2006, ploua torential. Am gatit pui pe sare, am mancat pe canapea si ne-am uitat la Oblio. Cum ziceai, happy Sunday, honey.

Era in vremea Moviesect-ului. Filmul de capatai al sectei era Brazil. De atunci m-am fixat pe Gilliam. Ne duceam mult in Frame. Nu mai stiu nimic despre oamenii de atunci. Sper ca sunt bine, pe unde s-au imprastiat.

Down the memory lane, si A. si-a amintit cu cine era cand a calcat prima data in casa. Si de acolo alte povesti. S-au intamplat multe lucruri in anii de cand ne-am cunoscut. De-abia astept tot ce urmeaza sa se mai intample.

Indreptar catre FRCR. Capitolul III: Despre esemes

Poate sa nu vi se para important, dar nu v-a intrebat nimeni cum vi se pare voua. Noi tinem sa va impartasim secretele esemesului, pe care il consideram de importanta vitala in demararea unei relatii de orice fel (vezi capitolul I).

feat. Mi and others

Exista doua situatii in care o fata poate sa scrie un esemes. Prima situatie, cea convenabila, este cea in care o fata raspunde la esemes. Sa ne imaginam, spre exemplu, ca o fata (nu o cunoastem) a primit urmatorul esemes: “Ce zici tu, straino?”, de la un agatament cute de acum cinci zile, cu care a mai schimbat, intre timp, cateva mesaje. Cum va raspunde fata noastra (pe care nu o cunoastem, repet) la acest esemes? In primul rand, trebuie sa le sune pe toate prietenele ei si sa convoace un consiliu de urgenta cu participare obligatorie, si cand zic obligatoriu ma refer la bautura. Consiliul se va reuni urgent si va dezbate prima problema de pe ordinea de zi. Care este durata optima in care poti sa raspunzi la esemes fara sa pari disperata. Unele dintre prietene (nu ale noastre) vor spune ca este normal sa raspunzi imediat la esemes. Noua tehnologie care iti permite sa dai un esemes si nu sa trimiti un porumbel te obliga la acest gest. Alte prietene (nu ale noastre, din nou) vor spune ca este mai bine sa astepti cu telefonul in mana sa se scurga o perioada regulamentara de minim 30 de minute pana sa raspunzi la esemes. Aceleasi prietene vor spune ca pe parcursul respectivei perioade te poti gandi cum este mai bine sa raspunzi la esemes, si te poti, de asemenea, razgandi de mai multe ori, ceea ce este recomandat. Cand s-au scurs cele 30 de minute, timp in care dezbaterile din consiliu au trecut de la “Deci ce fac, fata, dupa ce ii raspund?” la “Nu vreau sa ma intalnesc cu el pentru ca nu stiu cu ce sa ma imbrac.” La “Vreau sa ma intalnesc cu el dar nu stiu despre ce o sa vorbim” si pana la apoteoticul “nu stiu sa gestionez o relatie”; esemesul nu va fi inca gata de trimis. Va urma o dezbatere pe marginea lui. Spre exemplu, la esemesul de mai sus veti gandi, probabil, ca este normal sa se raspunda “Nu zic nimic” sau “straina e ma-ta” sau “eu? Buna pace”. Ei bine, in cazul de fata acestea sunt raspunsuri gresite. Esemesul pe care il vei trimite ca raspuns trebuie sa fie unul cu bataie, care sa implice fie primirea unui alt esemes de raspuns, fie decizia asupra locului unde veti iesi in oras, veti lua cina sau va veti creste copiii. De aceea, esemesul cu bataie va suna in genul “Eu zic sa ma scoti la o inghetata”, insa prietenele acelea pe care nu le cunoastem vor avea de obiectat. “Eu zic sa ma scoti” inseamna ca cersesti, practic, o inghetata si ca nu iti afirmi independenta de care vei dori sa te bucuri mai tarziu in relatie. De aceea, esemesul final va suna, pe cale de consecinta logica, in felul urmator: “Zic sa iesim la o inghetata. Asta zic.” (asa cum au cazut de acord toate prietenele in urma unui vot secret exprimat pe servetele parfumate).

Al doilea caz, in care fata are initiativa si trimite prima un esemes, lucrurile sunt inca mai complicate. In primul rand, ea se va gandi ca isi anuleaza orice sansa de a imparti orice fel de relatie cu destinatarul daca va trimite orice fel de esemes. Adica, pe bune, cat de disperata poti sa fii? Sau nu. Apoi, daca va decide ca este intr-adevar atat de disperata sau pur si simplu nu ii pasa cum pare in fata lui, va trimite esemesul. Continutul esemesului va fi unul amuzant, cu o glumita cu trimitere la ceva ce s-a discutat anterior, dar destul de vag incat sa se poata intoarce sensul oricand, sau sa se poata invoca o greseala de destinatar. De asemenea, mai exista varianta esemesului gol, trimis tot din greseala, doar ca sa vezi ce zice, dar si varianta “Imi vreau esemesul inapoi”, pe care o consideram foarte draguta, dar nu si eficienta. Dupa ce va trimite esemesul dubios, cu trimitere la o glumita de care vai ce-ai mai ras sau la o situatie de acelasi fel, fata va transpira puternic, rugandu-se sa se inventeze serviciul acela prin care poti sa opresti din drum un esemes. In cazul in care nu va primi niciun raspuns, fata in cauza va decide ca destinatarul nu merita nimic, oricum, si tot el este cel care pierde. In caz contrat, insa, ea se va felicita, considerand ca s-a comportat ca o femeie adevarata, care stie ce vrea si stie si cum sa obtina ceea ce isi doreste.

17 years later

e father's day pe postsecret

Word de jour

este unfair.
Deci, pe bune. In toata lumea asta au ramas numai cateva lucruri bune (dar care se racesc intr-un ritm nemultumitor acu la mine in frigider) si un singur om bun. Adica eu.
In rest, totul este unfair. Sa ma explic. Spre exemplu, ieri ajungeam acasa cu o durere teribila de cap, si am intrat la farmacie sa cer un antinevralgic. Cu dintii cei multi stransi de durere, ii zic farmacistei:
- Vreau si eu un antinevralgic, ceva, va rog. Ma doare ingrozitor capul.
- Aaaaa....pai nu cred ca avem, mi-a raspuns in what seemed like ages, zambitoare.
- Altceva similar?, am insistat.
- Aaaaaa, pai similar ar fi saridon. Dar nici din ala nu avem, mi-a zis la fel de zambitoare.
- MA DOARE CAPUL. DATI-MI ORICE (aproape ca am urlat, desi eu nu fac d-astea).

Ma rog, in cele din urma mi-a dat ceva, am ajuns acasa, am inghitit doua pilule si am lesinat pe canapea. Cand, ce sa vezi, suna telefonul. Era L., care tocmai ce isi cumparase un dulap de la IKEA si avea nevoie de o mana de barbat care sa i-l monteze. Am plecat, durerea incepuse sa treaca, am ajuns, am montat dulapul in casa cea noua si goala, dupa care am insistat ca trebuie sa beau o bere rece ca muncitorii aia pe care ii vad eu pe strada. L. a supralicitat si a cumparat nu doar bere, ci si salam, paine si branza, toate feliate. Am gasit de cuviinta sa le asternem pe un ziar si sa le mancam.

Si dupa toate aceste fapte bune, si dupa ce credeam ca voi avea o zi buna (da, iar mi-am cumparat niste chestii dragute de dimineata), ce sa vezi. Perechea mea preferata de salvari a iesit din masina de spalat numai buna sa imbrace un midget foarte posh.

so

Rasfoiesc

Imi amintesc atat de multe lucruri. De noaptea aia in care stateam la calculator si imi turnam whiskey pe gat din sticla si scoteam corectura, caci tocmai ce era ziua mea. De o intalnire magica dintr-un club sinistru din Constanta, unde era atat de multa intelegere. De drive test-urile pe autostrada. Am cules maci si am mers la Cernica atunci. De o zi foarte friguroasa la Mogosoaia cand, in trenul regal, aruncam un caine mic pe geam. Am mancat gogosi cu Suzana si ne-am ascuns prin paduri atunci. De prima oara pe teren, cu spaga si tot. De alte nopti pe teren, cand mi se parea ca nu stiu pe unde merg si la final ajungeam acasa si fumam cu R pe trotuar in fata blocului. De sinsile. De o dupa amiaza la AP, cu putin timp inainte de moartea ei, cand am mancat struguri si smochine si cand ea era atat de plina de viata inca. De un text pe care l-am scris si care se termina cu "Eu nici macar nu am intrebat". De 15 oameni buni adunati din tara, pe care i-am alergat doua zile. De camera plina de comori a colectionarului, cand tuseam atat de tare incat nu puteam sa vorbesc. De dupa amiaza de februarie in care am facut poze in curtea blocului lui N. De turnul de la Mogosoaia in care m-am batut cu L. De ziua de la Constanta, cand era sa raman pe acolo. De o zi in penitenciar si o scrisoare pe care o am si acum. De cum mi-a fost rusine de patru femei frumoase. De cum am scris despre alte 3 probabil cel mai bun si mai greu text al meu pana atunci. Acoperisul de la casa depresiei. De o poveste din est. De cineva care m-a enervat si am si scris asta, ca o toanta. De o excursie la Miercurea Ciuc. I want to break free la Buftea. O cina posh la Mireille. Copil si arenele BNR. Iar 13 oameni, doua zile in studio. Cafea. Bran, Diane. Clatite cu somon la Charme cu Laura si Andrei. Zilele cu Iana la Pitesti.
Si de toate lucrurile pe care nu le-am spus.

Despre Elton, hipsteri si tantari

In primul rand, promit solemn ca nu voi mai vorbi/posta/scrie ceva Elton related in urmatoarea perioada. E suficient chiar si pentru mine. Haha, nu e, dar ma simt milostiva azi. In al doilea rand, trebuie sa scriu despre asta, caci am fost aseara la concert si tare mi-a mai placut. Nu prea avea cum sa nu imi placa, mai ales ca setlistu a fost fix pe gustul meu, cu o groaza de melodii din anii 70 (s-a dovedit ca a existat, deci, ceva bun si atunci). Am avut Rocket Man, Goodbye Yellow Brick Road, Crocodile Rock, varianta Norma Jean de la Candle in the Wind, The Bitch is Back, B-B-B-Bennie and the Jets, Tiny Dancer, I'm Still Standing si desigur, Daniel si Your Song (aci cred ca am si lacrimat un pic, poate de la lumini ca altfel nu imi explic). Au fost si cateva chestii dubioase: de exemplu, la Sacrifice mi-a cantat in cap numai varianta lui Sinead, dar am inteles de la Mitzy ca asa i s-a intamplat si lui, deci e normal. Apoi, se prea poate sa fi stat in sectorul pentru persoane cu dizabilitati. M-am simtit ca acasa, ce pot sa zic. Dar au fost lucruri care mi-au placut mult: cum s-a urcat Elton pe pian la The Bitch is Back, cum avea pe spatele fracului un portret al lui la tinerete, brodat in strasuri (clasa, nu gluma), cum i-a prezentat pe membrii trupei (unul dintre ei, membru al The Elton John Band since 1969. How cool is that?). Cum a semnat afise de pe scena, cum a primit flori. Cum a cantat fara band, la bis, Circle of Life. Si cum, la concert, erau oameni de toate felurile. Si tineri, si batrani, si copii, si urati. De toate felurile, repet.
Iar dupa, cu starea aia buna pe care ti-o da un concert reusit, ne-am mai plimbat un pic pe la monumentul Holocaustului, care arata foarte dragut si pe care as vrea sa il vad si ziua, in pasajul de la Universitate la expozitia cu mineriada (wow, really. Wow!). Si apoi la Street Delivery, aka Cuibul de hipsteri. Unde hipsterii statatori pe iarba si cumparatori de brataruse handmade (brrr) s-au declarat intrigati de aceasta participare la un astfel de concert precum cel de la care tocmai ne intorceam. Si atunci m-am enervat.
Eu nu inteleg, domne, cum vine treaba asta. Adica daca esti hipster nu poti sa asculti decat trupe obscure pe care le mai stiu doar doi prieteni de-ai tai si care sunt cool tocmai din acest motiv? Adica daca esti hipster nu iti convine ca Elton John poarta un diamant cat vrea el de mare in ureche? Pai, dragi (ma rog) hipsteri, aflati ca in ultima suta de ani au fost cativa oameni realmente hip pe pamantul asta. Printre ei, Elton John si David Bowie. Restul au raposat, din cate stiu eu. Asa ca nu e outrageous sa te duci sa il vezi pe omul ala care a facut-o si pe mama ta sa danseze, pe a carui muzica ai dansat si tu la banchetul de la sfarsitul clasei a opta, care canta de mai bine de 40 de ani mai bine decat cei mai multi guristi de ocazie, care, de cand se stie, este un monument gay umblator, care a donat mai multi bani pentru bolnavii de sida decat au facut state intregi, care a dat-o pe Paris Hilton afara in suturi de la petrecerea lui, care a amenintat-o pe Lily Allen cu "I could still snort you under the table" si care a aratat ca poa sa cante excelent si imbracat intr-un costum Donald Duck cu ciocul drept cozoroc. Pentru ca Elton are voie sa faca ce vrea el, pentru toate astea si inca multe altele pe care nu mi le amintesc eu. Si oricum ii poate trage pe toti hipsterii din Bucuresti pe o nara. Trebuia chemat sa debaraseze el Artur Verona, ca asa nu se mai poate.

In alta ordine de idei, mi s-a parut ca fotografia asta arata ca luata dintr-un musical. E urat, dar mie asa mi s-a parut.


Despre tantari nu voiam decat sa zic ca au avut parte de o masa copioasa la picnicul nostru foarte tarziu din Gradina Icoanei, sa le fie de bine.

seara buna

the one

My smile still stays on

How I got my posh

Nu am stiut pana astazi cat de posh sunt. Desigur, poate ca ar fi trebuit, dar, pana cand colega S. nu mi-a trimis acest scurt extras dintr-un articol din daily mail, habar nu aveam. "According to a quiz devised by a market research company, if you shop at Waitrose, eat hummus and know what Prosecco is, you are posh. Ditto if you like to drink Earl Grey tea, have an Aga, call your evening meal 'supper' or spend more than £10 on a bottle of wine." Desigur, daily mail este o sursa demna de luat in seama oricand, nu cred ca ma poate contrazice cineva. Acum, ca am realizat ca sunt posh, mi-am dat seama de faptul ca am vazut ieri un episod din The Beautiful People care se chema "How I got my Posh". Desigur, era vorba despre o papusa Posh, dar nu conteaza, tot se cheama ca e semn. Evident, semn ca trebuie sa vad tot serialul, ceea ce chiar am de gand sa fac, dat fiind ca intr-un singur episod pe care l-am vazut astazi erau referinte clare (si foarte amuzante) la Dynasty, The Adventures of Priscilla, Queen of the desert si Mary Poppins.
Acestea fiind zise, what should I have for supper? I guess prosecco will do just fine.

Later edit: in other news, I have a new posh haircut

Ze sex and ze city

Am atat de mult de munca incat nu stiu de unde sa mai apuc toate treburile importante, urgente, care trebuiau facute deja de ieri. Asa ca mi se pare o idee buna sa scriu pe blog. Dupa aceea poate ca voi spala cada. Stie toata lumea, oricum, ca nu te poti apuca de munca pana ce nu e curat in casa. Dar nu asta voiam sa spun, de fapt.

Voiam sa spun cum a fost SATC 2. Ca sa ne intelegem, da, sunt una dintre acele multe femei isterice (desi nu sunt om, deci nu stiu cum as putea sa fiu femeie) careia i-a placut la nebunie serialul. Mi-a placut atat de mult, dupa cum ii si spuneam unui prieten acum ceva vreme, pentru ca a spus lucrurile asa cum sunt si ne-a invatat sa radem de ele. Adica de noi. Ceea ce e bine. E bine sa razi.
Mi-am dat seama ca sunt fan intr-un moment nepotrivit, cand la birou se facea un top cu cele mai faine tinute ale lui Carrie Bradshaw din toate timpurile si cand toata lumea se uita dubios la mine pentru ca stiam exact ce s-a intamplat in episodul in care eroina a purtat o anumita rochita, ce rochita vrusese sa isi ia pe ea inainte si cu ce pantofi a decis sa o asorteze si din ce cauza. Asta in conditiile in care nu imi amintesc prea clar ce am facut ieri. Deci cred ca se cheama ca sunt un fan.
Fan fiind, imi amintesc si cum am refuzat sa ma uit la ultimele doua episoade vreme de doi ani, doar pentru ca imi era greu sa ma despart de femeile alea. Imi mai amintesc si cum le-am vazut, in cele din urma, intr-un apartament din Le Marche du Travail la ceas tarziu din noapte. Si imi mai amintesc si un moment frumos, acum doi ani, cand am fost la premiera SATC 1 impreuna cu niste fete pe care le iubesc si am stat pe scari si am baut sampanie si a fost frumos. Chiar daca primul dintre lungmetraje nu s-a ridicat la inaltimea serialului, a fost frumos si am trait din glumitele amarui din el inca o vreme.
Asa ca am asteptat cu frica SATC 2. Mi se parea ca ce era de spus despre patru prietene care vorbesc intr-una despre barbati si posete s-a spus deja, inca de cand s-a terminat serialul. Mi se parea ca primul film a fost o extensie abia suportabila a episoadelor pe care, imi amintesc acum, le vedeam in scop terapeutic dupa cate un episod din Angels in America. Traiam cu senzatia aia de anticipare pe care o ai atunci cand stii ca ai sa faci un interviu cu o cantareata pe care o iubesti si iti e frica de mori ca nu o sa o mai iubesti deloc cand ai sa o vezi face to face. Ca asa se intampla.
Si evident ca am fost si evident ca asta s-a intamplat. Poate ca scenaristii au dormit in timp ce scriau replicile lui Carrie, Miranda si Charlotte (Samantha mai seamana un pic cu ea), pentru ca nu am ras deloc, desi vodca Skyy a curs in valuri. Totul a fost atat de tras de par incat nici macar de haine nu am mai putut sa ma bucur. Si ma tot intrebam, pe masura ce inainta actiunea (chinuita si plictisitoare la maxim) de ce ar face cineva asa ceva. De ce, dupa atatea adevaruri fundamentale care s-au spus in filmul asta - cum ar fi ca e ok sa bei dar nu e ok sa bei ca sa nu-ti vina ciclul pentru ca ai a very important date, cum ar fi ca, da, poti sa fumezi linistita un joint daca prietenul tau te-a parasit printr-un post it, ca la nevoie poti sa chemi o prietena sa te ajute sa iti scoti un ob daca s-a ratacit in adancuri, ca ai nevoie de cineva care sa iti dea sa mananci cu lingurita dupa ce te-ai despartit de cineva si ai decis sa nu te mai speli niciodata pe par - de ce ai mai face inca un film in care sa nu spui nimic. Cand ar mai fi fost atat de multe lucruri mici pe care le facem si pe care nu le recunoastem decat in fata celor mai best dintre best friends despre care puteau sa rada fetele alea.

Si trebuie sa imi mai amintesc de revelionul acesta, one of my very personal SATC moments. Cand m-am dus in casa goala a lui Mitzy ca sa las altcuiva casa mea si cand nu am stiut sa pornesc centrala si am stat o zi si o noapte in frig si cand m-am intors acasa cu frica in san ca s-a intamplat ceva rau si cat de bine a fost cand nimic rau nu se intamplase. Despre asta era, pana acum, Sex and the City.

Un cafe, s'il vous plait

wit

I say vodka

Pentru ea