Imi plac tare mult diminetile, cum am mai zis. Such a sense of possibility, intotdeauna. Mai cu seama cand este frig si soare si ma deplasez cu tramvaiul while looking at crazy people. S-au inmultit in ultima vreme, ce e drept, there's more to watch. Asta faceam si in aceasta dimineata in tramvai, autizata aproape complet de casti si de cartea pe care o tineam in brate. Si m-am coborat unde trebuia (intotdeauna ma gandesc ca as putea sa nu cobor, dar apoi imi dau seama ca mai e doar o statie pana la capatul de linie si, deci, nu e schema). Si, cum ma plimbam prin zapada fara niciun chef sa ajung mai repede la munca, ma trezesc intrebata. Evident, am presupus ca era o intrebare, caci l-am vazut pe un domn gesticuland si formuland ceva. Mi-am scos o casca din ureche si am ridicat intrebator din spranceana. "Ati raspuns la intrebare?", a repetat. "Ce intrebare?", am incercat sa fiu politicoasa. "Cum sa fii bun." Ah, cartea. Deci citesc aceasta carte de Nick Hornby, How to be good, si ma tot gandesc ca s-a cam terminat si cu pasiunea pentru el, ideile lui bune si cuvintele lui simple, in plus, numai titlul cartii ma face sa ma gandesc la self help and we all know that can't be good. "Nu am raspuns", i-am zis, si apoi am incropit o conversatie pret de doua minute, pentru ca mergeam in aceeasi directie. Si in tot acest timp ma gandeam ca e dragut ca necunoscutii sa vorbeasca pe strada, ca asa ar fi normal, ca intr-o lume in care mi-ar placea sa traiesc oamenii ar vorbi pe strada despre orice si nu s-ar indeparta in pas vioi ori de cate ori cineva le da binete. Dar, nu stiu cum se face ca domnul cu care conversam m-a intrebat la un punct daca scriitorul este englez, iar eu am zis ca da, iar el a zis ca Londra e o jungla, iar eu am zis (in barba) ca de asta nu vorbim, totusi, cu strainii. And that didn't feel good at all.
foto: popbunker.net
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu