Printul fericit

de Ryan Gander, poza de pe purple-diary.com

Lilith

chaos reigns

Sarbatori fericiti!

Zilele astea am fost atat de ocupata si importanta incat nici nu imi vine sa cred ca am intrat in mod oficial in prima mea vacanta dupa o vreme mult prea lunga, vacanta pe care intentionez sa mi-o petrec asa cum trebuie, adica nefacand absolut nimic.
Asta pentru ca am facut atat de multe, cum ziceam, mai ales in ultimele zile. Ca sa ofer fanilor cucernici o mostra din activitatile mele fantastice, trebuie sa va istorisesc cum am avut cea mai buna idee de afacere ever. Este vorba despre o afacere cu lipitori. Intotdeauna mi s-a parut ca lipitorile si ventuzele, doua dintre remediile mele preferate pentru orice durere, alaturi de algocalmin, desigur; sunt nedreptatite, ca si cum ar fi un lucru extrem de rusinos sa recunosti ca o lipitoare este buna la casa omului. Tocmai pentru ca este buna am decis ca voi deschide un salon cu lipitori specializate pe diverse probleme de sanatate. Pe langa lipitorile clasice, oferta salonului va contine si lipitori de celulita, lipitori de matreata, lipitori de pistrui sau lipitori de transpiratie. Imi si imaginez cum vom face o preselectie de lipitori anuntand in ziar "Caut lipitori specializate in matreata. 12 locuri". Desigur, lipitorile vor urma un training amanuntit si vor opera in conditii de maxima igiena, in plus le vom oferi si cazare in motelul pentru lipitori pe care il vom numi, pentru moment, balcon. De-abia astept sa vad cum se va face coada la usa salonului cu lipitori.
In plus, am mai decis ca doresc sa particip la Big Brother. Sunt din ce in ce mai fascinata de reality show-uri in ultima vreme si tocmai de asta am hotarat ca un Big Brother cu o selectie foarte atenta a participantilor (ma voi ocupa personal, alegandu-i dintre prieteni) va face furori. Asta daca nu cumva ma inscriu sa cuceresc un burlac, desi locul in inima oricarui Burlac e ocupat de Mi, care s-a anuntat dinainte. Cum ziceam, la Big Brother-ul meu, care s-ar putea numi chiar Big Xenu (desi nu is foarte sigura, cred ca nu i se potriveste numele asta, ma face sa par grasa) eu, in mod evident, voi si castiga. Cei dornici sa fie invinsi de mine la acest Big Brother epocal sa se anunte aci, repejor.

Toate aceste idei fantastice mi-au venit tocmai acum, de sarbatori. Nu stiu daca am mai zis, dar in preajma Craciunului, cand ne strangem toti laolalta cantand The Dreidel Song, se intampla un fel de magie. Si ne vin idei. Inca nu mi-a venit nicio idee foarte clara despre cum trebuie pedepsit The Grinch (Craciunul nostru care aniverseaza in mod traditional mutarea mea dintr-o urbe in alta si nasterea lui Little Baby Mi a fost furat anul acesta), dar cred ca se va sesiza singur si se va inscrie sa participe intr-una dintre competitiile de mare audienta pe care le voi lansa.

Acestea fiind zise, ma intorc la activitatea mea principala, iar daca imi vine vreo idee o voi impartasi de urgenta. Nu plec inainte de a va ura traditionalul "Sarbatori fericiti!" si de a va dedica un cantecel.

a quiet life

you don't have to have a point to have a point

Am golit o casa astazi. Doar intamplator, este o casa in care am si locuit. E foarte impresionant sa impachetezi lucrurile altcuiva, iti da, asa, o perspectiva noua. Printre lucruri, o vaza pe care am facut-o dintr-un borcan pe care il invelisem intr-o partitura legata cu o funda verde. Tineam matisori in el.

Ma rog, ideea era ca mi-a fost bine in casa aia, daca stau sa ma gandesc. La momentul acela nu cred ca stiam cat de bine. Imi amintesc mai cu seama o duminica, sa fi fost in primavara lui 2006, ploua torential. Am gatit pui pe sare, am mancat pe canapea si ne-am uitat la Oblio. Cum ziceai, happy Sunday, honey.

Era in vremea Moviesect-ului. Filmul de capatai al sectei era Brazil. De atunci m-am fixat pe Gilliam. Ne duceam mult in Frame. Nu mai stiu nimic despre oamenii de atunci. Sper ca sunt bine, pe unde s-au imprastiat.

Down the memory lane, si A. si-a amintit cu cine era cand a calcat prima data in casa. Si de acolo alte povesti. S-au intamplat multe lucruri in anii de cand ne-am cunoscut. De-abia astept tot ce urmeaza sa se mai intample.

Ze best of ze 90s

Nu tin minte clar cum a inceput toata isteria asta cu revistele de moda, stiu doar ca in liceu imi cumparam deja Gioia si Amica, laolalta cu Liceenii, Melos si Salut, desi nu stiam boaba de italiana si mi se parea atunci, ca si acum, una dintre cele mai tipatoare limbi de pe pamant, drept pentru care am si refuzat sa o invat vreodata. Insa, la un moment, catre sfarsitul anilor 90, mai precis in 97, a aparut Exces. Nu am prins primul numar si imi pare rau si astazi, dar cred, oricum, ca de la asta mi s-a tras. Raposata Exces a fost prima revista de moda nascuta in Romania de dupa Revolutie, and it was love at first sight. Cum prima iubire nu se uita niciodata, am carat cateva numere dupa mine, la Bucuresti. Pe unele dintre ele le-am facut cadou cuiva care le merita mai mult decat mine, pe celelalte le-am pastrat. Astazi le-am regasit printre mormanele de reviste care odihnesc pe podele (Ines ma tot intreaba ce am de gand cu ele, si, desi imi dau seama ca la un moment dat voi ajunge sa calc sau sa dorm pe reviste, nu mi se pare atat de deranjant gandul asta). Le-am rasfoit, si am zis sa le si fotografiez, pentru cei care au uitat cum erau odinioara revistele pentru femei in Romania. Adica minunate.

Iata ca erau vremuri, inainte de Elle, Cosmo, Tabu, The One, Bazaar si mai stiu eu ce, cand autorul rubricii gastro era Neculai Constantin Muntean si cand ilustratiile erau facute de Dan Perjovschi.

Cand Valentina Pelinel inca arata a om, ba chiar era foarte draguta, si era fotografiata pe un stadion in rochii semnate Janine, Catalin Botezatu, Razvan Ciobanu, etc. Uite ca acu mi s-a facut dor si de Janine, cu colectiile ei despre eclipse, jazz si alte mizerii. Isi facuse si parfum, si, cum fashion-victima din mine dadea semne ca exista inca de pe atunci, imi propusesem sa il cumpar. In schimb, mi-am luat Masumi. Imi amintesc si de seria aia de parfumuri de la Coty, cu Exclamation si Pret a porter si cum se mai numeau ele. Si cat de chic ni se pareau pe atunci.

Din seria ce s-a mai intamplat cu oamenii din care era facuta pe atunci revista, iata ca Roxana Voloseniuc, actualul redactor sef de la Elle, era model de cover si o chema Roxana Iurcu. Pictorialul a carui eroina era, alaturi de Andreas Buzoiu, stomatolog si manechin, a fost de mare exceptie. La fel si afisul pentru marele eveniment cultural ZIM (Zilele modei la Bucuresti, ignorantilor!!) Si, daca e sa ne amintim de modele, preferata mea era Ruxandra Paruta, mi se parea ca nu vazusem o modelina mai frumoasa in viata mea. And it was in the age of the supermodels. Iar Dana Argesan, draga de ea, era pe atunci model si am impresia ca tocmai castigase Elite Model Look (sau ceva in genul acesta). Acum e unul dintre cei mai respectati (pe buna dreptate) make-up artisti din Romania si e o placere sa lucrezi cu ea.

Evident, inca mai erau mizerii, dar si azi mai exista o Liza Panait, deci nu e mare durere. Doar ca, desi layoutul era oribil, hainele din pictoriale de la casa de moda Exclusiv, fotografiile blurate, textele chinuite; si, desi oamenii aia care s-au apucat sa faca revista bajbaiau, Exces a fost prima revista pentru femei si despre moda din Romania, prima pe care am pus eu mana. Si, oricat de patetic ar suna, asa am aflat ce voiam sa fac. They were selling the dream, si, frate, cum l-am mai cumparat.

Faust

Cum ziceam ieri, am vazut Faust-ul lui Purcarete, la Sibiu. Ca sa ne intelegem de la inceput, eu nu sunt mare fan teatru, dar intamplarea a facut ca am vazut si eu cateva piese la viata mea. Asta nu inseamna ca ma pricep sau ceva.
Cum ar veni, eu pe Purcarete am deschis ochii in ceea ce priveste teatrul. Asta nu e o declaratie pretentioasa, ci inseamna pur si simplu ca m-am nascut la Craiova si la varsta la care era decent sa mergi cu clasa sau cu mama la teatru, s-a intamplat ca Purcarete monta la noi in oras. Erau timpuri in care TNC facea turnee in toata lumea, evident, cu piesele domnului. Fedra este primul spectacol pe care mi-l amintesc. Se prea poate sa nu fi fost primul pe care l-am vazut, dar este primul de care imi aduc aminte. La varsta aia nu prea stiam eu cu ce se mananca Fedra, dar nu eram atat de oarba cat sa nu imi dau seama ca Leni Pintea-Homeag e o doamna foarte misto. Avea doamna asta o coama neagra si o statura care infricosa un pic si o voce absolut remarcabila. Sau asa imi amintesc eu. Tot din seria aia de piese de care imi aduc aminte au mai fost Ubu Rex si Titus Andronicus. Imi dau seama acum ca a fost un fel de privilegiu. Atunci habar nu aveam. Si pe Ilie Gheorghe, Faust al lui Purcarete, l-am tot vazut. Imi amintesc destul de clar ca l-am vazut in Iona, asta pentru ca mi-a cazut Iona la romana oral la bac si i-am multumit in gand lui Ilie Gheorghe. Asa ca sambata seara, cand am vazut Faust, nu eram complet nepregatita. Mi-ar fi placut sa fi fost, cumva.
In primul rand, pentru ca Faust este in general o poveste frumoasa, este despre drumurile alea fara intoarcere pe care o apuci la un moment dat, fara sa stii ca nu mai poti da inapoi. E asa universala, cum ar zice comentariile de admitere la liceu. Nu prea ai cum sa nu rezonezi cu Faust, pentru ca cel putin o data, chiar daca iti e rusine sa recunosti, ai fost acolo. Zic. Apoi, pentru ca montarea lui Purcarete e un delir in toata regula. Uitasem asta. In ultimii ani am tot vazut piese in care un om sau doi stau si sufera pe o banca in mijlocul scenei, iar acu, cu scenografia lui Sturmer, povestea e complet schimbata. Decorul e foarte misto de la inceput. O camera de mad scientist asa cum ar trebui sa arate o camera de mad scientist din vremurile alea, alba, cu ferestre mari si prafuite, cu rafturi cu carti si borcane cu mortaciuni in formol, cu cranii si hartii imprastiate pe jos si nu niste homunculi dubiosi stand in pupitre de scoala cu laptopuri in fata, cat sa le pice o lumina albastra pe fete. Mefisto si Faust interactioneaza in prima faza intr-un joc, un fel de dans de-a soarecele si pisica (cliseu, I know), si e frumos sa o vezi pe Ofelia Popii invartindu-se ca intr-un meci de box in jurul lui Ilie Gheorghe, dandu-i tarcoale, invaluindu-l, convingandu-l sa semneze pactul. Faust semneaza. Urmeaza scena violului, cele 7 (cred) Margareta birgine si proaspete coboara printre spectatori si preiau scena (ma si gandeam ce trebuie sa fi inteles micile de ele din toata povestea), care nu m-a dat pe spate. Iar apoi se dezlantuie iadul. Doamne, din cliseu in cliseu o tin.
Ei bine, aici se vede cum intelege Purcarete sa faca spectacol. O parte din scena este trasa in fundul halei in care se petrece toata povestea si lasa un loc prin care spectatorul e invitat sa se deplaseze in spate. La inceput, vezi ca se intampla ceva acolo dar nu iti este foarte clar. Oameni cu fete de porci te zoresc sa mergi mai repede in spate, treci prin scena, muzica (foarte misto) curge rapid si sacadat, si cu impresia aia ca treci in partea ailalta, ca ajungi acolo unde in mod normal omul obisnuit nu ajunge, esti un pic zapacit si un pic flatat. Iar in spatele scenei se dezlantuie cu adevarat delirul. Ingeri iti zboara pe deasupra capului tinuti in funii de alti ingeri, un rinocer imens e carat pe brate, o trupa canta pe un esafod in timp ce alti, multi oameni, se invart pe o schela, Mefisto in taraste pe Faust de mana printre toti cei vreo suta de actori care sar, canta, recita, mimeaza sexul cu niste porci imensi, totul e prea mult si nu mai stii incotro sa te mai uiti. Toate simturile sunt alerte, cred ca pe asta a si mizat regizorul, te zapacesti. Si, din toata orgia aia nebuneasca, raman pasii lui Mefisto (imbracat(a) intr-o rochie rosie, cu o peruca rosie pe cap) apasati, in timp ce il cara pe Faust si ii arata toate minunile astea. Cand tot circul (pentru ca asta este) se termina, te intorci bulversat pe scaun (m-am si mirat ca a fost posibil ca locurile noastre sa ramana neocupate pana ne-am intors la ele). E putin bizar sa te intorci, dar urmeaza scena finala, moartea lui Faust si ridicarea lui la cer, si mirarea lui Mefisto ca nu a reusit sa il prinda, ca i-a scapat printre degete. Asta e, probabil, partea cea mai putin impresionanta. O data pentru ca, fireste, dupa ce ai vazut iadul, si dupa toata miscarea aia, nu prea mai ai disponibilitatea sa te asezi si sa te uiti in fata. Apoi, pentru ca salvarea lui Faust nu e justificata.
Dupa ce s-a terminat piesa am ramas cu un pic de amareala din toata povestea. Mi-ar fi placut sa vad mai mult joc din partea lui Ilie Gheorghe si poate mai putin spectacol, dar, oricat de carcotasa as fi, trebuie sa zic ca Faust e un spectacol cum nu am mai vazut. Si cred ca l-as mai vedea o data.

later edit: vreau sa merg sa ii dau foc lui caramitru, ca tot e uniter-ul in this very moment

Zile exemplare III

Aseara pe la ora 8 trecute fix alergam dupa Alecsandru pe Calea Gusteritei din Sibiu, fara sa am nicio idee incotro. De fapt, a fost in felul urmator.

Ieri a fost 17 aprilie. Este foarte important sa mentionez asta pentru ca Alecsandru m-a pus, cu mai mult de o luna in urma, sa incercuiesc cu rosu in calendar, ca nu cumva sa ratez surpriza. Eu spune, in mod normal, ca nu imi plac surprizele, ceea ce nu e foarte adevarat. Nu am plecat la Cluj la deja celebrul fashion week, nu am facut multe lucruri ca sa nu ratez surpriza de pe 17. Asa ca, ieri de dimineata, dupa repetate incercari de a-l face pe Alecsandru sa se dea de gol, am plecat. Sa tot fi fost ora 11. Am plecat noi, i-am cules si pe D si E, si am purces spre autostrada Bucuresti-Pitesti. In tot acest timp, purtand un parasolar coreean dubios primit cado de la D. pe fata, am tot incercat sa aflu, in continuare, unde mergeam. Dar Alecsandru nu spunea. La un moment, pe autostrada, mi-a zis ca locul in care mergem era scris pe un indicator de pe drum. Dar erau multe orase acolo, si cel mai indepartat era Timisoara, asa ca m-am linistit ca macar nu vom trece granita, caci, in cazul acela, cineva avea niste explicatii de dat si niste lucruri de bagat undeva. Asaaa. In cele din urma am parasit autostrada si am ajuns intr-un loc celebru pe tripul Albota, numit Delulesti, parca, unde am servit pe marginea drumului niste mititei absolut remarcabili (nu as spune asta daca nu ar fi trecut deja 24 de ore de la ingurgitare, believe me). Frumoasa tara avem, mai remarcam eu din cand in cand, iar ei radeau de mine spunandu-mi ca oi si pomi infloriti mai sunt si in alte tari. Ma rog, astea de aici imi plac mai mult.

Drumul nostru a continuat catre Valcea si deja mi se parea ca merg down the memory lane. Stiu bine locurile alea, le-am tot batut, in varii ocazii, cand eram copila, cand o mai fi fost si asta. La Valcea am coborat sa mancam inghetata de la o gelaterie care nu mai exista, dar nimeni nu s-a suparat. Am pornit mai departe si am ajuns, dupa o vreme, la Cozia. Am multe povesti despre asta, mai cu seama cu locul unde Oltul atinge peretele manastirii (ce cucernic a sunat asta) si cu bucataria in care, demult, dupa o excursie cercetaseasca pe ploaie pe munte, ne-am uscat hainele si am mancat placinta cu mar (era in post). Acum, in schimb, erau inflorite magnoliile, era plin de lume, si dupa cum a zis si Alecs, "Ia-uite! Doamna Mirabela!", Mirabela, imbracata toata in negru, o diva, care ne-a aruncat o privire usor iritata peste ochelarii de soare.
Am trecut mai departe si am dat ocol manastirii. Bizar cum par lucrurile mai mici cand crestem, si, desi stiu ca asta se intampla, nu ma pot abtine niciodata sa nu ma mir. Am plecat apoi de la Cozia, ducandu-ne cine stie unde.

Treceam pe Valea Oltului, pe care, iar, o cunosc bine, si ne uitam la releul de pe masiv, pana la care am urcat intr-o drumetie pe cand eram in clasa a IX-a, cu rucsacul si cortul in spate. Asa mi se pareau un act de vitejie atunci, si asa de mic mi s-a parut, iarasi, acum, ceea ce am facut. Dar locurile erau frumoase ieri si noi mergeam fara sa stim unde si muzica (Marina, Martina, Beth si Florence,mainly) nu se oprea.

In cele din urma Alecsandru ne-a spus ca vom merge la Cisnadie, probabil la deruta, caci deja incepuseram sa banuim incotro ne indreptam. Nu am ajuns, evident, la Cisnadie, ci la Sadu, o "zona turistica deosebita", dupa cum ii spusese lui Alecs domnul de la care trebuia sa ia el un craniu de berbec. Dar asta e alta poveste. Am ajuns la Sadu, langa caminul cultural, unde tocmai sosea o nunta, Alecs si-a cules coarnele, iar noi am stat sa privim si sa fotografiem alaiul, nu de alta, dar erau cateva tinute care ar fi facut-o foarte invidioasa pe Iulia Vantur si asa ceva nu e de ratat.

Am plecat din Sadu cu gandul ca Alecs ne-a carat pana acolo ca sa nu se duca singur in cautarea coarnelor, ceea ce, oricum, nu era o mare problema. Puteam trai cu gandul asta. Iar de acolo, brusc, am cotit-o spre Sibiu. M-am gandit ca nu ne mai intoarcem prin Valcea ca sa vedem mai mult din frumusetile patriei. La Sibiu am mai fost de cateva ori, o data remarcabila fiind in facultate, intr-un pelerinaj fantastic pe la Cioran pe Coasta Boacii si la Paltinis, la cabana in care si-a petrecut Noica ultimii ani (unde am intalnit-o pe minunata doamna Emilia, care ne-a povestit, la masa cu vin si nuci, despre cum veneau Liiceanu si Plesu la Noica in vizita de studiu). Ma rog. Iar alta data cand am descins in Sibiu, anul trecut, a fost cu Suzana si cu restul echipei, intr-un teambuilding de pomina din care imi amintesc foarte putine lucruri (desi nu pot sa uit ca ma dadeam cu Suzana in calusei noaptea si ca dansam in camera cu baie cu pereti de sticla de la hotel Continental).
Sibiul arata la fel de frumos ca intotdeauna, si este ciudat sa vezi cum intr-un oras care arata atat de bine lumea se imbraca atat de prost. Ne-am plimbat un pic dupa care Alecs si-a exprimat dorinta sa manance o capriciosa si/sau o salata nicoise. Zis si facut, ne-am asezat la o masuta si am criticat lumea care trecea. Iar dupa aceea am plecat spre masina, cu convingerea ca asta a fost frumoasa excursie. Deja eram relaxati, nu mai asteptam nimic, cand Alecs a cotit rapid pe niste strazi, a parcat si a inceput sa alerge tipand ca sa il urmarim. Iar noi am coborat si am alergat dupa el, cum spuneam, pe Calea Gusteritei, am intrat intr-o curte, am trecut rapid printre niste oameni, am intrat intr-o hala cu peretii acoperiti de panze negre si cu o cortina imensa alba, ne-am asezat pe scaune si abia atunci m-am trezit. Faust.


desigur, Faust al lui Purcarete, dar despre asta alta data

Long long time ago

Mi a ajuns aseara in urbe intr-o scurta vizita de lucru. Dat fiind ca a venit cu un mixer in bagaj, am gasit de cuviinta ca lucrul ce l-am lucrat sa fie o tarta de lamaie (Mazi, sper ca esti fericita). A fost a doua oara saptamana asta cand am executat tarta cu lamaie si mai am alte doua comenzi pentru sfarsitul de saptamana, ceea ce e deja foarte mult pentru mine. Dar, cum am invatat sa fac celebrele mele cookies in care iti rupi dintii pe la respectabila varsta de opt ani, si mi-a luat aproape 20 sa invat sa fac altceva, estimez ca imi voi petrece cealalta jumatate de viata preparand tarta cu lamaie. Asta desi nu am cana de masurat si nici mixer. Mai mult, m-am simtit atat de vinovata ca am gatit incat am simtit nevoia, de trei zile incoace, sa imi umplu restul timpului uitandu-ma la hainute si pantofi, ca sa nu cumva sa ma atinga microbul gatitului, de care am vazut ca nu mai scapi usor.
Dar nu despre asta voiam sa vorbesc.
Aseara, in bucatarie, in timp ce asteptam sa se raceasca tarta pe care, dupa cum zicea si prietena Suzana, "o lasi la frigider cat rezisti tu", eu si cu Mi am inceput sa depanam amintiri din studentie. Amintirile astea, am observat eu, ne lovesc mai rar decat mi-as dori, de asta am si zis sa pun cateva in scris, cat inca le mai am.
*
Imi amintesc, spre exemplu, cum in anul I, in practica de la Govora, am decis sa mergem pe jos, peste dealuri, pana la Manastirea dintr-un lemn, si ca Mo era imbracata toata in alb si avea niste papucei cu un pic de toc, dar asta nu o impiedica din drumetii. Se oprea doar ca sa mai dea un telefon din cand in cand, si, cum nu avea semnal, trebuia sa se urce in cate un copac.
*
si imi mai amintesc cu il mituiam pe Dushmanu cu inghetata ca sa nu ne trimita sa refacem chestionarele
*
si cum, la Timisoara, mancam plescavita si inghetata cu visine si stateam in fiecare noapte de povesti si dezbateri cu Ana, Mi, Robu si Tristian, iar dimineata plecam la interviuri
*
si cum C.D. a cerut, la licenta, permisiunea sa se urce pe catedra ca sa poata sta intr-o asana, pentru ca altfel nu putea sa se concentreze
*
si cum O.V. ne povestea, importanta, cum l-a descoperit pe Dionisie Areopagitul la 15 ani, iar Mo i-a replicat ca uite, dom'le, ce coincidenta, tocmai cand ea a descoprit penseta
*
cum mergeam la Jiu si mancam sandvisuri cu multa paine si vorbeam ziua intreaga despre Nae Ionescu
*
si cum formaseram echipe de dezbatere pentru filosofie analitica (eu, Mi si Mo intr-o echipa, tocilarele in alta) si eu gesticulam cu un covrig in mana explicand despre Russell si reprosandu-i colegei Leff ca expunerea ei despre Strawson e fada si irelevanta
*
si cum, la aceleasi seminarii de filosofie analitica, i-am facut asistentului, eternul si genialul Catalin, un chestionar desenat cu floricele in care il intrebat cum s-ar simti daca ar afla ca este fiul profesorului al carui asistent era. Iar el ne raspundea
*
si cum Mi, intoarsa de la bursa de la Dijon, a avut onoarea sa le puna colegilor ei cate o intrebare intr-un colocviu improvizat

Si atatea altele la care nu ma gandesc acum, dar la care ma intorc din cand in cand de-ajuns cat sa imi dau seama cat noroc am avut.

Dansezdespremine*

*editia cu poponari closetati

Nu stiu daca e de bine sau de rau, dar mie imi place sa ma uit la Dansez pentru tine. Fac asta de cativa ani (desigur, nu as anula alt plan pentru emisiune. Haha, ba da, pe cine mint?) si chiar ma gandeam azi, cand veneam spre casa, ca s-ar putea ca asta sa fie viata mea de acum incolo. Pe canapea, cu pisici, cu o sticla de prosecco si cu emisiuni de doi lei. Ceea ce nu e neaparat atat de rau precum pare. Oricum, de data aceasta voiam neaparat, si din mai multe motive, sa ma uit la Dansez.
Si asa am si facut. Iata, deci, desfasurarea evenimentelor din aceasta seara. Totul a inceput cu un Stefan Banica in plina forma, dar cand nu este el asa, care a reusit din primele minute de emisiune sa ii reaminteasca lui Beatrice Rancea ca e bitterly divorced, numind-o Bleont. Beatrice nu s-a sinchisit foarte tare, drept pentru care o apreciez inca mai mult decat o apreciam cand a inceput sa o mai rareasca cu eyelinerul. Dupa care Banica a continuat din gafa in gafa sau din gluma in gluma, nu cred ca a inteles nimeni prea bine ce se intampla acolo de fapt. Si-a anuntat concertele, a cantat cu Madalina Manole, care arata si canta mai bine decat imi aminteam; a facut glumite cu Emilia Popescu (in fata careia a pierdut, probabil, un pariu in tinerete si acu e obligat sa o intretina toata viata). A aparut si Iulia Vantur, pe care cineva o uraste cu siguranta de ii da sa poarte ororile alea sau ii face alte lucruri despre care vom discuta la momentul oportun. Au anuntat stilurile de dans ale serii (salsa si dans ritual), iar concurentii au inceput sa se desfasoare cum stiau ei mai bine. Si de data aceasta mi-a placut de am murit de Morosanu si Magda, nu pentru ca m-as pricepe la dans si as sti cat de bine au executat pasii, ci pentru ca sunt oameni din popor care par sa se distreze, dar sa isi si ia in serios activitatea dansatoare. Au dansat si ceilalti ce au dansat (uitasem sa zic ca mi-a placut si de Botezatu maxim, dar el e oricum asa o persoana decenta in mod normal, cand nu pune mana pe foarfeca), s-au presarat printre dansuri momente dramatice cu accidente de la antrenamente si cu spitale si perfuzii - Bucurenci, cu cazuri speciale, ma rog, tot tacamul. A urmat duelul. Bucurenci, pentru a carui sanatate psihica danseaza o fata Elena, si un baiat Doru despre care nu cunosc foarte multe, decat ca e antipatic la antrenamente si repetitii, dupa cum am vazut in filmulete. Bai, si dupa toata momentele dramatice cu scaun cu rotile, perfuzie in brat, etc, vreau sa zic ca Bucurenci a dansat remarcabil, de eram gata sa jur ca a dat iama in pastile sau ceva, ca prea se plangea inainte si prea voios era acum. Oricum, a beneficiat de un spectacol complet, asigurat, nu neaparat in aceasta ordine, de Amalia Enache, Laura Belecciu si cativa copii de la MaiMultVerde in gradena, de parintii veniti surprinzator in public la Buftea (aci cred ca a si plans un pic), de finii lui din Franta, parca, prin satelit, de o cerere in casatorie (nu pentru el, pentru fata Elena, partenera lui), de buchet de flori si inel (tot pentru fata) siiii...in cele din urma, la un dans care nu mai facea parte din duel dar pentru care a luat 10 de la (aproape) toata lumea, de poiuri, pe care le-a invartit cu indemanare, cum ne si asteptam, de altfel, din partea dansului. Una peste alta, pana la urma Bucurenci si fata care danseaza despre el nu numai ca s-au salvat, desi cu un scor foarte strans, dar au si ajuns pe locul 2, ceea ce nu poate decat sa ne bucure. Un alt moment pe care l-am savurat a fost aparitia Laurei Cosoi si a lui Smiley, care au dansat pentru un caz special, din partea revistei The One. Asta m-a amuzat foarte tare, de parca le-ar fi dat The One bani ca sa vina sa danseze sau ceva. Ma rog, cred ca am o idee care e schema, dar ma voi abtine. Oricum, Laura a dansat ca de obicei, absolut spectaculos, si nu cred ca a fost vreodata o dansatoare mai misto la Dansez, asta desi purta cei mai oribili ciorapi in dungi galbene si negre cu sandale din care se vedeau doar tocurile. Se pare ca si pe ea o uraste cineva acolo, poate e locul bantuit de Andreea Balan.
Oricum, cam atat am vazut eu din spectacol, dat fiind ca m-a lovit o inspiratie cu cateva minute inainte de a incepe frumoasa emisiune. Si ca urmare a acestui acces de inspiratie, mi-am confectionat cu manutele mele doua coliere pe care e musai sa le postez aici pentru ca sunt foarte mandra de ele. Mitzy, nu te ingrijora, nu sunt din fimo si nu ma apuc sa vand cacaturi de plastilina pe net.


Over and out.

An Education

Nu am avut nimic de spus in ultima vreme sau cel putin credeam asta pana cand am ajuns astazi la Mitzy, dupa un eveniment extrem de dubios unde ne-am dat seama ca toate femeile obsedate de frumusete si care mai fac si o meserie din asta sunt foarte urate.
Asa ca am ajuns noi acasa, si, pentru ca nu ne-am vazut foarte des, adica zilnic, in ultima saptamana, aveam multe de recuperat. Si uite asa mi-am adus aminte ca luni m-a sunat prietenul T, persoana respectabila si respectata, sa imi povesteasca despre cum face el un eveniment pe genul conferinta la care s-a gandit sa apara in drag. M-a sunat sa ma intrebe daca e o idee buna sa apara asa? Ei bine, nu. M-a sunat pentru ca ar vrea sa stie ce stil de diva i se potriveste cel mai bine. Pana la urma am cazut de acord ca poate sa fie Audrey Hepburn, si de-abia astept ziua in care vom merge prin magazine si el va intra la cabina de proba cu a little black dress si o pereche de balerini, ambele masura 42.
Dupa care am mai discutat cateva chestiuni de maxima importanta cu Mitzy, care este, desigur, foarte intelept, iar in urma acestor urgente a ajuns la concluzia ca "ea, practic, s-a cacat pe el."
Si apoi ne-am mai amintit despre cum aveam noi o prietena care era ok si care acum nu mai e nici foarte ok, nici foarte prietena, dar despre care ne-am obisnuit sa spunem ca era ok, desi nu ne mai amintim exact cam cat de ok era si de ce. (acu, daca stau sa ma gandesc, sunt doua)
Iar, in cele din urma, cand m-am intors acasa, ma astepta o conversatie la fel de interesanta cu Mi despre copii. Nu vorbim des despre acest subiect, este unul delicat dat fiind ca eu nu suport copiii, iar prietenele mele incearca sa evite pe cat posibil tema, iar posibilitatea e mare dat fiind ca nici ele nu se considera datoare sa se reproduca pe aceasta cale. Insa era, evident, o urgenta, caci Mi tocmai ce intalnise o proaspata mamica, si stim cu toti ca aproape nimic nu e mai rau decat o proaspata mama care tine sa iti arate cu ce vergeturi a ramas pe sold. Poate doar cocoasa de grasime.
Ma rog, ideea era ca mamele nu au pic de rusine si trebuie sa iti arate orice, si mai si cred, pe deasupra, ca te intereseaza ce au ele de zis. In plus, a urmat o dezbatere despre cum vorbesc ele: eu sustineam ca e foarte urat sa spui cacutza sau cachitza, in timp ce Mi spunea ca e scarbos sa iti imaginezi un prunc bucalat care se caca. Dar am invins in aceasta dezbatere, cu argumentul extrem de puternic ca daca spui cacutza tot asa miroase, si, in plus, unele lucruri chiar nu pot fi diminutive. Adica un plod care zbiara, zbiara, am vazut eu in tren unde nimeresc mereu langa unul. Si nu canta. Oricum, este bine ca am avut aceasta discutie, pentru ca Mi a decis in urma ei ca, daca se hotaraste sa faca un copil, va pleca in lume ca sa nu o vada tatal copilului cu picioarele umflate si hormonii mai dihai. Ceea ce vreau sa ii comunic, insa, pe aceasta cale, e ca nici eu nu vreau sa o vad asa, astfel incat, daca tot pleaca, ar trebui sa se gandeasca la alta lume.

Vedete cu riduri

Special guest star: MI
Am citit (si am scris) despre Susan Boyle la greu in ultimele luni. In general de bine. Dar nu pentru ca as avea un suflet bun sau pentru ca as incuraja tinerele (batranele, in cazul ei) talente. Am facut-o pentru ca, nu stiu cum, dar am empatizat (folosesc cuvinte de peste doua silabe din ce in ce mai des) cu starea ei de batrana. Sa ai 48 de ani, o pisica si o voce de care nu stie nimeni, aproape ca nici tu. Pentru ca eu nu cred ca ea stia ca are talent. Eu cred ca era doar foarte singura si trebuia sa faca ceva. Si cum faza cu retetele de mancare nu a fost niciodata ceva iesit din comun pentru o femeie de 48 de ani, s-a gandit sa faca ceva ce femeile de varsta ei nu mai fac nici in baie: sa cante. Si asa ne-a impresionat pe toti. Pentru ca daca am fi sinceri, am recunoaste ca nu atat vocea ei, cat faptul neasteptat de a o auzi cantand bine LA VARSTA si CU LOOK-ul EI ne-a frapat.
Revenind, iata o femeie (probabil virgina dintotdeauna, daca nu, sigur redevenita intre timp) care uimeste, cand altele de varsta ei mai traiesc doar din amintiri, nici alea toate ale lor ( in general, ale unor verisoare mai frumoase). Si atunci m-am linistit ! Mi-am dat seama ca viata mea (si a lui Xenu) nici macar nu a inceput. Probabil de aceea nici nu intelegem, in cea mai mare parte a timpului, ce se petrece cu noi, pentru ca nici nu am ajuns la inceputul vietii noastre. Asa ca am anuntat-o si pe ea ca ne mai asteapta 20 de ani de saracie, iar la 48 de ani (cand numai noi vom supravietui disparitiei planetei, datorita inocentei, evident. Stiti teoria potrivit careia daca nu poti concepe un rau, el nici nu ti se va intampla) vom deveni vedete. Ma rog, pe o alta planeta, pe care la fel de inocent am numit-o poolla-loolla. Pe o scena amplasata in chiar mijlocul planetei (da, planeta va fi mica, pentru ca nah cu noi doua de pe Pamant, cu Colin Firth rupt din Soare si Paris Hilton cazuta de pe Luna, nu prea ai ce sa incropesti si nici unde sa te extinzi, pentru ca evident ei nu stiu sa parceleze solul, sau cum ar fi zis mamie `sa sape pe postatze`), acolo vom debuta noi. Sau cum am zice, acolo ne vom incepe viata, interpretand evident `I will Survive`. Pentru aceia dintre voi care cititi asta doar pentru ca blogul este o moda, tin sa va spun ca si acolo, pe planeta poolla-loolla se va tine cont de fashion. Vom avea costumatie de scena pe baza de cornier, panza de paianjen si magneti.
Xenu m-a intrebat daca am trecut pe pastile. Nu i-am raspuns inca, mi-e teama sa nu mi le ia, sa ne pierdem inocenta si sa murim la un loc cu Mariah Carey. Stiti, moartea in sine nu are nimic dramatic, moartea pe aceeasi planeta cu Mimi, insa are.

In Wonderland, part II

Cum ziceam, aseara m-am dus sa o vad pe Alice. O asteptam de multisor, mai exact de cand i-a dat prin cap lui Tim Burton sa ne spuna ca face un film despre ea. Pentru ca am iubit cartea asta de cand eram mica (imi si amintesc volumul, mai mare decat un A4, cu niste ilustratii oribile, nu cele originale ale lui Tenniel), pentru ca, atunci cand discul cu Alice in Tara Minunilor nu a mai vrut sa mearga l-am sters cu spirt si nu a mai mers niciodata, pentru ca diafilmul cu cutiuta portocaliu cu mov se vedea ca intr-o ceata, pentru ca o data, demult, intr-un anticariat la Vama Veche, cineva mi-a cumparat Alice intr-o editie englezeasca cu ilustratiile originale pe care am facut-o cadou mai departe dar pe care am folosit-o ca sa imi scriu lucrarea de dizertatie, o iubesc pe Alice. Aproape la fel de tare il iubesc si pe Burton. Asa ca, de cand am auzit vestea cea mare, am stat ca pe ghimpi asteptand-o pe Alice. Iar aseara, dupa o zi cumplita de birou, stateam si ma tot gandeam daca merita sa ma duc pana la Plaza ca sa o vad pe Alice. Pana la urma m-am dus, caci confirmasem deja si eu nu fac d-astea. Bine, fac, dar numai cand e un moment foarte nepotrivit.

Am ajuns eu la Plaza si am purces in sala, stramband, evident, din nas ca trebuie sa port ochelarii 3D, ceea ce nu e o treaba asa usoara cand porti ochelari de vedere, pentru ca, dupa cum spune Alecs, noi suntem already handicapped there. Nu a fost atat de rau, dupa ce am trecut de prima ameteala, mai ales ca decisesem sa ii port numai cand ajunge micuta in Wonderland, dar cum mai vedeam o gaza sau un gard viu simteam nevoia sa le vad in toata splendoarea.

Si am vazut toata splendoarea. Nu ca as putea sa spun ce anume m-a impresionat atat, poate faptul ca nu a fost atat de dark ca un Burton obisnuit, poate ca scenariul, facut din Alice si din Through the Looking Glass, poate ca 3d-ul...dar totul a fost asa cum voiam sa fie si de asta am de gand sa il mai vad de cel putin 30 de ori.

Si daca stau sa ma gandesc ce a fost nepotrivit la filmul asta, cred ca sunt dialogurile care mi-au placut intotdeauna pentru ca seamana foarte tare cu dialogurile dintre mine si Mitzy, si care nu au fost exploatate asa cum m-as fi asteptat, dar sa mor daca in momentul in care am iesit de la film asta a contat vreun pic.

Si o mostra:

The Hatter opened his eyes very wide on hearing this; but all he said was, "Why is a raven like a writing-desk?"
"Come, we shall have some fun now!" thought Alice. "I'm glad they've begun asking riddles. — I believe I can guess that," she added aloud.
"Do you mean that you think you can find out the answer to it?" said the March Hare.
"Exactly so," said Alice.
"Then you should say what you mean," the March Hare went on.
"I do," Alice hastily replied; "at least--at least I mean what I say--that's the same thing, you know."
"Not the same thing a bit!" said the Hatter. "You might just as well say that 'I see what I eat' is the same thing as 'I eat what I see'!"
"You might just as well say," added the March Hare, "that 'I like what I get' is the same thing as 'I get what I like'!"

Bonus, oglinjoara pe care prietena Lavi mi-a cumparat-o de la un magazin de suveniruri Alice din Oxford si pe care o tin tot timpul in poseta.

In Wonderland

Draga de Roisin

Uite cum e ea, draguta de Roisin, imbracata de la Rozalb de Mura la prezentarile de la Londra.

foto de pe blogul dansei

In randul lumii

In primul rand, cred ca exista lucruri pe care trebuie sa le stie toata lumea. Unul dintre aceste lucruri este ca nu poti sa dai sfaturi atunci cand porti un puloveras crosetat cu ochiuri mari si volane peste o bluza cu buline si asezonezi totul cu o esarfa cu flori. Asta asa, ca sa se stie.

***

Tocmai ce m-am intalnit cu o colega si prietena din facultate, careia ii voi spune in continuare Mo. Mo era pe vremuri o fata draguta, vesela, care glumea mult si care in permanenta avea o problema cu cel putin unul dintre cei doi sau trei iubiti ai ei de la momentul respectiv, problema pe care gaseam de cuviinta sa o dezbatem la masa din bucataria mea, inconjurate de galeti cu maioneza in care inmuiam grisine, castraveti murati sau orice altceva ne mai cadea in mana. Mi-a amintesc si azi pe Mo, odata, la masa, explicandu-ne mie si lui Mi (cealalta prietena a noastra), cu dintii plini de coji de seminte, cum e cu iubirea asta. So she was fun, desi a fost dintotdeauna cea mai maritabila dintre prietenele mele.

***

Acum, Mo se marita. Discursul ei, altadata atat de amuzant, s-a schimbat intr-o predica monotona despre restaurante, rochie, lumanari, flori, ce muzica o sa cante nu stiu cine, ce biserica, ce petrecere.Ce fac miresele in mod normal. Bridezilla. Si ca orice Bridezilla lobotomizata, a ajuns la concluzia, dupa nenumarate explicatii despre cum trebuie sa faci compromisuri, sa te maturizezi, sa iti iei viata in maini, ca ar trebui sa intram si noi in randul lumii. Ca si cum maritisul te-ar propulsa urgent intr-un loc in care iti e bine, toata lumea merge la piata si gateste cu consortul si e fericita. Ceea ce s-ar putea sa fie chiar adevarat. Nu am de unde sa stiu. Ce ma uimeste este, insa, faptul ca nu stiam ca nu sunt in randul lumii. Sau daca acum sunt in randul unei lumi si atunci as fi in alt rand al altei lumi, e lumea aia in randul careia nu sunt acum mai buna? Adica merita sa vrei sa fii in randul lumii?

Valentine's Day...Eve

Such stuff as dreams are made on.

Chiareality

Guy Ritchie: It's bitter and sweet, right? What you got here is contraction and expansion. Absolute and relative. Don't get me jam! No fucking jam. See, I don't like raspberry jam, because it's too tart. I do like strawberry jam, but it's a bit too sweet. What you got with marmalade is fucking bitter and sweet.
Tom Chiarella: And may I add soft and fucking chunky, too. There's a little report on those rinds, you know?
GR: You got your thick cut and you have your thin cut. Now, do you like thin-cut or thick-cut marmalade?
TC: Fuck. I don't know. Where do you fall?
GR: What I like is a nice thin-cut marmalade. With a bit of rinds, 'cause I like a bit of bitter. I've had every fucking marmalade known to man and I like a thin-cut marmalade.
TC: You're the king of marmalade.
GR: Now, the marmalade at Richoux, that's an accessible marmalade. And my sensibility is accessible. My nature is, I like accessible shit. The first two accessible movies I made, Lock, Stock and Snatch, they are accessible. The next two aren't accessible. First there's Swept Away, which, well, everyone gets confused on, because of Madonna. And the next one is just conceptual. That one — that's just pure esoteric marmalade.
TC: You mean Revolver.
GR: Right. Here's what you can tell a lot by a person's marmalade. My palate is really a fine shred, it's accessible. I'm not saying I won't test you. Because all marmalade tests you.
TC: Apricot jam is accessible.
GR: Well, true. But with marmalade, within its esotericism is a bit of accessibility. So you see, what I want to create is an accessible bit of esotericism. And well, that's marmalade, innit?

Citeam aseara Esquire si mi-am dat seama ca il iubesc pe Tom Chiarella. Imi placea de cativa ani, de cand i-am descoperit textele deloc constipate (ceea ce e refreshing cand citesti Esquire, mai ales Esquire Romania, unde toata lumea e extrem de importanta si scrie adevarat). Dar acu e oficial. Aici e textul lui despre Guy Ritchie.

Lemony Snicket

Aseara mi-am adus aminte ca ii cumparasem lui Mitzy de Craciun doua carti din seria Lemony Snicket (suntem fani). Bine ca mi-am amintit, ca altfel nu le-ar mai fi vazut nimeni niciodata. Si uite ce dedicatii frumoase aveau pe ele.

For Beatrice,
You will always be in my heart,
In my mind,
And in your grave.

For Beatrice,
Dead women tell no tales.
Sad men write them.