Wings where we had shoulders

Am decis ca celebrul "in zona", in care ma aflu mereu, va fi inlocuit uneori de Love Street. You see, I live on Love Street. Si tocmai de aceea am decis ca pe Love Street fiecare vorbeste cu toata lumea. Inca de multa vreme am aceasta inchipuire hippie cum ca oamenii ar trebui sa vorbeasca mai mult unii cu altii. Mai ales daca nu se cunosc.
***
Chiar astazi, spre exemplu, cand coboram din tramvai ca sa merg la munca, all dark sunglasses and looking gorgeous, un domn in varsta m-a rugat sa cobor inaintea lui. I-am facut semn sa coboare primul, nu ma grabeam atat de tare, doar ma duceam la munca.
Mi-a zambit si a zis:
- Credeam ca va grabiti, voi, tinerii, mereu va grabiti.
- Nu, i-am spus.
- La varsta asta noi nu ne mai grabim nicaieri, mi-a zis cu un zambet.
- Zi buna, i-am spus, pentru ca imi paruse simpatic.
- Mai degraba zi scurta.
L-am iubit.
***
Si, cu cateva saptamani in urma, pe cand veneam intr-o seara de la Mitzy, asteptam eu tramvaiul si tramvaiul nu mai venea. Am decis ca pot merge pe jos o statie, puteam sa prind tramvaiul daca il simteam venind din spate. Pana la urma, am mers doua statii, iar cand am ajuns si incercam sa decid daca sa merg pe jos chiar pana acasa sau sa mai astept un pic, o doamna a intrat in vorba cu mine. Daca vin dinspre Maria Rosetti, voia sa stie dansa, si daca nu am vazut vreun tramvai. Evident, nu vazusem, i-am spus ca imi voi continua drumul pe jos. A zis ca o sa mearga alaturi de mine, daca nu ma deranjeaza, iar eu m-am oferit sa ii car una dintre plase. Nu a dorit, dar am mers alaturi o vreme si mi-a povestit. Vorbea mult despre credinta ei si despre Dumnezeu, si, daca nu mi s-ar fi parut decenta, as fi desconsiderat-o un pic. Niciodata nu m-am priceput sa fac diferenta intre o credinta autentica si una superficiala, iar manifestarile de genul asta langa straini imi par ipocrite sau interesate, dar doamna asta chiar mi-a parut sincera in discursul ei. Dupa ce a avut timp sa imi povesteasca despre cum totul are un sens in lumea asta, si despre cum asculta felurite prelegeri la radio (am uitat ce radio din motive evidente), am ajuns, in cele din urma, acasa. Inainte de a ne desparti, la plecare, mi-am luat inima in dinti si am intrebat-o:
- Nu o sa ma mai vedeti, probabil. Puteti sa imi spuneti, deci. Credinta asta, va face ea sa va treziti mai usor dimineata?
A parut un pic surprinsa, dar a raspuns frumos.
- Nu. Intotdeauna m-am trezit greu.
***
Si chiar mai devreme cand veneam dinspre Mitzy, in tramvai, o familie (mama alaptand, tata si fiu) statea pe scaunele din jurul meu. Si la un moment, fiul, care statea chiar in spatele meu si parea sa aiba intre 3 si 7 ani (niciodata nu am reusit sa imi dau seama ce varste au copiii) a zis:
- Tati, ce e aia mistica?
M-am intors si am zambit la ta-su, care ii spusese incurcat ca se vor uita in dictionar cand ajung acasa. Si mi-am zis ca e bine.

Acum mi-am dat seama ca toate astea se intampla in tramvai.

dead icons

Apocalipsa placuta

Eram la Mitzy mai devreme. De fapt inca mai sunt, pentru ca maidevreme inseamna acum cinci minute. Inca mai devreme chiar m-a sunat sora-mea sa ma intrebe daca ma duc acasa in weekend. Ulterior aveam sa imi dau seama ca sora mea, sange din sangele meu, vrea sa vin acasa pentru ca maine seara la 6 este Apocalipsa. Acum stau si ma intreb, pe noi de ce nu ne-a anuntat nimeni, pentru ca am lasat scris ca atunci cand o sa se hotarasca, ne vor spune.Am apreciat faptul ca sora-mea voia sa ne petrecem Apocalipsa impreuna, dar aveam deja alte planuri. Acum, ca am aflat ca este Apocalipsa sau ca vine, Mitzy si-a spalat o tura de haine despre care spera sa se usuce pana vine evenimentul cu pricina. Chiar acum a fugit sa dea drumul la o tura de albe, desi stie bine ca acolo unde se duce nu se poarta alb. Eu sunt imbracata deja in hainele lui, deci cred ca mergem in acelasi loc.

Oricum, noi ramaseseram la ideea ca Apocalipsa este la anul, dar iata ca nu. Mitzy tocmai a primit un mesaj de la trimisul nostru special in magazinul Unirea, care sta oricum acolo sa ne anunte cand intra colectia de toamna la H&M, pentru ca avem un voucher pe care nu stim cati bani sunt, si mesajul spunea "Performance de zile mari in fata magazinului Unirea - un grup de indivizi cu portavoci propovaduiesc dumnezeirea si tratarea homosexualilor ca bolnavi ce pot fi vindecati prin Biserica." As vrea sa vad cum vor reusi sa faca asta pana maine, dar oricum se considera ca e semn.

Tocmai ce a sosit al doilea mesaj de la trimisul special: "Doamne, Mitzy, in partea cealalta a magazinului Unirea e un peruvian flute band si au facut romanii trei hore si joaca! Frate! Joaca hore aici in strada!!! Vine sfarsitul lumii!" (Nicole Kidman)

Ne apucam chiar acum de treaba ca sa terminam tot ce-am cumparat pana maine. Chiar daca nu vine Apocalipsa, ne vom distra pe cinste, iar daca totusi vine, nu o sa ne dam seama. Apocalipsa placuta va dorim.

Mitzy: Ne vedem pe lumea ailalta, unde tu esti in dreapta tatalui si eu in stanga, ca sa fie circul complet.

Everybody knows it's party time

Gloria, aici de fata, este noul meu animal de companie. Ma rog, este mai mult o pasare de companie, si nici macar asta nu prea este. Dar a venit in viata mea impreuna ca un Happy Meal and I have been happy ever since. Nici chiar asa, doar ca mi-a placut cum suna asta. Oricum, acum, ca v-am introdus in mod oficial, trebuie sa va spun ca dansa consuma in fotografia aici de fata niste Campari Orange facut in tren cu Fanta de la respectivul very happy meal. Dupa cum vedeti, Gloria calatoreste in style, asa ca nu puteam sa nu o adopt imediat. Ceea ce am si facut.
*
Suntem ca doua surori. Vreau doar sa mai spun ca am petrecut cateva zile minunate impreuna cu dansa, numite in folclor si sarbatori fericiti, si avem de gand sa traim happily ever after impreuna.
*
Nu stiu de ce m-am apucat sa scriu despre asta, cred ca doar aveam impresia ca am parasit locul asta si nu as vrea sa se intample. In rest, se intampla multe lucruri si nu toate mie. Ceea ce e bine, cred.
*
Mi se mai intampla si mie niste chestii despre care imi place sa spun ca pun lucrurile in perspectiva. E uimitor cum viata cuiva se poate schimba intr-o secunda, ceea ce mi s-a si intamplat. Unannounced, unplanned for. Si, pentru prima data in multa vreme, m-am panicat. A fost bizar sa simt ceva, uitasem cum este.
*
La fel de uimitor este cum viata se poate opri intr-o secunda, li s-a intamplat altora zilele astea. Si asta imi pune lucrurile in perspectiva, ciudat este ca e aceeasi ca cea de mai sus.

No, you look great

Back in Mozambique, TK avea un tricou negru pe care scria "You look great", prilej sa ne complimentam ironic la nesfarsit pe tema asta. Mi-am dat seama azi ca radeam mult in vremea aceea si mi-am mai dat seama si de ce. Astazi a fost una dintre acele zile in care m-am intors in timp, intr-o vreme in care aveam probleme mult mai mari decat ale mele, cand auzeam foarte des cuvinte precum incidenta, prevalenta, inhibitor de proteaza, recomandarile OMS, strategia nationala, grup la risc, comportamente vulnerabile si altele atat de multe incat mi se face greata cand ma gandesc la ele si inca nu m-am apucat de baut sanatos. Azi am trait iar in lumea aia in care nu conteaza orele, cat vorbesti, de la cine ai un numar de telefon, pentru ca toata lumea are chestii extrem de importante si de frustrante de spus, si, futu-i pastele ma-sii, nu putem face nimic sau aproape nimic in legatura cu asta. Nu stiu nimic mai frustrant decat munca in ong, de asemenea, nici nu cunosc satisfactii mai marunte resimtite mai deplin. Cand stau sa ma gandesc la asta, cred ca era vorba de entuziasm, sau de varsta, sau de entuziasmul varstei sau cine mai stie de ce. Dar simteam in fiecare zi ca, desi nu pot face nimic mare, macar am facut un lucru mic. Chit ca lucrul ala era foarte mic.
Tot astazi, cand am iesit de la un interviu, Magheru avea un iz de revolutie si pentru o clipita, cum se intampla cand te amesteci intr-o multime in delir, am simtit asa, ca un scrasnet de dinti, un gand ca totul e inca posibil, care mi-a fluturat prin minte; desi stiu ca nu e.
Revenind, azi mi-am adus aminte de un angajament patetic pe care l-am facut in mintea mea cand am decis ca etapa de salvatoare a lumii a vietii mele s-a incheiat. Angajamentul e aici, oricat de copilaros. Still standing. Voiam doar sa ma asigur ca nu il voi uita prea curand.

in aeternum

Acum vreo doi ani citeam despre ei aici. Imi placea tare mult povestea blogului si fixatia ei pentru "Esprit d'escalier", the answer you cannot make, the pattern you cannot complete till aterwards it suddenly comes to you when it is too late. Imi placea intelegerea lor bizara si imaginea aia care se poate sa nu fi fost reala, dar care este, pentru mine, una dintre putinele povesti de dragoste despre care am auzit in ultima vreme.

Acu, aflu ca Van Sant face un film despre Theresa Duncan si Jeremy Blake si mi se pare dubios sa mai spui ceva dupa tot ce s-a intamplat.
De fapt, nu am nimic de spus despre asta.
Ar trebui sa tac.

foto de pe vanityfair.com

edith

17 years later

e father's day pe postsecret

wit

T.

Mi-amintesc prea putin.

Dark he was, yet lovely

foto: theinsider.com

:(

Acum o saptamana ma uitam cu Maria, cu lupa, la colectia asta.
Si ziceam ca astfel de lucruri explica clar de ce e moda asa a big deal.
Sper ca nu e adevarat.


*foto: style.com

Personnes

We are all so complicated, and then we die. We are a subject one day, with our vanities, our loves, our worries, and then one day, abruptly, we become nothing but an object, an absolutely disgusting pile of shit. We pass very quickly from one stage to the next. It's very bizarre. It will happen to all of us, and fairly soon too. We become an object you can handle like a stone, but a stone that was someone.
—Christian Boltanski

Fantastic Mr. Ford

FORD: Wait. You designed a coat to sell?
VAN SANT: [laughs] A coat, yes. I designed a coat.
FORD: When was this?
VAN SANT: It was about 10 years ago. I used to have a coat, like a Chinese worker’s jacket. I used to wear it around, and eventually I lost it.
FORD: Just send it to me. I can make you a copy pretty easily. [laughs]
VAN SANT: Really?


FORD: He is a stalker! He’s absolutely a stalker. I don’t know if you’ve ever been obsessed by anyone. We all have. I’ve been a stalker at times in my life. [laughs] You know, where you sit outside someone’s house hoping you’ll catch a glimpse of them through the window. That kind of isolation leads you to do that sort of thing, where you feel you could potentially connect with someone else. It’s not that hard to become a stalker.

Cam asa vorbesc Tom Ford si Gus Van Sant in Interview,intr-o conversatie foarte normala intre oameni care se respecta. Iar in British Vogue de ianuarie, Fantastic Mr. Ford, la fel de normal, pe care nu l-am gasit pe net, dar din care am luat fotografia, facuta de David Bailey. De abia astept filmul.

I'll buy the flowers myself

Sa am un an asa cum il merit.

Fanii tai vom fiiiiiiiiiiiii...Michael Jackson

Mai, cum toata lumea a luat-o razna cu Marina Voica in ultima vreme (nu ca nu ar fi fost geniala cantand "Common People" la Disco Herastrau in '97, sau dansand in '89 langa posterul cu Michael), am decis ca este momentul sa incetam cu acest delir.
Oana Sarbu ("Mihai, cred ca am probleme cu vederea") este cel mai mare fan Michael Jackson din tara asta. Chiar asa, pe ea nu a chemat-o nimeni sa povesteasca despre povara celebritatii la televizor?

Drept dovada ca Oana stie despre ce vorbeste:

Nu s-a gasit un clip pe youtube, dar sper ca, daca exista, il are careva.

In alta ordine de idei, mi-am dat seama ca m-a tulburat foarte tare moartea micutului Stephen de la Boyzone, nu pentru marea lui valoare ca artist, ci pentru ca el era unul dintre ei. Da, stiu, toti ne dam in vant dupa PJ Harvey sau o iubim pe Tori, dar cred ca la momentul ala Take That si Boyzone erau trupe importante. Imi amintesc foarte clar ca in clasa a IX-a (F) am avut o colega pe care o chema Ramona. Era cel mai mare fan Backstreet Boys si il iubea tare pe Nick(?), cred. Ba chiar isi facuse acasa un soi de manechin din carton (nu stiu cum se cheama chestiile alea) in marime naturala, din postere cu Nick din Bravo sau Popcorn. Ramona avea un jurnal pe care il aducea si la scoala si in care scria tot felul de lucruri despre Backstreet Boys. Spre exemplu: "Astazi melodia cutare a urcat pe locul 3 in topul Dial MTV. Nick e foarte dragut in camasa alba din videoclipul ...."
Si, vezi, imi dau seama abia acum cat de rai eram, pentru ca i-am furat jurnalul, l-am citit, si, ca si cum nu ar fi fost destul, ne-am dus dupa ea in wc-ul de la doi, unde se fuma, si i-am spus, aproape cu lacrimi in ochi, ca Nick a murit. Ne-a crezut si a plans mult. In cele din urma i-am zis ca nu era adevarat.
Si cel mai trist era ca la vremea aceea credeam ca imi permit sa fac astfel de glumite pentru ca ascultam Nirvana si The Doors si imi dadeam cu oja neagra pe unghii. Cand, de fapt, probabil ca mi se parea foarte cool faptul ca Jim si Kurt erau morti.

High Fidelity

Octavian a scris despre asta si mi-a amintit de cartea pe care tocmai am citit-o.
De aici, iata:
" I have thought about the stuff I want played at my funeral, although I could never list it to anyone, because they'd die laughing. "One Love" by Bob Marley, "Many rivers to cross" by Jimmy Cliff; "Angel" by Aretha Franklin. And I've always had this fantasy about someone beautiful and tearful will insist on "You're the best thing that ever happened to me", by Gladys Knight."
In aceeasi ordine de idei, a lucrurilor pe care le-am iubit la cartea asta (pe care am gasit-o la second hand, ha ha, si am cumparat-o cu vreun leu sau ceva):
"I wouldn't have the guts, you know? I'd probably just take off, live in a different city, under an assumed name, and Laura would check in to the hospital to die and they'd say, "Isn't your partner coming to visit?" and she'd say "No, when he found out about the cancer he left me."
Asta mi-a amintit, fireste, de Prior si de Louis. La vremea aceea nu intelesesem ca poate fi atat de simplu.
Si inca: "One day, when something like this happens, I'm just going to go, thanks, that's great, how thoughtful, I'm really looking forward to it. Not yet, though."

Nothing to be Frightened of

foto: julianbarnes.com

Cartea lui Barnes are efectul unei glumite destepte la care te mai gandesti un pic dupa ce ai auzit-o si ai ras stramb la ea. Iata de ce. Barnes vorbeste despre moarte ca un om caruia ii este frica. Avand o frica, el incearca sa o justifice, sa o intemeieze rational, cum ar veni. Nu stiu sigur daca asta este posibil. Si apoi incearca sa se consoleze, analizand diverse situatii, morti celebre si reactii in fata lor, mortile parintilor sai, sta sa se gandeasca daca e convenabil sau nu sa fii constient de iminenta propriei morti, pune in legatura teama noastra de moarte cu decesul aproape oficial al crestinismului in Europa (ateu fiind), se emotioneaza ironic in fata unor evidente de genul "dupa ce a murit, am iubit-o"; propune drept solutie pentru teama de moarte copiii (nu pentru ca ne-ar perpetua, ci pentru ca ne-ar oferi griji cotidiene si ne-ar impiedica sa ne gandim); discuta despre supravietuirea partiala si temporara prin opera; despre ce inseamna sa ramai tu insuti in moarte; se amuza de mortile care sunt mai onorabile/convenabile decat altele. Toate astea din perspective diferite: ce a auzit despre altii, ce i-a spus fratele lui, "filosof profesionist", ce a simtit/facut el facing death. Uite asa:
"Nu cred in Dumnezeu, dar ii simt lipsa."

"Daca ma etichetam drept ateu la 20 de ani si drept agnostic la 50 si 60, nu este pentru ca intre timp as fi acumulat mai multa stiinta, ci mai multa constiinta a ignorantei."

"Dar poate ca despartirea dintre credinciosi si necredinciosi este mai putin importanta decat despartirea dintre cei care se tem de moarte si cei care nu.Ajungem astfel la patru categorii distincte, fiind limpede care se considera superioare: cei care nu se tem de moarte deoarece cred, si cei care nu se tem de moarte desi nu cred. Ei ocupa o pozitie morala superioara. Pe locul al treilea vin cei care, desi cred, nu se pot scutura de vechea teama viscerala, plina de ratiune. Apoi, in afara podiumului, total descalificati, de toata rusinea, venim noi, cei care ne temem de moarte si nu credem."

"Singer i-a spus lui Wilson ca el crede intr-un oarecare mod de supravietuire dupa moarte. Wilson a raspuns: In ceea ce ma priveste, nu doresc sa supravietuiesc, multumesc foarte mult. - Daca s-a stabilit sa supravietuim, nu vei avea posibilitatea unei alegeri; l-a asigurat Singer.
Furia ateului reinviat: un spectacol care merita vazut."

Un pasaj din jurnalul propriu, scris cu peste 20 de ani inaintea scrierii cartii: "Oamenii spun despre moarte: Nu este nimic de temut. O spun in graba, indiferent. Haide sa repetam, de data asta rar si accentuat: Nu este NIMIC de temut.
Jules Renard: Cuvantul cel mai adevarat, cel mai exact, cel mai incarcat de sens este cuvantul nimic."

Roy Porter, istoric al medicinei: "Stiti, consider ca ar fi interesant sa fii lucid, cand mori, deoarece parcurgi cu siguranta cele mai extraordinare transformari. Sa te gandesti, acum mor...Cred ca vreau sa fiu pe deplin constient. Altfel, stiti, nici nu stiti ce pierdeti."

Sau Albrecht von Haller, fiziolog, 1777, vegheat pe patul de moarte de un confrate medic. Haller isi controla singur pulsul, din ce in ce mai slab, si s-a stins in armonie cu ultimele sale cuvinte: "Prietene, artera nu mai bate."

Stravinsky spunea: "Gogol a murit in urlete si Diaghilev razand, dar Ravel a murit treptat. Asa e cel mai rau." Adica suferind de boala Pick, si-a inregistrat cvartetul de coarde si la final, dupa ce a ascultat inregistrarea, s-a adresat producatorului "a fost cu adevarat foarte frumos. Te rog sa-mi aduci aminte cine e compozitorul." Operatia nereusita si faptul ca a stat in cosciug cu un turban de pansamente pe cap pare sa fi facut totul mult mai rau.

Renard: "Imi spuneti ca as fi ateu pentru ca nu il cautam pe Dumnezeu in acelasi fel. Sau mai degraba pentru ca voi credeti ca l-ati gasit. Felicitari. Eu inca il caut. SI am sa-l mai caut, vreme de 10 sau 20 de ani, daca el imi va ingadui acest ragaz. Ma tem ca nu-l voi gasi, dar imi voi continua oricum cautarea.S-ar putea ca el sa imi fie recunoscator pentru tentativa."

"In fiecare deceniu de viata dupa 50 de ani creierul isi pierde 2% din greutate. (...)functiile intelectuale superioare sunt cu mult mai putin afectate decat celelalte (motorii, senzoriale etc)." deci intelepciunea care vine odata cu varsta, hmmm...
Russell intrebat de prieteni, la batranete, cum va reactiona daca se va dovedi ca se inselase in ateismul lui. "Ei bine",obisnuia sa raspunda Russell, "m-as apropia de el si i-as spune: Nu ne-ati oferit suficiente dovezi."

"Stravinsky, la batranete: Ma intreb daca memoria este adevarata, si imi dau seama ca nu se poate, si ca, pana la urma, traim potrivit memoriei, si nu adevarului."

Numai ca pana la urma, inchizand cartea, te trezesti gandind ca toate lucrurile alea sunt adevarate, si daca nu sunt adevarate, sunt, in orice caz, de inteles. Dar inutile. Adica ajungi la cateva chestii atat de simple pe care le stiai dinainte si care nu iti ofera un plus de cunoastere sau intelegere: murim. Cateodata ne este frica. Nu conteaza ce se intampla dupa. Pariul lui Pascal merge, ma tem, in ambele directii. Dumnezeul ala care exista sau nu - ne ajuta doar in timpul vietii. Credinta e valabila doar atunci. Doar ca vorbim despre o carte despre moarte. Daca e un roman, atunci e bine scris si amuzant, plin de anecdote numai bune de povestit. Daca e o meditatie personala profunda, atunci imi pare rau.