Prosopul

Nu stiu daca am apucat vreodata sa povestesc despre prosopul. Drept pentru care nu stie aproape nimeni despre importanta prosopului intr-o prietenie. Se facea ca eram la facultate si umblam despletite, atat eu, cat si Mi si Mo, urmarind baieti, urmarind baieti si facandu-le poze cand se asteptau mai putin sau urmarindu-ne una pe alta in cazurile rare in care alta iesea cu vreun baiat. Pe atunci, credeam in prietenie vesnica, asa ca in Ciresarii, genul acela de prietenie in care, daca una sufera din cauze reale sau inchipuite, celelalte vor fi alaturi de ea, analizand si disecand problemele pana la adanci batraneti. De fapt, era singurul context in care puteam concepe sa folosim expresia pana la adanci batraneti.
Si se facea ca in acele timpuri mitice am facut un legamant. Daca vreodata, vreuna dintre noi se va afla in situatia sa fie facuta sa sufere sau sa fie data afara din casa vreunuia goala pusca (ceea ce nu s-a intamplat nicicand si e inca mai putin probabil sa se intample de acum inainte), celelalte aveau datoria sa se infatiseze de urgenta la locul faptei, inarmate cu un prosop de dimensiuni medii/mari in care sa o inveleasca pe suferinda si sa o duca unde trebuie: in imediata vecinatate a unui pahar.
Vremea a trecut, si legamantul prosopului a ramas mai mult o gluma pe care, inconstiente, o invocam mereu ca sa ne amintim de timpurile acelea in care inca mai credeam ca baietii sunt nemernici, pana sa ne dam seama ca, de fapt, nu sunt (asta pentru ca nu pot, nu pentru ca nu ar vrea). Pana astazi...

Dar destul despre asta. Mai bine sa va povestesc cum am plecat astazi, impreuna cu co-autoarea Mi, sa ne plimbam prin oras. Ea, ca o floare alba, pura, chiar transparenta; eu - ca de obicei, purtand cu mandrie un tricou pe care scrie "Drink me". Am ignorat avertizarea meteo venita direct din gura de aur a lui Ines, si am purces la drum, dezbatand, desigur, probleme importante ale omenirii, precum viata de dupa moartea Madalinei Manole. Mare ne-a fost mirarea cand, in vreme ce ne alegeam o casa dintre ambasadele de pe Dumbrava Rosie, a inceput sa toarne. Torential. Ne-am oprit sub un copac, iar eu chiar mi-am aprins calma o tigara, sperand ca ploaia va trece si nu ne va da ocazia sa prestam un concurs de tricouri ude intre noi. Aroganta, am incurajat ploaia, uitand pentru o clipa de superputerile mele, printre care se mai numara atragerea poponarilor, spargerea de nunti si predictia de trenduri in moda. Iar ploaia m-a ascultat. Ca urmare, in cateva minute alergam impreuna cu Mi prin Gradina Icoanei, imbibate cu apa, cautand un foisor despre care credeam ca ar exista. Evident, predictia legata de foisoare in gradini nu face parte din superputerile mele.

In cele din urma, invinse si siroinde, in timp ce oamenii care isi gasisera cate un adapost gaseau de cuviinta sa ne si fotografieze, astfel incat suntem sigure ca vom avea o cariera in modeling in curand, am sunat-o pe Ines sa ne salveze. Si, da, pentru prima data am apelat la legamantul sfant. I-am cerut sa aduca prosopul. Doua. Ea a venit curand, ne-a salvat, iar noi am gasit de cuviinta sa ne fotografiem si sa scriem acest post cu hainele inca ude pe noi. Pentru inspiratie.