joi, 27 ianuarie 2011

miercuri, 26 ianuarie 2011

As vrea sa multumesc Academiei


Nu stiu daca va dati seama ca ieri s-au anuntat nominalizarile la Oscar. Sunt aci. Iar, nu stiu daca v-ati prins ca nu e mare lucru de capul lor. Asta ma intristeaza. Dar nu despre asta voiam sa vorbesc de fapt. (Totusi, Nicole, I love you dearly. Ai grija cu ce te imbraci. Tocmai am decis ca vreau sa castigi. Plezneste-o pe micuta gestanta aroganta.)

Ce este extrem de important si de adevarat in legatura cu aceste nominalizari, pentru ca eu scriu cu adevarat aici, este ca nu e nici urma de Maniston in ele. Nici nu avea cum sa fie, veti spune, dat fiind ca dansa nu a jucat niciodata intr-un film. Exagerez, a jucat in cateva, dar nu despre asta este vorba. Pe cale de consecinta logica, totusi, vom constata ca, daca numita Maniston nu a fost nominalizata la Oscar, cel mai probabil este sa nici nu castige. Si acest lucru este relevant doar in contextul in care 2011 era ultima ei sansa de a mai castiga ceva pe pamantul asta. Acum este pierduta pe vecie. Zic ca anul acesta era ultima ei sansa pentru ca am facut acest pariu (despre care am mai scris pe undeva dar am uitat unde) cu Mitzy in urma cu cinci ani, pe cand el era destul de inocent incat sa creada ca Maniston va castiga vreodata ceva. Anul acesta ii expira timpul. Ei, nu lui. Si, ca sa marchez acest moment, am decis sa va inveselesc cu o fotografie cu dansa. I hope she will thank her hairstylist for this one.
PS: tocmai ce mi-am dat seama ca este posibil ca cei cinci ani sa se fi implinit anul trecut. Dar nu mai conteaza.

marți, 25 ianuarie 2011

How to be good


Imi plac tare mult diminetile, cum am mai zis. Such a sense of possibility, intotdeauna. Mai cu seama cand este frig si soare si ma deplasez cu tramvaiul while looking at crazy people. S-au inmultit in ultima vreme, ce e drept, there's more to watch. Asta faceam si in aceasta dimineata in tramvai, autizata aproape complet de casti si de cartea pe care o tineam in brate. Si m-am coborat unde trebuia (intotdeauna ma gandesc ca as putea sa nu cobor, dar apoi imi dau seama ca mai e doar o statie pana la capatul de linie si, deci, nu e schema). Si, cum ma plimbam prin zapada fara niciun chef sa ajung mai repede la munca, ma trezesc intrebata. Evident, am presupus ca era o intrebare, caci l-am vazut pe un domn gesticuland si formuland ceva. Mi-am scos o casca din ureche si am ridicat intrebator din spranceana. "Ati raspuns la intrebare?", a repetat. "Ce intrebare?", am incercat sa fiu politicoasa. "Cum sa fii bun." Ah, cartea. Deci citesc aceasta carte de Nick Hornby, How to be good, si ma tot gandesc ca s-a cam terminat si cu pasiunea pentru el, ideile lui bune si cuvintele lui simple, in plus, numai titlul cartii ma face sa ma gandesc la self help and we all know that can't be good. "Nu am raspuns", i-am zis, si apoi am incropit o conversatie pret de doua minute, pentru ca mergeam in aceeasi directie. Si in tot acest timp ma gandeam ca e dragut ca necunoscutii sa vorbeasca pe strada, ca asa ar fi normal, ca intr-o lume in care mi-ar placea sa traiesc oamenii ar vorbi pe strada despre orice si nu s-ar indeparta in pas vioi ori de cate ori cineva le da binete. Dar, nu stiu cum se face ca domnul cu care conversam m-a intrebat la un punct daca scriitorul este englez, iar eu am zis ca da, iar el a zis ca Londra e o jungla, iar eu am zis (in barba) ca de asta nu vorbim, totusi, cu strainii. And that didn't feel good at all.

foto: popbunker.net

luni, 24 ianuarie 2011

127 fucking hours


Am zis sa scriu rapid ceva despre 127 Hours, pentru ca altfel nu am sa mai scriu niciodata nimic. Asteptam filmul asta, stiti cum toti avem motivele noastre, si pentru mine faptul ca James Franco e hot, Boyle stie sa bage un pic de adrenalina si povestea lui Ralston sunt motive suficiente. Desigur, mai e si faptul ca Franco imi aminteste destul de suspect de un fost de-ai mei, care era la fel de gorgeous dar cu aceeasi privire goala, genul care isi face singur fotografii si se pupa in oglinda. Well, toti le avem pe-ale noastre, ce sa zic.
Desigur, nu credeam ca filmul sa fie prost. Si nici nu e neaparat. Dar nu e asa cum il imaginam si cu siguranta nu e asa cum s-a intamplat; asta ma enerveaza tot timpul la povestile astea reale, ca nu ai cum sa le faci prea credibile. Altfel, Franco este in continuare hot, dar nu la fel de talentat cum il suspectam. Imi place inca, dar nu despre asta este vorba. Mi-au placut in parte cadrele cu canionul, pentru ca am o pasiune pentru filmele galbene, dar nu si obositele split screens, pe care le-am mai vazut de un milion de ori. In plus, mi-a fost destul de greu sa inteleg faza cu castile, din cate imi amintesc, oamenii nu prea poarta casti atunci cand se catara pe un munte, canion, whatever. Ca doar nu te duci acolo ca sa asculti aceleasi mizerii pe care le folosesti ca sa acoperi zgomotul din oras. Ma rog, poate e de vina faptul ca nu am mai urcat pe un munte din vremurile in care existau cd playere portabile, si ar fi fost cam dificil de folosit.
In alta ordine de idei, mi-ar fi placut sa vad niste imagini incredibile, niste scene care sa ma faca sa intorc privirea, daca nu sa vomit de-a binelea. Nu s-a intamplat. Ma asteptam sa il vad pe Franco ceva mai suferind, sau macar mai prezent, dar nici asta nu s-a intamplat. Ma asteptam si la o coloana sonora foarte draguta, inca sub influenta soundtrack-ului de la Slumdog Millionaire, pe care am dansat multe luni dupa ce am vazut filmul. Nici asta. Asa ca, una peste alta, cum ii ziceam si lui Mitzy, o sa prezinte Oscarul cine nu o sa ia Oscarul. Si pe buna dreptate.

joi, 20 ianuarie 2011

luni, 10 ianuarie 2011

Drumming

Voiam sa scriu despre cum astazi a sorta crazy hot man s-a dezbracat in mijlocul strazii in fata biroului meu tipand ca se omoara, ceea ce mi s-a parut deosebit de trist. Dar, cum nu am avut cele mai bune zile de pe pamant, m-am gandit sa nu.
Cu placere.
Mi-am amintit, in schimb, cum mi-am petrecut sarbatorile si ca nu am facut o dare de seama despre dansele. Oricum, "mi-am amintit" e asa, un fel de a spune, pentru ca nu imi mai amintesc mare lucru and this is a good thing, really. Printre lucrurile pe care mi le amintesc vag se afla si faptul ca am decis sa fac o mica si foarte selecta, dar eclectica, as zice, sindrofie. Goop si Vicky nu au mai venit de data asta, atat de exclusivista a fost petrecerea Dinastia care a avut loc in apartamentele mele si care s-a bucurat chiar si de un dress code. Evident, dresscode-ul era Dinastia, adica, domnule, o lectie de stil inspirata de nemuritoarea (si lichida) Alexis Morrel Carrington Dexter Rowan Colby.
Mi-a placut foarte tare ca aproape toata lumea a respectat codul (mai putin Ines, care o sa plateasca pentru asta) si a si ajuns la timp (mai putin altcineva care nu stia ca nu e politicos sa ajungi la o petrecere cu doua ore mai devreme), iar cei care nu au respectat codul din lipsa de haine, aruncate anterior pe fereastra la nervi, au adus ofrande pe care le-au si purtat. Asa mi-am dat seama ca pana acum nici unul dintre fanii mei nu s-a inghesuit sa imi dedice un tricou, ceea ce, privind in urma, ma mira foarte tare. Intotdeauna mi s-a parut ca merit cel putin un model de tricou, daca nu chiar o statuie. Oricum, ca sa revin, mi-a placut foarte tare ideea, si m-am bucurat inca mai tare ca am primit variante in mai multe culori, astfel incat oamenii care ma vor vizita de acum inainte vor fi obligati sa poarte un Xenu t-shirt inca de la intrarea in casa, asortat la restul outfitului pe care il purtau deja.
***
In alta ordine de idei, m-am intrerupt un pic pentru ca nu mi puteam lua ochii de la vh1, unde se producea un boyband pe nume nickelback. Baietii astia, am observat, sunt atat de rai incat sunt aproape buni, ca reality show-urile alea de pe posturile romanesti.
***
Dar sa nu-mi uit vorba. Care era despre petrecerea Dinastia. Ei bine, la aceasta petrecere s-a dansat mult (eu), mai ales sub influenta ultimelor vizionari Black Swan, in urma carora am decis ca mi-am ratat vocatia de balerina. Oricum, am recuperat consistent si am ajuns la concluzia ca se poate face balet pe orice, if you have the skills. Cum eu, desigur, le am, am baletat chiar si pe Joy Division, deci cred ca este deja usor de imaginat cat de fabulos am reusit sa trecem in 2011.
***
Ca sa inchei si eu, ca toata lumea, cu o lista cu chestii pe care le vreau in 2011, am decis ca acesta este anul in care voi deveni rapper transcendental, incepand chiar cu ziua Adevaratului (am pierdut un pariu, nu mai stiu despre ce era vorba dar sigur era important) si sa fiu fericita (asta pentru ca tocmai ce mi-a intrat in inbox un mail cu titlul: Key to happines, pe care am de gand sa il citesc imediat, ca sa aflu ce trebuie sa fac). Ceea ce va doresc si dumneavoastra.
Si va las cu un cantecel din 2009 care imi aminteste de 2010.

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

?

Pana sa ma hotarasc sa scriu ceva pe anul acesta, stau cu o intrebare: cine va pleca primul? Si ce are sa mai conteze atunci?