Never let me go

Ma tot gandeam ca ar trebui sa mai scriu ceva pe veselie zilele astea, dat fiind ca in real life am debordat doar de bunavointa (mhm) in ultima vreme, si pe buna dreptate. Asa ca simt nevoia sa par din nou buna in proprii mei ochi. Drept pentru care voi scrie despre arta. Arta, dupa cum stim toti, bla bla. Nu, serios, chiar am devenit interesata de fenomen in ultima vreme, mai cu seama de cand ma plictisesc infiorator si ca urmare ma desfat pe interwebs cu diverse instalatii si performance-uri, ca tot nu am altceva mai bun de facut. Nu doar ca devin incet incet aceasta experta initiata in tainele artei, dar, cum zicea si Mitzy la un moment, art digs me right back, asa ca am si pus mana pe creion si am si produs ceva, drept sa spui, cu o fotografie in fata drept model, dar tot simt nevoia sa ma laud cu ce a iesit.
Nu doar eu desenez in ultima vreme, ci si Maria, care mi-a facut niste (cadouri) ofrande minunate de ziua mea, constand in faptul ca si-a adus aminte sa imi restituie cartea cu Habarnam pe care i-am imprumutat-o cu multi ani in urma si sa imi deseneze cateva din ilustratiile de acolo. Not bad, huh? Caltzi? Maltzi.

Da, a fost ziua mea, iar cei care nu mi-au spus inca toate cele si nu au depus ofrande in apartamentele mele nu trebuie sa se ingrijoreze. Am de gand sa implinesc aceasta varsta multa vreme de acum inainte, deci pot recupera linistiti la anul, cand am sa creez o sectiune speciala pe blog in acest sens.
Dar sa nu-mi uit vorba. Cum va ziceam, sunt foarte into arts right now si imi tot doresc de ceva vreme sa vad un tablou care sa imi taie rasuflarea. Da, inca nu am ajuns la partea la care I get abstract expressionism, tot cu figurativa e mai simplu.
Eh, si uite ca azi am vazut si tabloul respectiv, breathtaking indeed. Unde mai pui ca era fix la mine in casa. Atata frumusete este greu de indurat, ce e drept, mai cu seama ca aceasta opera splendida, mai mult, zic, superba, transmite intocmai toate sentimentele de angoasa pe care le-am incercat vreodata, caci toata lumea stie cat de neputincioasa ma poate face sa ma simt un simplu bec ars sau chiar un gandac aterizat in casa, daramite un ditai tabloul electric care ma pune sa aprind lumanari in toata casa (cinci, by the way, Happy Hanukkah!) si sa vorbesc (oroare) cu oameni pe care nu ii cunosc si care s-ar presupune ca ma ajuta. Desi stim noi mai bine cum stau lucrurile. Si iata cum tot nu am spus nimic demn de luat in seama.
* Ah, ba da. "Never let me go" este un film de vazut neaparat.