Click and switch

Zilele astea sunt din ce in ce mai complicate, pe masura ce fac tot mai putine lucruri. De asta nu imi mai vine sa scriu, stiind ca am sa spun prostii. Dar nu acum. Acum am fost atinsa, in cele din urma, de revelatie. Veneam cu Mitzy dinspre parcul Kiseleff si, dupa ce ne-am despartit, am plecat in cautare de tigari. Nu stiti voi ce drama este asta, mai cu seama de cand toata lumea imi spune ca Marlboro Menthol nu se mai fabrica. Ma gandeam, in timpul scurs pana la gasirea primului chiosc in care aveam sanse sa gasesc tigari, cum am sa fac eu o petitie, o plangere, nu stiu, o strangere de semnaturi cel putin ca sa il avertizez pe domnul/doamna Phillip Morris in legatura cu aceasta decizie neinspirata. Pe bune, acum, aproape toti oamenii pe care ii stiu fumeaza Marlboro Menthol.
Am ajuns la chiosc, am cerut tigari, evident, nu aveau. Iar vanzatoarea mi-a mai si spus, arogant, domnisoara, nu ati auzit ca nu se mai gasesc? Evident, domnisoara nu stie ce e aia speranta. Ma rog. Dupa care, insa, a tipat dupa mine: dar nu stiti noul Kent? Ei bine, noul Kent, aveam sa aflu, este aceasta tigara minune de care doar eu, probabil, nu aflasem pana acum. Se cheama click, switch, refresh. Ceea ce inseamna ca strangi filtrul pana cand se sparge o capsula de mentol care iti face tigara, dintr-una amarata si normala, una mentolata. Miracol!
Siderata, am cumparat pachetul si m-am dus sa astept un tramvai. Am asteptat ce am asteptat, tramvaiul nu venea, asa ca mi s-a parut o idee buna sa fumez o tigara. Cum sunt atat de refractara la aceste minuni ale tehnologiei, mi-a fost aproape frica. Cum adica click, switch? Ca am inteles ca refresh vine de la sine, nu trebuie sa ii fac eu ceva. I clicked. Tigara, nu si nu. Pana la urma mi s-a parut ca am auzit un pocnet si am zis ca asta este. Partea cu switch a fost inca mai complicata, cele doua maini stangi din posesia mea nu stiu ce inseamna aceste lucruri fine. Tocmai din acest motiv nu am voie sa ating espresorul de la birou, si tot din acest motiv am scapat pe gresie recipientul de colectare al aspiratorului pe care l-am cumparat vineri. Nu, nu stiam ca se numeste recipient de colectare, am invatat multe saptamana asta.
Revenind, de vreo 6 ore stau si fumez. I click and I switch like crazy. La un moment, i-am impartasit si lui Mitzy, la telefon, revelatia mea. El m-a convins ca trebuie sa tai filtrul unei tigari sa vad exact ce este acolo. Am facut asta cu atentie, si am gasit capsula.
Mitzy: Acum bag-o in gura.
Xenu: Nu vreau. Mai bine o sparg.
Mitzy: Pisi, inghite capsula, ce se poate intampla?
Xenu: Am spart-o. Daca vrei ling un pic.
Mitzy: Ce gust are?
Xenu: E foarte foarte mentolata.
Mizty: Foarte bun, pisi. Cand o sa avem nevoie de apa de gura sacrificam o tigara si inghitim o capsula. Ma bucur ca am impartasit acest moment.

Apoi mi-am dat seama ce e cu adevarat deranjant la Grey's Anatomy: oamenii aia stiu mereu ce sa spuna cand ai nevoie sa iti spuna ceva. Deloc realist.

nu stii

Asa imi place sa talk crazy pe blog sau sa scriu doar cand ma simt razna, desi nu am nimic de spus. Uite, acum mi se pare ca merita sa spun ca am gasit pe birou o bomboana pe care era desenat un flacon de medicamente. I-am facut o poza si am mancat-o. A fost buna. Si acum imi e lene sa intorc fotografia.

Mi-am adus aminte cum, dupa vorbele Mariei, in liceu, inainte sa ii dau sa copieze la teze, o intrebam mereu: "Cum, nu stii?". nu stii.

***
Si mi-am pierdut orice rabdare de a asculta. Cand asculti foarte multa vreme pe cineva iti epuizezi disponibilitatea aia.

A Coruna

Am decis ca as vrea sa traiesc aici daca ar avea altceva de mancare in afara de fructe de mare si peste.

In zona

Deci ca sa nu credeti ca am disparut definitiv, am zis sa revin in forta cu o sesiune de comunicari stiintifice cu Mitzy pe canapea, in timp ce ne uitam la Romanii au talent.

Ne-am gandit in acest timp ca a manca fructe de mare este similar cu a manca pisici, veverite sau orice altceva. Dupa care m-am gandit cum o sa o mananc intr-o zi pe Kinky si Mitzy o sa ma sune sa ma intrebe ce mai fac pisicile si eu am sa raspund ca le-am mancat aseara.
Mitzy: Alo, ce mai faci?
Xenu: Bine, tocmai rontaiam ceva.
Mitzy: Si eu tocmai mi-am mancat copilul.
Xenu: Mie mi se facuse aseara pofta de pisica. O rontaiam pe Kinky de labuta si ea se uita la mine cu ochii aia mari.

Later:
Mitzy: Asta inseamna ca in alta lume noi am avea drept pet homari si creveti?
Mitzy: A, nu ti-am spus ca mi s-a aratat in vis Antony Hegarty. In sfarsit, s-a intamplat. Deci l-am vazut, nu am vorbit cu el.
Xenu: Si ce facea?
Mitzy: Era undeva. Si imi amintesc ca am zis "uite-l pe Antony Hegarty". Mi se pare foarte important. Era in rochie. Nu, era un mumu bej.
Xenu: Si ce crezi ca inseamna asta?
Mitzy: Inseamna ca, daca o sa fii vreodata grav bolnava, o sa pot sa te vindec. Acum, ca am puteri supranaturale. Mai ramane sa sap un izvor la mine in dormitor.
Xenu: Intrebarea mea este: ai vrea sa ma vindeci?
Mitzy: Nu. Dar as putea.

***
Mitzy: Vreau o vulpe neaparat. O sa vin cu ea la tine in lesa. Sau la gat.

Asta a mai declarat Mitzy, inspirat de National Geographic, inainte de a parasi Zona.
(iar eu am furat poza de la el de pe blog pentru ca imi era lene sa imi fotografiez usa.)
Later edit via Mitzy via manmakehome:

W;t

"(Quickly)Now is not the time for verbal swordplay, for unlikely flights of imagination and wildly shifting perspectives, for metaphysical conceit, for wit.
And nothing would be worse than a detailed scholarly analysis. Erudition. Interpretation. Complication.
(Slowly) Now is a time for simplicity. Now is a time for, dare I say it, kindness."

Nu mai tin minte cand am vazut prima data Wit (filmul lui Mike Nichols, nu piesa), stiu doar cum m-am simtit. Nu ma simteam bine. Totusi, era unul dintre cele mai emotionante filme pe care le-am vazusem vreodata. Si cred ca regizorul l-a facut bun si simplu, asa cum trebuia sa fie. Emma Thompson l-a jucat la fel, si a fost cel mai bun rol in care am vazut-o vreodata, cum statea, cheala, vorbind, privind direct in camera. Cand am primit, saptamana asta, cartea (adica piesa lui Margaret Edson, multumesc, Octavian), am citit-o in aceeasi zi si m-am intors acolo. Nu m-am simtit bine, dar m-am surprins citind replici cu voce tare. Si m-am tot intors, in zilele care au urmat, in acelasi loc.

Unsaid

Cum nu stiu ce sa zic, mai bine pun o poza. Asa mi-am spus initial. Dupa care mi-am dat seama ca sunt o multime de lucruri de spus, dupa care am realizat ca nu vreau sa spun lucrurile alea. Better left unsaid.

Toy story

On seeing and noticing

Voiam sa scriu despre The Kids Are All Right, pe care l-am vazut ieri, dar intre timp am gasit aceasta fotografie cu ei (mint, am gasit-o imediat dupa decernarea BAFTA pentru ca sunt acel om care se uita la orice red carpet, acum am cautat-o din nou) si m-am defocusat iar. Ce vreau eu sa va spun despre acest film este ca imi doresc sa fiu pistruiata si sa port catifea pentru tot restul vietii mele.
*
Si, oare, cum ar arata niste copii pe care i-ar face astia doi? I can only imagine they would be all right. S-ar putea face si un film despre ei, cred. Chiar mai multe filme.
*
Mi imi spune ca ea s-ar culca cu Julianne. Mai ales dupa ce a vazut filmul. Nu mi se pare corect sa imi spuna ca e lesbiana tocmai in acest moment al existentei noastre. Am foarte multe lucruri pe cap acum.
*
mi: si incestuoasa
mi: ca, practic, seamana cu mine
mi: ar putea sa fie mama
eu: fata, crezi?
mi: hai sa zicem o matusa
*
Revenind, filmul e dragut. Nici foarte, nici prea, dar ok pentru duminica dupa amiaza.

foto via theguardian.co.uk

Lovely Isabella

Via: leahnoartsourced.blogspot.com., easyvegan.info, wired.com

I am Love

Deci, ca sa se stie, eu nu cred ca exista pe lumea asta multe femei mai frumoase ca Tilda Swinton si multe haine mai frumoase decat cele de la Jil Sander. Mai ales cele de sezonul asta.
Asa ca erau sanse destul de mici sa nu imi placa I am Love, dar nici nu imi imaginam ca o sa imi placa atat de tare. Dincolo de faptul ca arata impecabil, adica totul, dar totul, de la mancare, la case, oameni, fabrici, orice, filmul mai e frumos din inca niste puncte de vedere. Primul e ca e o dementa, un fel de tragedie antica in care saraca familie bogata traieste nefericiri peste nefericiri ascunse de ochii altora si drame/secunda de zici ca nu e adevarat. Dar faza e ca asta nu e un film credibil, e un film frumos. Apoi, ca Tilda vorbeste atat de prost incat numai faptul ca arata atat de bine o salveaza. Ma rog, exagerez, are momente cand e foarte buna. Apoi, muzica foarte intensa, ca in filmele alea in care te prinzi cine pe cine omoara si cand dupa coloana sonora, dar aici, cumva, da bine. Si, in cele din urma, the sex. Una dintre cele mai frumoase scene de sex pe care le-am vazut in ultima vreme.

Multi Color

Fashion victim

Teller
Richardson
Ford
Cand erau mici. Plus ca Teller era in Romania, si anul era 1990. Plus ca ma inspira. Cin cin, guys.

De pe self service.

Alo? Salvarea?

Am fost astazi la aceasta lansare de carte. De obicei le evit, pentru ca am invatat in timp ca nu exista cale mai sigura catre a-ti displace o carte decat sa te intalnesti cu autorul sau, mai rau, cu cineva care crede ca a inteles fix despre ce este vorba in cartea respectiva. Azi, totusi, m-am dus in aceasta hruba la lansarea unei carti, pe numele ei "Armata Salvarii". E scrisa de un tip gay si e marketata drept cartea singurului scriitor arab care a avut curajul sa isi declare public homosexualitatea - Abdellah Taia pe numele lui. Sunt convinsa, cumva, ca dansul are mai multe merite decat atat, si mai cred ca cei care au vorbit despre carte nu au mare habar despre asta.
Dar nu asta voiam sa zic, de fapt. Cand am ajuns la aceasta lansare am auzit-o glasuind, cum ii place ei sa spuna, pe o doamna pe care am cunoscut-o indeaproape ani de zile. O lectie de viata in fiecare zi, ce sa spun. Doamna povestea despre Armata Salvarii (si mi s-a parut amuzant, caci, cu ceva timp in urma, ne povestise cum a descoperit ea acest magazin cool in Londra, numit "armata salvarii". Oh, da.) si ma si gandeam ce trebuia sa fi fost acum in mintea dansei, cu acest scriitor gay care a dat acest nume de magazin unei carti. Haos, va zic. Dupa care dansa a inceput sa spuna o poveste despre gay, probabil singura pe care o stie pe de rost si a invatat sa o declame cu simtire. Ma bucur mult ca i-a placut povestea, imi displace ca si-a insusit-o. Ajunsa acasa, am gasit aceeasi poveste pe care a repetat-o atat de des incat chiar si eu, care nu mai am nicio treaba cu dansa, o aud prea mult, pe blogul personal. Mi s-a parut, iar, amuzant cum isi amintea dansa ca acum ceva ani, la un interviu pe care il lua unui domn gay, el i-a spus aceasta povestioara. Intamplator, stiu ca nu a fost chiar asa si ca nici macar nu ii lua dansa interviul. Stiu asta pentru ca eu am facut acel interviu. Nici macar nu mai tin minte daca asta era ceea ce voiam cu adevarat sa spun, cred doar ca m-am enervat mult prea tare intre timp.
Oricum, la lansarea respectiva au mai vorbit doi domni. Ce sa zic, imi sunt simpatici amandoi si comparatia ii avantaja oricum. Numai ca dansii au avut mari probleme in a ne recomanda aceasta carte. E si destul de greu atunci cand exprimarea ta suna cam asa: "conditia homosexualului in societate" sau (asta mi-a placut mult) "inchipuiti-va ca o femeie l-ar urma pe un barbat care o cheama in toaleta. Nu sunt foarte multe!" Nici macar nu ma pot apuca sa zic cate lucruri sunt in neregula cu afirmatia respectiva. Mda, iata, deci, inca o carte de care mi s-a facut lehamite, si nu din vina ei.

Also pretty today

Pentru ca nu vad in fiecare zi o prezentare asa draguta.

Pretty today

via designsponge si nymag

Alexis

I just can't wait for the day when I see you walking out of this house carrying the same two cheap plastic suitcases that you walked in here with.


Foto: barbiecollector.com

Daca intr-o noapte de iarna un calator

Intotdeauna mi-au placut povestile alea care pot deveni, de la un moment, orice. Asa mi se pare ca trec vietile noastre, ca merg intr-o directie si daca, intr-o clipa, intervine ceva, ele schimba urgent directia si ne priveaza macar de cunoasterea celeilalte versiuni. Celorlalte versiuni. Si e de ajuns sa se intample lucruri foarte mici pentru ca totul sa coteasca dubios.
*
Totusi, cand se intampla ceva mare, trecerea nu e atat de simpla. Intotdeauna, in urma ei, ramane ceva neterminat. Sa ii zicem proiect.
*
Mi-am amintit azi, in timp ce C. imi povestea despre cum baia ei a ramas vesnic neterminata, cum incremenim in proiecte. Vezi, eu sunt tot timpul intr-un proiect, chiar daca proiectul ala inseama sa stramtez niste pantaloni facuti de nu stiu ce designer, care au mult prea multe cute pentru priceperea si indemanarea mea.
*
Un altfel de proiect in care am ramas multa vreme, imi amintesc, a fost o masina plina de piersici. Stii cum vara e soare si piersicile miros a vara, asa imi amintesc eu anul acela in care piersicile nu s-au mai transformat in gem.
*
Doar intamplator am vazut azi Winter's Bone si s-au legat lucrurile si nu stiu cum vad altii astfel de intamplari, dar mie nu mi-a picat prea bine.
*
Eu, una, aveam nevoie de o eroina ca la carte, care carte pare sa fi fost scrisa acum un milion de ani, caci in vremea de astazi nu am mai vazut asa ceva. E ceva primar, fundamental, in alb si negru in filmul asta. Nu o fi subtil, dar e puternic. I'm loving it.

Kinky luvz Bunny

Tony

Voiam sa scriu ceva despre Tony, dar cum m-au intrerupt niste vizite am si uitat ce as fi avut de spus. Bag de seama ca nu era nimic atat de important. Oricum, Tony este un film de vazut fie si numai pentru firescul lui, asa cum poate sa fie fireasca povestea unui serial killer. La un moment imi amintesc ca mi-a trecut prin cap ca filmul seamana intr-un fel cu Rabbit Hole, doar pentru ca, daca ar fi sa pierd un copil, asa imi imaginez ca as fi, iar daca as fi serial killer, cred, cumva, ca as fi un Tony.

Foto: revolvergroup.com
Ce mi-a mai placut la filmul asta, dincolo de firesc, este modul in care a fost filmat, care mi-a amintit in anumite clipe de fotografiile clasice ale lui Penn, facute prin colturi, cum e asta de mai jos. Am ales una cu Dali din motive evidente.


Foto: carrieacosta.blogspot.com

Rabbit Hole

*De multa vreme am aceasta teorie cum ca oamenii din nord sunt diferiti de cei din sud, doar ca suna ca si cum as spune ca iarna nu-i ca vara, ceea ce, desi e adevarat, nu e si foarte destept. Oricum, scriitorii din nord nu sunt, nici ei, ca cei din sud, si bine ca nu-s. Pentru ca, altfel, nu m-as mai fi bucurat atat de un Par Lagerkvist, Torgny Lindgren sau, acum, Arto Paasilinna.

*Tocmai ce am inchis "Anul iepurelui" si, desi m-am dat in vant dupa povestea jurnalistului care fuge in lume cu un iepure salbatic (nu pot sa imi imaginez de ce m-ar misca asa ceva), mi-a trecut prin minte ca am citit si "Morarul care urla la luna" si am fost la fel de induiosata. Ca sa nu-mi uit vorba, i-am iubit pe Vatanen si pe iepurele lui, care nici macar nu are un nume (asta mi-a placut inca mai tare) si am alergat cu sufletul la gura pe urmele lor, si cel mai tare, cred, m-a miscat felul in care isi traiesc ei povestile, partea magica a cartuliei asteia frumoase. Dar nu e vorba numai despre asta, caci Paasilinna este si comic intr-un fel induiosator si satiric intr-un mod destul de evident dar nu si deranjant.

*In oarecum alta ordine de idei, am vazut si Rabbit Hole. De multa vreme nu o mai vazusem pe Nicole atat de inspirata, si, desi mi se pare trist ca este o actrita atat de buna doar cand vine vorba de nefericire, tot am iubit-o un pic in filmul asta simplu, simplu de tot, asa cum e durerea.
Ceea ce imi aminteste ca astazi am citit undeva chestia asta "pain... always comes as a surprise" si m-am gandit ca e adevarat. Oricum, e un cliseu dragut in film, cand ea sta cu pustiul pe banca iar el ii spune ca undeva, in alta lume, sunt alte versiuni ale noastre. Iar asta, pentru ca eu traiesc in trecut (in trecutul altora, nici macar al meu), mi-a adus aminte de Steaua fara nume.

*Asta e anul iepurelui, zice un zodiac. Am constatat asta cand am dat search dupa carte.

foto:toadland.tressugar.com

Atat

This one is for you

Love is Spoken Here

Asa grait-au Adevaratul si 109. Amin.

As vrea sa multumesc Academiei

Nu stiu daca va dati seama ca ieri s-au anuntat nominalizarile la Oscar. Sunt aci. Iar, nu stiu daca v-ati prins ca nu e mare lucru de capul lor. Asta ma intristeaza. Dar nu despre asta voiam sa vorbesc de fapt. (Totusi, Nicole, I love you dearly. Ai grija cu ce te imbraci. Tocmai am decis ca vreau sa castigi. Plezneste-o pe micuta gestanta aroganta.)

Ce este extrem de important si de adevarat in legatura cu aceste nominalizari, pentru ca eu scriu cu adevarat aici, este ca nu e nici urma de Maniston in ele. Nici nu avea cum sa fie, veti spune, dat fiind ca dansa nu a jucat niciodata intr-un film. Exagerez, a jucat in cateva, dar nu despre asta este vorba. Pe cale de consecinta logica, totusi, vom constata ca, daca numita Maniston nu a fost nominalizata la Oscar, cel mai probabil este sa nici nu castige. Si acest lucru este relevant doar in contextul in care 2011 era ultima ei sansa de a mai castiga ceva pe pamantul asta. Acum este pierduta pe vecie. Zic ca anul acesta era ultima ei sansa pentru ca am facut acest pariu (despre care am mai scris pe undeva dar am uitat unde) cu Mitzy in urma cu cinci ani, pe cand el era destul de inocent incat sa creada ca Maniston va castiga vreodata ceva. Anul acesta ii expira timpul. Ei, nu lui. Si, ca sa marchez acest moment, am decis sa va inveselesc cu o fotografie cu dansa. I hope she will thank her hairstylist for this one.

PS: tocmai ce mi-am dat seama ca este posibil ca cei cinci ani sa se fi implinit anul trecut. Dar nu mai conteaza.

How to be good

Imi plac tare mult diminetile, cum am mai zis. Such a sense of possibility, intotdeauna. Mai cu seama cand este frig si soare si ma deplasez cu tramvaiul while looking at crazy people. S-au inmultit in ultima vreme, ce e drept, there's more to watch. Asta faceam si in aceasta dimineata in tramvai, autizata aproape complet de casti si de cartea pe care o tineam in brate. Si m-am coborat unde trebuia (intotdeauna ma gandesc ca as putea sa nu cobor, dar apoi imi dau seama ca mai e doar o statie pana la capatul de linie si, deci, nu e schema). Si, cum ma plimbam prin zapada fara niciun chef sa ajung mai repede la munca, ma trezesc intrebata. Evident, am presupus ca era o intrebare, caci l-am vazut pe un domn gesticuland si formuland ceva. Mi-am scos o casca din ureche si am ridicat intrebator din spranceana. "Ati raspuns la intrebare?", a repetat. "Ce intrebare?", am incercat sa fiu politicoasa. "Cum sa fii bun." Ah, cartea. Deci citesc aceasta carte de Nick Hornby, How to be good, si ma tot gandesc ca s-a cam terminat si cu pasiunea pentru el, ideile lui bune si cuvintele lui simple, in plus, numai titlul cartii ma face sa ma gandesc la self help and we all know that can't be good. "Nu am raspuns", i-am zis, si apoi am incropit o conversatie pret de doua minute, pentru ca mergeam in aceeasi directie. Si in tot acest timp ma gandeam ca e dragut ca necunoscutii sa vorbeasca pe strada, ca asa ar fi normal, ca intr-o lume in care mi-ar placea sa traiesc oamenii ar vorbi pe strada despre orice si nu s-ar indeparta in pas vioi ori de cate ori cineva le da binete. Dar, nu stiu cum se face ca domnul cu care conversam m-a intrebat la un punct daca scriitorul este englez, iar eu am zis ca da, iar el a zis ca Londra e o jungla, iar eu am zis (in barba) ca de asta nu vorbim, totusi, cu strainii. And that didn't feel good at all.

foto: popbunker.net

127 fucking hours

Am zis sa scriu rapid ceva despre 127 Hours, pentru ca altfel nu am sa mai scriu niciodata nimic. Asteptam filmul asta, stiti cum toti avem motivele noastre, si pentru mine faptul ca James Franco e hot, Boyle stie sa bage un pic de adrenalina si povestea lui Ralston sunt motive suficiente. Desigur, mai e si faptul ca Franco imi aminteste destul de suspect de un fost de-ai mei, care era la fel de gorgeous dar cu aceeasi privire goala, genul care isi face singur fotografii si se pupa in oglinda. Well, toti le avem pe-ale noastre, ce sa zic.
Desigur, nu credeam ca filmul sa fie prost. Si nici nu e neaparat. Dar nu e asa cum il imaginam si cu siguranta nu e asa cum s-a intamplat; asta ma enerveaza tot timpul la povestile astea reale, ca nu ai cum sa le faci prea credibile. Altfel, Franco este in continuare hot, dar nu la fel de talentat cum il suspectam. Imi place inca, dar nu despre asta este vorba. Mi-au placut in parte cadrele cu canionul, pentru ca am o pasiune pentru filmele galbene, dar nu si obositele split screens, pe care le-am mai vazut de un milion de ori. In plus, mi-a fost destul de greu sa inteleg faza cu castile, din cate imi amintesc, oamenii nu prea poarta casti atunci cand se catara pe un munte, canion, whatever. Ca doar nu te duci acolo ca sa asculti aceleasi mizerii pe care le folosesti ca sa acoperi zgomotul din oras. Ma rog, poate e de vina faptul ca nu am mai urcat pe un munte din vremurile in care existau cd playere portabile, si ar fi fost cam dificil de folosit.
In alta ordine de idei, mi-ar fi placut sa vad niste imagini incredibile, niste scene care sa ma faca sa intorc privirea, daca nu sa vomit de-a binelea. Nu s-a intamplat. Ma asteptam sa il vad pe Franco ceva mai suferind, sau macar mai prezent, dar nici asta nu s-a intamplat. Ma asteptam si la o coloana sonora foarte draguta, inca sub influenta soundtrack-ului de la Slumdog Millionaire, pe care am dansat multe luni dupa ce am vazut filmul. Nici asta. Asa ca, una peste alta, cum ii ziceam si lui Mitzy, o sa prezinte Oscarul cine nu o sa ia Oscarul. Si pe buna dreptate.

Drumming

Voiam sa scriu despre cum astazi a sorta crazy hot man s-a dezbracat in mijlocul strazii in fata biroului meu tipand ca se omoara, ceea ce mi s-a parut deosebit de trist. Dar, cum nu am avut cele mai bune zile de pe pamant, m-am gandit sa nu.
Cu placere.
Mi-am amintit, in schimb, cum mi-am petrecut sarbatorile si ca nu am facut o dare de seama despre dansele. Oricum, "mi-am amintit" e asa, un fel de a spune, pentru ca nu imi mai amintesc mare lucru and this is a good thing, really. Printre lucrurile pe care mi le amintesc vag se afla si faptul ca am decis sa fac o mica si foarte selecta, dar eclectica, as zice, sindrofie. Goop si Vicky nu au mai venit de data asta, atat de exclusivista a fost petrecerea Dinastia care a avut loc in apartamentele mele si care s-a bucurat chiar si de un dress code. Evident, dresscode-ul era Dinastia, adica, domnule, o lectie de stil inspirata de nemuritoarea (si lichida) Alexis Morrel Carrington Dexter Rowan Colby.
Mi-a placut foarte tare ca aproape toata lumea a respectat codul (mai putin Ines, care o sa plateasca pentru asta) si a si ajuns la timp (mai putin altcineva care nu stia ca nu e politicos sa ajungi la o petrecere cu doua ore mai devreme), iar cei care nu au respectat codul din lipsa de haine, aruncate anterior pe fereastra la nervi, au adus ofrande pe care le-au si purtat. Asa mi-am dat seama ca pana acum nici unul dintre fanii mei nu s-a inghesuit sa imi dedice un tricou, ceea ce, privind in urma, ma mira foarte tare. Intotdeauna mi s-a parut ca merit cel putin un model de tricou, daca nu chiar o statuie. Oricum, ca sa revin, mi-a placut foarte tare ideea, si m-am bucurat inca mai tare ca am primit variante in mai multe culori, astfel incat oamenii care ma vor vizita de acum inainte vor fi obligati sa poarte un Xenu t-shirt inca de la intrarea in casa, asortat la restul outfitului pe care il purtau deja.
***
In alta ordine de idei, m-am intrerupt un pic pentru ca nu mi puteam lua ochii de la vh1, unde se producea un boyband pe nume nickelback. Baietii astia, am observat, sunt atat de rai incat sunt aproape buni, ca reality show-urile alea de pe posturile romanesti.
***
Dar sa nu-mi uit vorba. Care era despre petrecerea Dinastia. Ei bine, la aceasta petrecere s-a dansat mult (eu), mai ales sub influenta ultimelor vizionari Black Swan, in urma carora am decis ca mi-am ratat vocatia de balerina. Oricum, am recuperat consistent si am ajuns la concluzia ca se poate face balet pe orice, if you have the skills. Cum eu, desigur, le am, am baletat chiar si pe Joy Division, deci cred ca este deja usor de imaginat cat de fabulos am reusit sa trecem in 2011.
***
Ca sa inchei si eu, ca toata lumea, cu o lista cu chestii pe care le vreau in 2011, am decis ca acesta este anul in care voi deveni rapper transcendental, incepand chiar cu ziua Adevaratului (am pierdut un pariu, nu mai stiu despre ce era vorba dar sigur era important) si sa fiu fericita (asta pentru ca tocmai ce mi-a intrat in inbox un mail cu titlul: Key to happines, pe care am de gand sa il citesc imediat, ca sa aflu ce trebuie sa fac). Ceea ce va doresc si dumneavoastra.
Si va las cu un cantecel din 2009 care imi aminteste de 2010.

?

Pana sa ma hotarasc sa scriu ceva pe anul acesta, stau cu o intrebare: cine va pleca primul? Si ce are sa mai conteze atunci?

A desk with a view