luni, 6 decembrie 2010

Never let me go

Ma tot gandeam ca ar trebui sa mai scriu ceva pe veselie zilele astea, dat fiind ca in real life am debordat doar de bunavointa (mhm) in ultima vreme, si pe buna dreptate. Asa ca simt nevoia sa par din nou buna in proprii mei ochi. Drept pentru care voi scrie despre arta. Arta, dupa cum stim toti, bla bla. Nu, serios, chiar am devenit interesata de fenomen in ultima vreme, mai cu seama de cand ma plictisesc infiorator si ca urmare ma desfat pe interwebs cu diverse instalatii si performance-uri, ca tot nu am altceva mai bun de facut. Nu doar ca devin incet incet aceasta experta initiata in tainele artei, dar, cum zicea si Mitzy la un moment, art digs me right back, asa ca am si pus mana pe creion si am si produs ceva, drept sa spui, cu o fotografie in fata drept model, dar tot simt nevoia sa ma laud cu ce a iesit.
Nu doar eu desenez in ultima vreme, ci si Maria, care mi-a facut niste (cadouri) ofrande minunate de ziua mea, constand in faptul ca si-a adus aminte sa imi restituie cartea cu Habarnam pe care i-am imprumutat-o cu multi ani in urma si sa imi deseneze cateva din ilustratiile de acolo. Not bad, huh? Caltzi? Maltzi.

Da, a fost ziua mea, iar cei care nu mi-au spus inca toate cele si nu au depus ofrande in apartamentele mele nu trebuie sa se ingrijoreze. Am de gand sa implinesc aceasta varsta multa vreme de acum inainte, deci pot recupera linistiti la anul, cand am sa creez o sectiune speciala pe blog in acest sens.
Dar sa nu-mi uit vorba. Cum va ziceam, sunt foarte into arts right now si imi tot doresc de ceva vreme sa vad un tablou care sa imi taie rasuflarea. Da, inca nu am ajuns la partea la care I get abstract expressionism, tot cu figurativa e mai simplu.
Eh, si uite ca azi am vazut si tabloul respectiv, breathtaking indeed. Unde mai pui ca era fix la mine in casa. Atata frumusete este greu de indurat, ce e drept, mai cu seama ca aceasta opera splendida, mai mult, zic, superba, transmite intocmai toate sentimentele de angoasa pe care le-am incercat vreodata, caci toata lumea stie cat de neputincioasa ma poate face sa ma simt un simplu bec ars sau chiar un gandac aterizat in casa, daramite un ditai tabloul electric care ma pune sa aprind lumanari in toata casa (cinci, by the way, Happy Hanukkah!) si sa vorbesc (oroare) cu oameni pe care nu ii cunosc si care s-ar presupune ca ma ajuta. Desi stim noi mai bine cum stau lucrurile. Si iata cum tot nu am spus nimic demn de luat in seama.
* Ah, ba da. "Never let me go" este un film de vazut neaparat.

marți, 30 noiembrie 2010

Unele lucruri sunt mai importante decat altele


In fiecare an se intampla doua evenimente la care tin mereu sa fiu prezenta. Unul dintre ele este Gaypride. Al doilea va avea loc maine si, ca in fiecare an, ma duc. Toata lumea stie, gasesc, ca Ziua Mondiala HIV/SIDA este un lucru important, chiar mai important decat marea celebrare romaneasca cu fanfara de la Arcul de Triumf. Daca nu vi se pare importanta chestia asta, si daca vi se pare ca este departe de voi o astfel de poveste, tin sa va spun ca si pentru mine a fost la fel, pentru o vreme, pana cand cercul a inceput sa se stranga si pana cand mi-am dat seama ca boala asta este mai aproape de mine decat as fi crezut. Nu vreau sa fie aproape la fel cum nu vreau sa aiba aceasta aura intunecata si misterioasa de lucru la care refuzam sa ne gandim vreodata. Tocmai de asta ma duc acolo sa ridic o pancarta cu o fundita rosie: ca sa imi arat sustinerea fata de cei care traiesc cu HIV si pentru cei care lupta cu boala asta si cu stigma care ii este asociata. Pentru ca mie mi se pare ca lumea trebuie sa stie mai multe despre HIV/SIDA, si pentru ca sunt lucruri de spus despre oamenii aceia. Unul dintre aceste lucruri care trebuie spuse este ca cei 10.245 de seropozitivi inregistrati din Romania au avut un an greu. A fost un an in care li s-au intrerupt tratamentele pentru ca nu au fost bani pentru ele, a fost un an in care li s-au schimbat schemele de tratament pentru ca restul lumii a uitat ca HIV/SIDA este o prioritate de sanatate publica in Romania, si a fost un an in care pe acesti oameni nu i-a bagat nimeni in seama. Ei au mers mai departe si s-au descurcat foarte bine, si acesta este inca un motiv pentru care ma duc: ca sa ii celebrez. Pentru ca sunt demni si sunt curajosi si as vrea, macar in aceste privinte, sa fiu si eu ca ei. So there!

Asa ca eu am sa fiu maine la ora 13 la Romana purtand o pancarta cu o fundita rosie, si apoi am sa ma mut la 13.30 la Universitate si la 14 la Unirea.

joi, 25 noiembrie 2010

Draga Victoria B., *guest starring Mitzy

iubita mea, aud ca prietena noastra comuna, Xenu's frenemy, Eva Longwhoria, divorteaza nu din cauza infidelitatii ei. Iar tu, ca un suflet filotim, organizezi aceasta petrecere fantastica sa o ajuti sa treaca peste momentele delicate din viata ei, cum ai facut si pentru mine de atatea ori. Tot azi am vazut ca nu a ajuns cadoul lui Xenu la posta. A fost, saraca, in fiecare zi de doua saptamani, nestiind ce o asteapta. Insa iti multumim ca nu ti-ai putut tine gura si te-ai scapat la Gwyneth si acum stam si mancam morcovi fierti cu ea pe canapea si doarme pe saltea la noapte in salon. Deja a obligat-o pe saraca Xenu sa ii arate de mai multe ori colectia ei de Vogue-uri, evitand, desigur, copertile cu Maniston. Oricum erau putine. Nici de cele cu tine nu parea incantata.
Dar nu de asta iti scriu.
Stiind ca o asteapta un cadou de la tine, si, cum o stii, dornica de a se imprieteni cu tine, desi i-am explicat in repetate randuri ca David nu joaca tenis, ti-a facut acest colaj aniversar si un colier. Imaginea cu tine imi aminteste de ziua aia in care am fost la tenis, pardon, la fotbal, undeva, si tu te-ai stricat la stomac pentru ca Gwyneth a tinut sa mancam rosiile alea crescute de ea, dumnezeu stie cu ce ingrasamant.

Si noi facem o petrecere asta seara, nu pentru Eva, ca sa celebram cum se cuvine ziua in care Tom Cruise si John Travolta si-au bagat un deget in cur in revista OK unul altuia. Ceea ce imi aminteste de xeroxul color pe care ti l-am trimis din editia romaneasca OK, unde am citit si despre povestea fantastica a unei femei care in acelasi an a devenit vaduva, sotie si in curand mama, toate acestea pentru a fi mai aproape de dumnezeu. Si, desigur, pentru ca Xenu face 729 de ani, am decis sa le chemam si pe celelalte veterane la party. Liza e aci cu noi si a zis ca daca nu ajungi pana in 12 iti rupe tocurile si ti le baga in nas. Gwynnie refuza sa stea in aceeasi camera cu Liza si Barbra, pe motiv ca ea nu fumeaza. Asa ca te asteptam grabnic sa o vedem pe Xenu cum mai da o pagina din "Dianetics: The Modern Science of Mental Health" (the holy book of scientology scrisa de ea si neterminata inca, e la capitolul Holy Mitzy: the immaculate conception) si sa faci liantul social asa cum stim ca iti place.
Sper ca tu zgarii la usa acum. Ma duc sa iti deschid. Spre binele tau, sper ca ti-ai lasat mesele acasa. Nu vreau sa ii strici dispozitia lui Xenu cu parul tau de copii indieni.
Te pup.

PS: Runbaby is a major fan and I salute her. And, yes, what she's thinking is actually happening.
PPS: Distrusa de Gwynnie e o mincinoasa notorie. Dupa ce a tusit afectat toata seara, a prins-o Liza in toaleta tragand linii cu Spooka de pe masina de spalat care mergea.

Draga Victoria B.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

The right amount of awkward






Tre sa zic doar ca nu am stiut ca Ploiestiul are o colectie frumusica de Tuculescu, Grigorescu, Luchian, Andreescu, Iser, Ciucurencu si Baba si ca nu am mai simtit de foarte multi ani mirosul de alimentara si ca azi am ascultat Zaraza la patefon. His Master's Voice. Fun.

PS: da, ala e un borcan cu ochi.

joi, 18 noiembrie 2010

Xenu's diary

In ultima vreme am facut o pasiune pentru Terry Richardson, dupa cum bine se observa, mai cu seama de cand ma uit intr-una la blogul lui si ma minunez. Asa ca asta seara am decis, impreuna cu Adevaratul, sa ne ducem fascinatia mai departe.
Am pozat, deci, in postura clasica de acum a lui Terry, dupa care ne-am dus sa mancam intr-un loc dubios (al doilea pe ziua de azi, si trebuie sa spun ca si in primul in care am fost - la pranz - am zis, at some point: ah, lui Terry i-ar placea aici. Crazy much?!?).

Bine, recunosc, asta a fost si o scuza ca sa mai pun inca o poza cu James Franco aici.



Dupa care mi-am amintit si de Pogacean, si acesta a fost rezultatul fotografic:

luni, 15 noiembrie 2010

Mi has her say

Si mi s-a parut atat de bun ca merita si un post propriu:
"in general tu esti proasta dupa cum bine se observa"

Teh crazy weekend

Ii spuneam mai devreme lui Mitzy ca voi sti clar ca exista o criza atunci cand am sa fiu atat de furioasa incat am sa umblu pe strazi spunand tot adevarul. In mintea mea e ceva pe cat de profetic, pe atat de amuzant in asta. Adica daca e sa umblu spunandu-le oamenilor ca sunt urati, grasi sau prost imbracati, in mod sigur va fi amuzant pentru mine. Dar nu despre asta voiam sa scriu, desi simt ca momentul se apropie. Ci voiam, mai degraba, sa imi povestesc weekendul, pentru ca am avut unul de vis, cum nu am mai avut de multa vreme.
Se facea ca vineri seara am fost la aceasta petrecere fabuloasa din care nu am inteles nimic, dar dupa care am gasit pe strada chestia asta care mi s-a parut foarte misto.
Am ras si am alergat un pic dupa autobuz, and that was funny pentru ca autobuzul era parcat, dar nah, unele ocazii chiar nu trebuie pierdute. Buuun.
Iar sambata am organizat acest pranz de vis cu prieteni si snitele, si ne-am distrat foarte bine pana cand am reusit sa ne blocam toti afara din casa, motiv pentru care am cauzat un intreg circ pe scara blocului, am dat jdemii de telefoane si in cele din urma am reusit sa gasim un lacatus magic, care, dupa ce a facut o intreaga dramoleta, dand din cap, ducandu-si degetul la frunte si mormaind cum se cuvine ntzntzntz ca si cum nu ar mai fi vazut o usa inchisa in viata lui, a deschis in doi timpi si trei miscari usa. Partea buna este ca am vazut si eu cum se face, pentru cazurile in care se va mai intampla una ca asta, sau pentru momentul in care ma voi hotari ca ma plictisesc foarte tare la mine acasa si am sa doresc sa vizitez clandestin alte case.
Anyway, tot a fost bine, pentru ca lacatusul, Armadillo pe numele lui, si-a facut treaba sufiecient de repede (si de scump), cat sa prind fabuloasa piesa a lui Afrim venita aci in festival. Este vorba despre Roosevelt Square, teoretic. Practic este vorba despre Todo sobre mi madre sau mai stiu eu ce al trip almodovarian al lui Afrim. Mie mi-a placut mai mult decat altele (pe care piticul le-a stricat crunt, cum ar fi Pillowman), dar prietenii mei au zis ca nu au vazut asemenea porcarie de multa vreme, ca piesa este jignitoare si isi vor banii inapoi. Fun din nou. Oricum, nefiind o mare iubitoare de teatru (sau de Afrim), pentru mine nu a fost atat de dureros.
Asaaaa. Iar ieri am mers cu Mi si Th sa facem poze si sa vizitam niste expozitii, ceea ce am si facut, nu inainte de a fi prinse fara bilet in tramvaiul gol, lucru care s-a rezolvat cu o mita mititica.
Well, dupa aceea ne-am tot plimbat si am gasit niste locuri unde mi-ar placea sa ma odihnesc cand as fi foarte obosita.
Si era soare afara si cald si am povestit si am mers mult si a fost tare frumos, si mi-am dat seama ca uneori lucrurile sunt intr-un fel si ar fi putut sa fie altfel si ca ai putea sa le schimbi dar e nevoie de prea multa energie si eu nu stiu daca o mai am.

Ma faci sa astept





sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Golden girl


De multa vreme nu mi-a placut atat de tare un concert. Intr-un beci supraincalzit si plin de fum, Coco a fost minunata, puternica, furioasa si stangace, asa cum ii sade bine unei fete de 20 de ani.

vineri, 5 noiembrie 2010

In fashion, part II




Aici ar fi dragut de jucat un joculet: care sunt tinutele Chloe, care sunt Christopher Kane, care sunt Corina Vladescu?

miercuri, 3 noiembrie 2010

In fashion

Aveam asta seara o discutie foarte interesanta cu Mi despre fashion. Mi este o victima recenta, si discutam noi pasionate, pana am ajuns la un fel de joculet despre cum ne vedem noi pe noi si una pe cealalta din punct de vedere al stilului. Vi se va parea, poate, ca e frivol sa vorbim despre moda, data fiind profunzimea preocuparilor noastre anterioare, dar am ajuns la concluzia ca orice vorbim este extrem de profund. Deci luati aminte. Este vorba despre identitate, bla bla, daca e sa o luam pe faze d-astea. Nu cred ca isi doreste nimeni.
Uite asa ii explicam eu lui Mi cum o vad pe ea printesica purtand un tutu si un tricou cu o gargarita ceva, fix ca in colectia Dolce de anul trecut din primavara, si anume asa.

Ea a fost oarecum de acord cu mine, "ca potential", dar si-a amintit ca de cele mai multe ori cand se imbraca ii e prea lene si ajunge la ceva de genul asta:

Dupa aceea m-am gandit cum eu cred ca ma imbrac asa, dar cum imi este prea lene sa imi iau si pantofi cu toc (ma doare capul, mi-e frig, am de mers pe jos prea mult, numai motive extrem de importante). Mi a fost de acord si de data asta cu mine. Astea suntem, cu asta (cam) defilam.

Dupa care ne-am adus aminte de o fosta prietena comuna, despre care am mai scris aici, iar eu m-am gandit la ea asa cum mi-o amintesc din facultate, cam asa:

In timp ce Mi mi-a spus ca ea o vede mai mult asa:

Motivul, zice Mi, este ca prima varianta, anume a mea, este una a unei tipe care se distreaza si stie sa se puna in valoare, asa cum o stiam noi pe prietena noastra pe vremuri, pe cand varianta doi este cea a persoanei prea importante ca sa se mai distreze, care nu mai face nimic pentru ca nu se cade, nu se face, ce zice lumea. Eu zic ca Mi e desteapta si ca pe mine m-a ocolit simtul realitatii, Mi zice ca sunt eu mai de treaba, si de-aia.
Deci sa mai zica cineva ca moda nu e importanta.

marți, 2 noiembrie 2010

Better

Dupa cum imi zicea Maria ieri:
- Si e bine sau iti pare rau?
- E bine si imi pare rau.

Am avut o seara incredibila, cum nu am mai avut demult, intr-unul dintre cele mai frumoase locuri, cu the right kind of people.

Si m-am trezit cu un zambet. Apoi am gasit o gargarita in casa.

Pe drum spre munca mi-am cumparat doua gutui.
No sacrifice at all.

miercuri, 27 octombrie 2010

No, you look great


Back in Mozambique, TK avea un tricou negru pe care scria "You look great", prilej sa ne complimentam ironic la nesfarsit pe tema asta. Mi-am dat seama azi ca radeam mult in vremea aceea si mi-am mai dat seama si de ce. Astazi a fost una dintre acele zile in care m-am intors in timp, intr-o vreme in care aveam probleme mult mai mari decat ale mele, cand auzeam foarte des cuvinte precum incidenta, prevalenta, inhibitor de proteaza, recomandarile OMS, strategia nationala, grup la risc, comportamente vulnerabile si altele atat de multe incat mi se face greata cand ma gandesc la ele si inca nu m-am apucat de baut sanatos. Azi am trait iar in lumea aia in care nu conteaza orele, cat vorbesti, de la cine ai un numar de telefon, pentru ca toata lumea are chestii extrem de importante si de frustrante de spus, si, futu-i pastele ma-sii, nu putem face nimic sau aproape nimic in legatura cu asta. Nu stiu nimic mai frustrant decat munca in ong, de asemenea, nici nu cunosc satisfactii mai marunte resimtite mai deplin. Cand stau sa ma gandesc la asta, cred ca era vorba de entuziasm, sau de varsta, sau de entuziasmul varstei sau cine mai stie de ce. Dar simteam in fiecare zi ca, desi nu pot face nimic mare, macar am facut un lucru mic. Chit ca lucrul ala era foarte mic.
Tot astazi, cand am iesit de la un interviu, Magheru avea un iz de revolutie si pentru o clipita, cum se intampla cand te amesteci intr-o multime in delir, am simtit asa, ca un scrasnet de dinti, un gand ca totul e inca posibil, care mi-a fluturat prin minte; desi stiu ca nu e.
Revenind, azi mi-am adus aminte de un angajament patetic pe care l-am facut in mintea mea cand am decis ca etapa de salvatoare a lumii a vietii mele s-a incheiat. Angajamentul e aici, oricat de copilaros. Still standing. Voiam doar sa ma asigur ca nu il voi uita prea curand.

vineri, 22 octombrie 2010

Maro

Maro este o culoare foarte nasoala. Mie, cel putin, imi displace foarte tare, mi se pare ca e stearsa si urata. Maro nu inseamna nimic, e dincolo de orice interesant. Maro sunt oamenii aia de la care iei ce ai nevoie si pleci fara sa le retii macar fata, pe care nu ii saluti cand mergi pe strada, care nu conteaza, ce sa mai.
Sunt providerii de servicii, ca taximetristul care te duce acasa cand esti beata si nici macar nu te mai sfiesti sa te giugiulesti cu mai stiu eu cine pe bancheta, pentru ca omul ala nu exista, e undeva in sfera automatelor de cafea si a lucratorilor la ghiseu, care, stie toata lumea, sunt cam acelasi lucru.
Is maro.

joi, 21 octombrie 2010

Avem niste probleme*

Cel mai des, problemele mele sunt de tipul: cu ce ma imbrac azi/in ce fel ma ajuta metoda universala a lui Culianu, as seen by Patapievici(mda) sa decid cu ce ma imbrac azi. Veti recunoaste ca am dreptate, nu multe lucruri sunt mai importante pe lumea asta. Insa sunt cateva. Iar unele dintre ele mi-au captat atentia zilele astea, si ceea ce e de mirare e faptul ca respectivele probleme imi vin din blogosfera.

In primul rand, Gala Premiilor Gay. In fiecare an, cu doua ocazii foarte precise se isca un miniscandal in randul blogurilor gay (daca exista asa ceva). O data se intampla cu ocazia pride-ului. Atunci cateva bloguri demult uitate se activeaza si incep sa toarne informatii si invective, de la caz la caz. A doua ocazie este Gala mai sus numita. Si anul acesta respectiva Gala a cauzat niste pareri care mai de care mai interesante despre felul in care au fost alesi castigatorii. Ce e drept, castigatorii sunt cum nu se poate mai penali, iar nominalizarile sunt, si ele, ceva de vis. Adica atunci cand Stirile ProTV, Bucurenci, Afrim, Anna Lesko si Andreea Balan ajung in aceeasi oala e clar ceva necurat la mijloc, din motive evidente. Din cate inteleg, pentru ca nu am fost la fata locului, problema unei parti a comunitatii este aceea ca votarea nu a fost transparenta, ca nu se stie cine a fost in juriu si ca o astfel de Gala nu poate reprezenta o comunitate atata timp cat alege sa o faca asa. Nu am nicio obiectie fata de nemultumirile lui Mitzy sau ale lui Wannabegay, dar am cateva comentarii legate de ceea ce au spus ei ca si atitudine generala.
Asta pentru ca eu traiesc de ceva ani cu impresia ca bruma de gay out din Romania are cateva interese majore, sa le numim prioritati. Printre acestea, egalitatea in drepturi si combaterea discriminarii de orice fel. Aceste lucruri pe care eu le consideram prioritati s-au dovedit, in timp, niste idei fixe si slab conturate la care oamenii se intorc din timp in timp, de cele mai multe ori cand exista un context care sa le aduca aminte de ele. In rest, comunitatea este foarte ocupata sa arunce cu mizerii in stanga si in dreapta, adica in apropiati si, culmea, in membrii aceleiasi comunitati. Asta in conditiile in care se intampla in tara asta lucruri mai grave decat o gala de trei lei manarita de cei de la Cluj. Aruncatul acesta cu cacat, sa o spunem pe-a dreapta, nu face decat sa proiecteze catre exterior o imagine foarte urata a comunitatii, dar, din pacate, si foarte adevarata. Si ma tot gandesc ca, atata timp cat persoane misto si inteligente, care ar putea face una alta pentru comunitate, isi consuma energia enervandu-se pe astfel de motive, nu au sa ajunga nicaieri. Cand ar putea sa faca lucruri mai bune. Pe care le si fac uneori. Dar faptul ca nu le fac cu aceste ocazii mi se pare trist. Mie. Deci mie, pentru mine, sa ne intelegem.
Evident, putinii cititori ai blogului meu vor putea spune ca nu am niciun drept sa comentez. Acesta este una dintre povestile pe care le aud cel mai des atunci cand vine vorba de astfel de scandaluri interne pe care, iata, le perpetuez si eu. In general, intre cele doua organizatii care se ocupa de poponarii din tara asta (da, am zis poponarii, sue me), exista acest mit cum ca nu ai voie sa comentezi daca nu ai fost acolo, nu ai pus umarul, eventual nu ai fost batut sau ceva. Dar, totusi, in urma unor lucruri pe care le tot fac in ultimii ani, care nu or fi ele fantastice, dar care exista, am fost acolo si am pus si umarul. Asta se pare ca imi da dreptul sa comentez (si mi-as dori si eu o statuie de la Dunareanu, pe aceasta cale. Si infiintarea categoriei Hag of the Year, plus premii retroactive).

Acum, ca am zis ce aveam de zis despre acest gen de atitudini, as mai vrea sa spun si ca mi-as dori sa ii vad pe cei doi, si pe altii la fel de misto ca si ei, facand mai mult de atat. Dar destul despre asta, pentru ca mai am inca o problema.

Am tot auzit zilele astea despre o conferinta cu femeile active in social media. Pe mine, nush daca stiti, nu ma intereseaza foarte tare social media, si, in afara faptului ca detin un blog in care scriu fix ce ma taie pe mine capul, ma cam doare in cot de ce se intampla in rest. In plus, nu sunt om, deci nici femeie, si am decis ca nu ma priveste sindrofia lor. Mai citesc un numar mititel de bloguri, is onorata ca cei care le scriu pe alea care imi par interesante gasesc ca si fituica mea este asijderea (sau poate ca sunt politicosi si le multumesc pe aceasta cale) si cam atat. Dar ce m-a uimit a fost ca am gasit pe blogul unei femei sinistre, care, atunci cand nu se ocupa cu cersitul de reclama, face reclama in detrimentul altor activitati la care este obligata (I know her well, unfortunately), un post despre cum ocupa ea o pozitie fruntasa in clasamentul blogurilor scrise de femei, si o pozitie onorabila in clasamentul general. Si asta m-a scarbit foarte tare, ca pana si in blogosfera avem aberatii de genul asta, frate, nu esti decat pe locul cutare la general, dar intre femei esti fruntasa, ce misto! Dincolo de faptul ca femeia respectiva nu e fruntasa decat in ordinea persoanelor pe care as vrea sa le calc cu masina pe cap sau sa le leg, bagate intr-un sac, de o linie de cale ferata, mandria legata de faptul asta mi se pare trista rau.
Atat am avut de zis. Ba nu, mai am de zis si faptul ca mi-a oarecum placut atitudinea celei de pe locul 1.

*acesta este un post de mui. Nu as fi zis initial.

luni, 18 octombrie 2010

Doar entuziasmul


Era cat pe ce sa uit ca astazi e ziua lui.
Acum, daca stau sa citesc cu alti ochi, mi se pare ca scria cu reteta, dar nu cred ca pentru mintea mea de copil, reactivata instant cand vad lucrurile care m-au emotionat atunci, mai conteaza lucrul acesta. Ramane doar entuziasmul celor cati ani aveam eu atunci.

"Mai ramane undeva, dincolo de toate amintirile, dincolo de toate evenimentele, mai ramane gandul copilaros, dar inca viu, ca o serie absurda de coincidente si erori i-au despartit si inselat, dar ca totul poate fi explicat, totul poate fi regasit. Mai e inca timp, mai e inca timp."

Angry Xenu


Imi aduc aminte cum imi ziceam eu tot timpul ca nu o sa scriu chestii nasoale pe blog, ceea ce nu e nici logic si nici adevarat, caci am scris si am si intentionat sa scriu de toate. Inca ma intreb daca ar trebui sa imi aleg cuvintele atunci cand scriu mizerii. Nu cred, totusi.
Deci, azi am avut o zi in care:
1. Mi-am dat seama ca un om care imi populeaza coconul mi-a devenit complet inutil. Adica nu ca s-ar pune problema ca oamenii sa iti fie utili, desi se pune, dar totusi, atunci cand incep sa te fure este destul de grav. Iar furturile despre care vorbesc imi amintesc de un film despre Peter Sellers, care mi s-a parut digerabil fie si numai pentru ca la un moment dat numitu Sellers zicea ca el e un actor foarte bun pentru ca nu are pic de personalitate, asa incat poate sa fie locuit de personaje. Sa se simta aia carora nu le-a placut in viata lor nimic si nu le-a trecut in viata lor vreo idee prin cap si gasesc de cuviinta sa imprumute de la altii si una si alta. Aha, exact, despre tine e vorba. I've had enough. Gaseste-ti singura ceva dragut care sa te amuze.
2. Am aflat ca m-am dedicat muncii in ONG-uri. Ceea ce mi-as dori sa fac la un moment al vietii mele, dar nu chiar in momentul asta. Asa ca, bitch, mai bine spune oamenilor ca am plecat din cauza ta.
3. Am incercat o discutie cu o persoana pe care nu o consider stupida, inca. But I'm getting there.
4. Pisica mea i-a explicat unei prietene de ce niste proteze dentare se califica drept arta. Pe bune.
5. Sunt in sevraj. Part two.
6. La sfarsitul zilei, dupa ce m-am enervat cu stenogramele SOV, am ajuns la concluzia ca SOV este decent, prin comparatie.
Mi se pare normal sa fiu furioasa.

foto:artmulti.se