foto: julianbarnes.com
Cartea lui Barnes are efectul unei glumite destepte la care te mai gandesti un pic dupa ce ai auzit-o si ai ras stramb la ea. Iata de ce. Barnes vorbeste despre moarte ca un om caruia ii este frica. Avand o frica, el incearca sa o justifice, sa o intemeieze rational, cum ar veni. Nu stiu sigur daca asta este posibil. Si apoi incearca sa se consoleze, analizand diverse situatii, morti celebre si reactii in fata lor, mortile parintilor sai, sta sa se gandeasca daca e convenabil sau nu sa fii constient de iminenta propriei morti, pune in legatura teama noastra de moarte cu decesul aproape oficial al crestinismului in Europa (ateu fiind), se emotioneaza ironic in fata unor evidente de genul "dupa ce a murit, am iubit-o"; propune drept solutie pentru teama de moarte copiii (nu pentru ca ne-ar perpetua, ci pentru ca ne-ar oferi griji cotidiene si ne-ar impiedica sa ne gandim); discuta despre supravietuirea partiala si temporara prin opera; despre ce inseamna sa ramai tu insuti in moarte; se amuza de mortile care sunt mai onorabile/convenabile decat altele. Toate astea din perspective diferite: ce a auzit despre altii, ce i-a spus fratele lui, "filosof profesionist", ce a simtit/facut el facing death. Uite asa:
"Nu cred in Dumnezeu, dar ii simt lipsa."
"Daca ma etichetam drept ateu la 20 de ani si drept agnostic la 50 si 60, nu este pentru ca intre timp as fi acumulat mai multa stiinta, ci mai multa constiinta a ignorantei."
"Dar poate ca despartirea dintre credinciosi si necredinciosi este mai putin importanta decat despartirea dintre cei care se tem de moarte si cei care nu.Ajungem astfel la patru categorii distincte, fiind limpede care se considera superioare: cei care nu se tem de moarte deoarece cred, si cei care nu se tem de moarte desi nu cred. Ei ocupa o pozitie morala superioara. Pe locul al treilea vin cei care, desi cred, nu se pot scutura de vechea teama viscerala, plina de ratiune. Apoi, in afara podiumului, total descalificati, de toata rusinea, venim noi, cei care ne temem de moarte si nu credem."
"Singer i-a spus lui Wilson ca el crede intr-un oarecare mod de supravietuire dupa moarte. Wilson a raspuns: In ceea ce ma priveste, nu doresc sa supravietuiesc, multumesc foarte mult. - Daca s-a stabilit sa supravietuim, nu vei avea posibilitatea unei alegeri; l-a asigurat Singer.
Furia ateului reinviat: un spectacol care merita vazut."
Un pasaj din jurnalul propriu, scris cu peste 20 de ani inaintea scrierii cartii: "Oamenii spun despre moarte: Nu este nimic de temut. O spun in graba, indiferent. Haide sa repetam, de data asta rar si accentuat: Nu este NIMIC de temut.
Jules Renard: Cuvantul cel mai adevarat, cel mai exact, cel mai incarcat de sens este cuvantul nimic."
Roy Porter, istoric al medicinei: "Stiti, consider ca ar fi interesant sa fii lucid, cand mori, deoarece parcurgi cu siguranta cele mai extraordinare transformari. Sa te gandesti, acum mor...Cred ca vreau sa fiu pe deplin constient. Altfel, stiti, nici nu stiti ce pierdeti."
Sau Albrecht von Haller, fiziolog, 1777, vegheat pe patul de moarte de un confrate medic. Haller isi controla singur pulsul, din ce in ce mai slab, si s-a stins in armonie cu ultimele sale cuvinte: "Prietene, artera nu mai bate."
Stravinsky spunea: "Gogol a murit in urlete si Diaghilev razand, dar Ravel a murit treptat. Asa e cel mai rau." Adica suferind de boala Pick, si-a inregistrat cvartetul de coarde si la final, dupa ce a ascultat inregistrarea, s-a adresat producatorului "a fost cu adevarat foarte frumos. Te rog sa-mi aduci aminte cine e compozitorul." Operatia nereusita si faptul ca a stat in cosciug cu un turban de pansamente pe cap pare sa fi facut totul mult mai rau.
Renard: "Imi spuneti ca as fi ateu pentru ca nu il cautam pe Dumnezeu in acelasi fel. Sau mai degraba pentru ca voi credeti ca l-ati gasit. Felicitari. Eu inca il caut. SI am sa-l mai caut, vreme de 10 sau 20 de ani, daca el imi va ingadui acest ragaz. Ma tem ca nu-l voi gasi, dar imi voi continua oricum cautarea.S-ar putea ca el sa imi fie recunoscator pentru tentativa."
"In fiecare deceniu de viata dupa 50 de ani creierul isi pierde 2% din greutate. (...)functiile intelectuale superioare sunt cu mult mai putin afectate decat celelalte (motorii, senzoriale etc)." deci intelepciunea care vine odata cu varsta, hmmm...
Russell intrebat de prieteni, la batranete, cum va reactiona daca se va dovedi ca se inselase in ateismul lui. "Ei bine",obisnuia sa raspunda Russell, "m-as apropia de el si i-as spune: Nu ne-ati oferit suficiente dovezi."
"Stravinsky, la batranete: Ma intreb daca memoria este adevarata, si imi dau seama ca nu se poate, si ca, pana la urma, traim potrivit memoriei, si nu adevarului."
Numai ca pana la urma, inchizand cartea, te trezesti gandind ca toate lucrurile alea sunt adevarate, si daca nu sunt adevarate, sunt, in orice caz, de inteles. Dar inutile. Adica ajungi la cateva chestii atat de simple pe care le stiai dinainte si care nu iti ofera un plus de cunoastere sau intelegere: murim. Cateodata ne este frica. Nu conteaza ce se intampla dupa. Pariul lui Pascal merge, ma tem, in ambele directii. Dumnezeul ala care exista sau nu - ne ajuta doar in timpul vietii. Credinta e valabila doar atunci. Doar ca vorbim despre o carte despre moarte. Daca e un roman, atunci e bine scris si amuzant, plin de anecdote numai bune de povestit. Daca e o meditatie personala profunda, atunci imi pare rau.
