Draga Victoria B., *guest starring Mitzy

iubita mea, aud ca prietena noastra comuna, Xenu's frenemy, Eva Longwhoria, divorteaza nu din cauza infidelitatii ei. Iar tu, ca un suflet filotim, organizezi aceasta petrecere fantastica sa o ajuti sa treaca peste momentele delicate din viata ei, cum ai facut si pentru mine de atatea ori. Tot azi am vazut ca nu a ajuns cadoul lui Xenu la posta. A fost, saraca, in fiecare zi de doua saptamani, nestiind ce o asteapta. Insa iti multumim ca nu ti-ai putut tine gura si te-ai scapat la Gwyneth si acum stam si mancam morcovi fierti cu ea pe canapea si doarme pe saltea la noapte in salon. Deja a obligat-o pe saraca Xenu sa ii arate de mai multe ori colectia ei de Vogue-uri, evitand, desigur, copertile cu Maniston. Oricum erau putine. Nici de cele cu tine nu parea incantata.
Dar nu de asta iti scriu.
Stiind ca o asteapta un cadou de la tine, si, cum o stii, dornica de a se imprieteni cu tine, desi i-am explicat in repetate randuri ca David nu joaca tenis, ti-a facut acest colaj aniversar si un colier. Imaginea cu tine imi aminteste de ziua aia in care am fost la tenis, pardon, la fotbal, undeva, si tu te-ai stricat la stomac pentru ca Gwyneth a tinut sa mancam rosiile alea crescute de ea, dumnezeu stie cu ce ingrasamant.

Si noi facem o petrecere asta seara, nu pentru Eva, ca sa celebram cum se cuvine ziua in care Tom Cruise si John Travolta si-au bagat un deget in cur in revista OK unul altuia. Ceea ce imi aminteste de xeroxul color pe care ti l-am trimis din editia romaneasca OK, unde am citit si despre povestea fantastica a unei femei care in acelasi an a devenit vaduva, sotie si in curand mama, toate acestea pentru a fi mai aproape de dumnezeu. Si, desigur, pentru ca Xenu face 729 de ani, am decis sa le chemam si pe celelalte veterane la party. Liza e aci cu noi si a zis ca daca nu ajungi pana in 12 iti rupe tocurile si ti le baga in nas. Gwynnie refuza sa stea in aceeasi camera cu Liza si Barbra, pe motiv ca ea nu fumeaza. Asa ca te asteptam grabnic sa o vedem pe Xenu cum mai da o pagina din "Dianetics: The Modern Science of Mental Health" (the holy book of scientology scrisa de ea si neterminata inca, e la capitolul Holy Mitzy: the immaculate conception) si sa faci liantul social asa cum stim ca iti place.
Sper ca tu zgarii la usa acum. Ma duc sa iti deschid. Spre binele tau, sper ca ti-ai lasat mesele acasa. Nu vreau sa ii strici dispozitia lui Xenu cu parul tau de copii indieni.
Te pup.

PS: Runbaby is a major fan and I salute her. And, yes, what she's thinking is actually happening.
PPS: Distrusa de Gwynnie e o mincinoasa notorie. Dupa ce a tusit afectat toata seara, a prins-o Liza in toaleta tragand linii cu Spooka de pe masina de spalat care mergea.

Draga Victoria B.

Xenu's diary

In ultima vreme am facut o pasiune pentru Terry Richardson, dupa cum bine se observa, mai cu seama de cand ma uit intr-una la blogul lui si ma minunez. Asa ca asta seara am decis, impreuna cu Adevaratul, sa ne ducem fascinatia mai departe.
Am pozat, deci, in postura clasica de acum a lui Terry, dupa care ne-am dus sa mancam intr-un loc dubios (al doilea pe ziua de azi, si trebuie sa spun ca si in primul in care am fost - la pranz - am zis, at some point: ah, lui Terry i-ar placea aici. Crazy much?!?).

Bine, recunosc, asta a fost si o scuza ca sa mai pun inca o poza cu James Franco aici.



Dupa care mi-am amintit si de Pogacean, si acesta a fost rezultatul fotografic:

Teh crazy weekend

Ii spuneam mai devreme lui Mitzy ca voi sti clar ca exista o criza atunci cand am sa fiu atat de furioasa incat am sa umblu pe strazi spunand tot adevarul. In mintea mea e ceva pe cat de profetic, pe atat de amuzant in asta. Adica daca e sa umblu spunandu-le oamenilor ca sunt urati, grasi sau prost imbracati, in mod sigur va fi amuzant pentru mine. Dar nu despre asta voiam sa scriu, desi simt ca momentul se apropie. Ci voiam, mai degraba, sa imi povestesc weekendul, pentru ca am avut unul de vis, cum nu am mai avut de multa vreme.
Se facea ca vineri seara am fost la aceasta petrecere fabuloasa din care nu am inteles nimic, dar dupa care am gasit pe strada chestia asta care mi s-a parut foarte misto.
Am ras si am alergat un pic dupa autobuz, and that was funny pentru ca autobuzul era parcat, dar nah, unele ocazii chiar nu trebuie pierdute. Buuun.
Iar sambata am organizat acest pranz de vis cu prieteni si snitele, si ne-am distrat foarte bine pana cand am reusit sa ne blocam toti afara din casa, motiv pentru care am cauzat un intreg circ pe scara blocului, am dat jdemii de telefoane si in cele din urma am reusit sa gasim un lacatus magic, care, dupa ce a facut o intreaga dramoleta, dand din cap, ducandu-si degetul la frunte si mormaind cum se cuvine ntzntzntz ca si cum nu ar mai fi vazut o usa inchisa in viata lui, a deschis in doi timpi si trei miscari usa. Partea buna este ca am vazut si eu cum se face, pentru cazurile in care se va mai intampla una ca asta, sau pentru momentul in care ma voi hotari ca ma plictisesc foarte tare la mine acasa si am sa doresc sa vizitez clandestin alte case.
Anyway, tot a fost bine, pentru ca lacatusul, Armadillo pe numele lui, si-a facut treaba sufiecient de repede (si de scump), cat sa prind fabuloasa piesa a lui Afrim venita aci in festival. Este vorba despre Roosevelt Square, teoretic. Practic este vorba despre Todo sobre mi madre sau mai stiu eu ce al trip almodovarian al lui Afrim. Mie mi-a placut mai mult decat altele (pe care piticul le-a stricat crunt, cum ar fi Pillowman), dar prietenii mei au zis ca nu au vazut asemenea porcarie de multa vreme, ca piesa este jignitoare si isi vor banii inapoi. Fun din nou. Oricum, nefiind o mare iubitoare de teatru (sau de Afrim), pentru mine nu a fost atat de dureros.
Asaaaa. Iar ieri am mers cu Mi si Th sa facem poze si sa vizitam niste expozitii, ceea ce am si facut, nu inainte de a fi prinse fara bilet in tramvaiul gol, lucru care s-a rezolvat cu o mita mititica.
Well, dupa aceea ne-am tot plimbat si am gasit niste locuri unde mi-ar placea sa ma odihnesc cand as fi foarte obosita.
Si era soare afara si cald si am povestit si am mers mult si a fost tare frumos, si mi-am dat seama ca uneori lucrurile sunt intr-un fel si ar fi putut sa fie altfel si ca ai putea sa le schimbi dar e nevoie de prea multa energie si eu nu stiu daca o mai am.

Avem niste probleme*

Cel mai des, problemele mele sunt de tipul: cu ce ma imbrac azi/in ce fel ma ajuta metoda universala a lui Culianu, as seen by Patapievici(mda) sa decid cu ce ma imbrac azi. Veti recunoaste ca am dreptate, nu multe lucruri sunt mai importante pe lumea asta. Insa sunt cateva. Iar unele dintre ele mi-au captat atentia zilele astea, si ceea ce e de mirare e faptul ca respectivele probleme imi vin din blogosfera.

In primul rand, Gala Premiilor Gay. In fiecare an, cu doua ocazii foarte precise se isca un miniscandal in randul blogurilor gay (daca exista asa ceva). O data se intampla cu ocazia pride-ului. Atunci cateva bloguri demult uitate se activeaza si incep sa toarne informatii si invective, de la caz la caz. A doua ocazie este Gala mai sus numita. Si anul acesta respectiva Gala a cauzat niste pareri care mai de care mai interesante despre felul in care au fost alesi castigatorii. Ce e drept, castigatorii sunt cum nu se poate mai penali, iar nominalizarile sunt, si ele, ceva de vis. Adica atunci cand Stirile ProTV, Bucurenci, Afrim, Anna Lesko si Andreea Balan ajung in aceeasi oala e clar ceva necurat la mijloc, din motive evidente. Din cate inteleg, pentru ca nu am fost la fata locului, problema unei parti a comunitatii este aceea ca votarea nu a fost transparenta, ca nu se stie cine a fost in juriu si ca o astfel de Gala nu poate reprezenta o comunitate atata timp cat alege sa o faca asa. Nu am nicio obiectie fata de nemultumirile lui Mitzy sau ale lui Wannabegay, dar am cateva comentarii legate de ceea ce au spus ei ca si atitudine generala.
Asta pentru ca eu traiesc de ceva ani cu impresia ca bruma de gay out din Romania are cateva interese majore, sa le numim prioritati. Printre acestea, egalitatea in drepturi si combaterea discriminarii de orice fel. Aceste lucruri pe care eu le consideram prioritati s-au dovedit, in timp, niste idei fixe si slab conturate la care oamenii se intorc din timp in timp, de cele mai multe ori cand exista un context care sa le aduca aminte de ele. In rest, comunitatea este foarte ocupata sa arunce cu mizerii in stanga si in dreapta, adica in apropiati si, culmea, in membrii aceleiasi comunitati. Asta in conditiile in care se intampla in tara asta lucruri mai grave decat o gala de trei lei manarita de cei de la Cluj. Aruncatul acesta cu cacat, sa o spunem pe-a dreapta, nu face decat sa proiecteze catre exterior o imagine foarte urata a comunitatii, dar, din pacate, si foarte adevarata. Si ma tot gandesc ca, atata timp cat persoane misto si inteligente, care ar putea face una alta pentru comunitate, isi consuma energia enervandu-se pe astfel de motive, nu au sa ajunga nicaieri. Cand ar putea sa faca lucruri mai bune. Pe care le si fac uneori. Dar faptul ca nu le fac cu aceste ocazii mi se pare trist. Mie. Deci mie, pentru mine, sa ne intelegem.
Evident, putinii cititori ai blogului meu vor putea spune ca nu am niciun drept sa comentez. Acesta este una dintre povestile pe care le aud cel mai des atunci cand vine vorba de astfel de scandaluri interne pe care, iata, le perpetuez si eu. In general, intre cele doua organizatii care se ocupa de poponarii din tara asta (da, am zis poponarii, sue me), exista acest mit cum ca nu ai voie sa comentezi daca nu ai fost acolo, nu ai pus umarul, eventual nu ai fost batut sau ceva. Dar, totusi, in urma unor lucruri pe care le tot fac in ultimii ani, care nu or fi ele fantastice, dar care exista, am fost acolo si am pus si umarul. Asta se pare ca imi da dreptul sa comentez (si mi-as dori si eu o statuie de la Dunareanu, pe aceasta cale. Si infiintarea categoriei Hag of the Year, plus premii retroactive).

Acum, ca am zis ce aveam de zis despre acest gen de atitudini, as mai vrea sa spun si ca mi-as dori sa ii vad pe cei doi, si pe altii la fel de misto ca si ei, facand mai mult de atat. Dar destul despre asta, pentru ca mai am inca o problema.

Am tot auzit zilele astea despre o conferinta cu femeile active in social media. Pe mine, nush daca stiti, nu ma intereseaza foarte tare social media, si, in afara faptului ca detin un blog in care scriu fix ce ma taie pe mine capul, ma cam doare in cot de ce se intampla in rest. In plus, nu sunt om, deci nici femeie, si am decis ca nu ma priveste sindrofia lor. Mai citesc un numar mititel de bloguri, is onorata ca cei care le scriu pe alea care imi par interesante gasesc ca si fituica mea este asijderea (sau poate ca sunt politicosi si le multumesc pe aceasta cale) si cam atat. Dar ce m-a uimit a fost ca am gasit pe blogul unei femei sinistre, care, atunci cand nu se ocupa cu cersitul de reclama, face reclama in detrimentul altor activitati la care este obligata (I know her well, unfortunately), un post despre cum ocupa ea o pozitie fruntasa in clasamentul blogurilor scrise de femei, si o pozitie onorabila in clasamentul general. Si asta m-a scarbit foarte tare, ca pana si in blogosfera avem aberatii de genul asta, frate, nu esti decat pe locul cutare la general, dar intre femei esti fruntasa, ce misto! Dincolo de faptul ca femeia respectiva nu e fruntasa decat in ordinea persoanelor pe care as vrea sa le calc cu masina pe cap sau sa le leg, bagate intr-un sac, de o linie de cale ferata, mandria legata de faptul asta mi se pare trista rau.
Atat am avut de zis. Ba nu, mai am de zis si faptul ca mi-a oarecum placut atitudinea celei de pe locul 1.

*acesta este un post de mui. Nu as fi zis initial.

First week

I-am promis lui Mitzy ca o sa scriu despre cum idealizez eu trecutul, mai cu seama ca m-a amenintat ca a pregatit deja un contra-post, dat fiind ca a constatat ca idealizarea trecutului nu e bine.
Asa ca trebuie sa scriu despre cum idealizez eu trecutul. In felul urmator. Zilele trecute am facut iar curat in dulap. De data asta nu am gasit nimic nou de purtat, am fost usor dezamagita, dar stiam ca vine salariul si se rezolva, deci nu m-am panicat foarte tare. In schimb, am gasit cutia in care tin cele cateva haine pe care nu am sa le mai port, cu siguranta, niciodata, dar pe care nici nu imi imaginez ca le-as arunca vreodata. Hainele cu valoare sentimentala, sa le zicem. Printre ele, cele doua bluze de mai jos.

Aceste doua bluze au fost cumparate cu vreo 7 ani in urma, una e a mea si una a lui Mitzy. A fost suficient sa le vad ca sa dau buzna pe messenger, sa il anunt ca le-am gasit si sa ma lansez intr-o calatorie in timp, ceva visic. Mitzy a insistat ca nu fac bine ce fac, deci am oprit dezbaterile. Doar ca aseara, in timp ce eram in vizita la Adevaratul pentru o mica serata literara&pizza (de fapt pentru pizza, dar cand am ajuns la Carrefour sa cumparam ingredientele am gasit si cartea numitei Herta Muller si am luat-o si pe dansa cu noi) si stateam noi la biroul de tendinte de la el din bucatarie, eu citind cu voce tare din Herta, dansul spaland vasele; am revenit la subiect. (da, atat de misto scrie Herta).

Eu mi-am amintit despre cum eram atat de saraci incat gateam de nevoie (pe bune, am mancat chiar si conopida), dar cum ieseam totusi in oras si ne distram foarte bine, despre cum aveam prieteni care veneau in vizita la cina, chiar despre cum ieseam si dansam saptamanal in locuri care erau cool pe vremea aia. El a zis ca nu se poate sa spun ca era mai bine atunci. Eu am insistat ca da, mai cu seama pentru ca acum nu mai fac niciunul din lucrurile insirate mai sus, si nu mai is nici atat de saraca, dar nici atat de amuzanta nu mai sunt.
Nu stiu daca mi se pare neaparat ca trecutul e mai bine, pentru ca stiu foarte clar ca am avut perioade in care nu era deloc bine si eram deplin constienta de asta. Dar mi-au ramas luminoase cateva perioade din viata mea. Le tin acolo si le rasfoiesc din cand in cand, ma mai uit si in fotografii si vad ca radeam, imi amintesc cum beam Karpaten si dansam in casa, cum Alecs avea alta masina decat Robotul (cu care mergeam la Web), cum aveam butelcute cu visinata pe care le luam cu noi in club, cum aveam expozitie de pantofi in casa (si pe atunci aveam putini pantofi), cum ne-a tuns Alexutu cu creasta intr-o seara, cum adormeam cu un playlist cu Bjork. Si cred ca era bine.
***
In alta ordine de idei, am vazut astazi An Englishman in New York, cu John Hurt, despre Quentin Crisp, acest bon vivant, charmer, taste-maker sau cum vreti voi sa ii mai ziceti. Filmul mi s-a parut teribil de trist, dar inca mai trista mi s-a parut comparatia cu Oscar Wilde, desi imi place de domnul Crisp. Dar poate is eu de vina si idealizez inca o data trecutul, caci Wilde face parte din mine la fel de semnificativ ca si tot bitter-ul Karpaten pe care l-am baut vreodata. Apropos de trecut, imi place cum zicea dragul de Oscar ca no man is rich enough to buy back his past.

A truth in your eyes

Mie mi-a placut dintotdeauna de Ronan Keating, chiar ii ziceam lui Mi faza asta cand Ronan a inselat-o pe nevasta-sa aia. Si tocmai acum ma uitam la clipul lui si ma gandeam cum oamenii spun cele mai multe lucruri cand nu spun nimic pentru ca despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se taca. All connected. Mitzy a scris despre cum zic eu tot timpul ca trebuie sa facem ceva, imi amintesc precis ca mi-a spus chiar "daca as avea un euro pentru toate datile cand ai zis ca trebuie sa facem ceva", la care eu i-am raspuns ca ar avea vreo 10 euro, mare branza.
Totusi, este mare branza cand, de la trebuie sa facem ceva, chiar facem. Si, uimitor, zilele astea am facut mai mult decat am zis. Ceea ce e foarte greu pentru ca eu, cel putin, zic intotdeauna cate ceva.
Cand incepi sa faci ceva nu crezi intotdeauna ca vei face ceva-ul ala. Mi s-a mai intamplat. Cateodata chiar crezi ca nu vei face nimic si trece timpul si te trezesti ca faci. Atunci cred ca se cheama ca faci ceea ce trebuie facut.
Unul dintre lucrurile pe care le tot fac este ca ma uit ca nebuna la Grey's Anatomy, mai cu seama acum, ca nu mai am Open-ul care sa ma tina ocupata (despre tenis trebuie sa se taca). Apropos de asta, aseara Alecs mi-a zis ca eu sunt Grey. Eu m-am apucat sa ma uit tarziu la Grey, si asta numai pentru ca o colega draga mi-a zis ca eu sunt Yang. M-am uitat, deci, mi-a placut ce am vazut si de atunci m-am tot uitat. Drept urmare, aseara am suferit un soc cand Alecs mi-a zis ca sunt Grey si nu Yang. Dupa care el a mai si tinut sa mentioneze ca sunt Yang in societate si Grey la interior, unde, citez "iti trebuie Google Maps".

Tot in legatura cu asta:
mitzy: pisi, eu sunt meredith cred
mitzy: sau, pisi, sunt izzie
mitzy: tu cine crezi ca sunt?
xenu: nu stiu pisi, eu credeam ca eu sunt yang si rezulta ca sunt grey
xenu: deci sunt foarte confuza
xenu: cu mine cred ca esti bailey
mitzy: eu cred ca sunt grey, deci tu esti yang
mitzy: desi nu cred ca esti
mitzy: e pe genu vrei tu, dar nu
mitzy: eu as fi si grasa lesbiana. imi place de ea
xenu: mie nu imi place de ea
xenu: nici de izzie nu imi placea la inceput
mitzy: de ce?
xenu: nush. mi se pare proasta
mitzy: torres e misto
mitzy: e pt ca e ortoped?
xenu: sau pt ca e grasa?
mitzy: dar nu prea e grasa. adica e grasa misto
xenu: pardon??? pisi, daca ajungeam atat nu mai vorbeai cu mine
mitzy: nu e laptoasa. are carnea tare pe ea. este singura lesbiana misto pe care o stiu
mitzy: listen to me
mitzy: just listen to me. pisi, "pe care o stiu"
mitzy: ca si cand sta cu mine pe scara, toata lumea stie ca sta cu McSteamy pe scara
xenu: pe care o stim. mai e ellen
mitzy: ellen?
xenu: de generes
mitzy: e in greys?
xenu: tie iti plac femeile astea feminine, chiar daca lesbiene
mitzy: si meredith e feminina
xenu: da, dar ea e nebuna
mitzy: chiar si yang, are parul lung, so there
xenu: nu feminina in sensul ala. stii ce zic
mitzy: feminina in purtare
xenu: dupa cort
mitzy: dupa vorba dupa cort
mitzy: how cool is that
xenu: the coolestest

Accidentul

S-a intamplat, in cele din urma, astazi. Am reusit sa rup coperta patru a primului volum din pendul, pe care nu am reusit sa il recitesc in vara asta, desi, cum am mai zis, mi se pare o lectura perfecta de vacanta. Inca ma mai intrebam, dupa ce am lipit coperta respectiva cu scotch de hartie pe care l-am securizat cu scotch transparent din plastic, daca nu e destul. In timp ce ii indesam pe cap lui Minky rola de hartie ca sa se potoleasca, mi-am dat seama ca nu.

Evident, nu despre asta era vorba. Ci despre cum stateam astazi in statia de tramvai de la Sfantu Gheorghe, asteptand orice m-ar fi putut duce spre casa, cu pendulul in mana. "Uite o fata la care ii place sa citeasca" a zis o doamna imbracata intr-un polar rosu, cu cateva fire roscate in barba. Cara doua sacose de plastic si s-a asezat langa mine. A inceput sa imi spuna cum copilul ei este bolnav, nu a mai mancat de trei luni si trebuie sa ii cumpere medicamente, emetiral sau o lamaie. Am auzit de foarte multe ori povestea asta, asa ca eram pregatita sa o refuz politicos. Numai ca a desfacut plasele. "Imi vand cartile din casa.", a zis ea. Am aruncat o privire in plase, normal ca nu m-am putut abtine. Si era acolo. Intr-o gramada de politiste, Accidentul lui Mihail Sebastian, pe care il iubesc de atata vreme incat nici nu imi mai amintesc de ce. Normal ca am cumparat cartea, normal ca i-am dat mai multi bani decat imi ceruse si deja nu ma mai gandeam la asta, prinsa cum eram in filmele mele de demult, involving Teodora Mares, niste carti cu coperta gri luate de la biblioteca in clasa a 8-a, Nadia Lacoste samd.
"Am avut noroc cu dumneata aici, in fata bisericii", a continuat doamna. "M-a ajutat Dumnezeu." Deja ma enervam usor. Nu s-a oprit. "Dumneata crezi in Dumnezeu?"
"Nu", i-am zis.
"De ce?"
Conversatia devenise mai intima decat se cuvine intr-o astfel de ocazie. Am avut noroc, a venit tramvaiul.

Sarbatori fericiti!

Zilele astea am fost atat de ocupata si importanta incat nici nu imi vine sa cred ca am intrat in mod oficial in prima mea vacanta dupa o vreme mult prea lunga, vacanta pe care intentionez sa mi-o petrec asa cum trebuie, adica nefacand absolut nimic.
Asta pentru ca am facut atat de multe, cum ziceam, mai ales in ultimele zile. Ca sa ofer fanilor cucernici o mostra din activitatile mele fantastice, trebuie sa va istorisesc cum am avut cea mai buna idee de afacere ever. Este vorba despre o afacere cu lipitori. Intotdeauna mi s-a parut ca lipitorile si ventuzele, doua dintre remediile mele preferate pentru orice durere, alaturi de algocalmin, desigur; sunt nedreptatite, ca si cum ar fi un lucru extrem de rusinos sa recunosti ca o lipitoare este buna la casa omului. Tocmai pentru ca este buna am decis ca voi deschide un salon cu lipitori specializate pe diverse probleme de sanatate. Pe langa lipitorile clasice, oferta salonului va contine si lipitori de celulita, lipitori de matreata, lipitori de pistrui sau lipitori de transpiratie. Imi si imaginez cum vom face o preselectie de lipitori anuntand in ziar "Caut lipitori specializate in matreata. 12 locuri". Desigur, lipitorile vor urma un training amanuntit si vor opera in conditii de maxima igiena, in plus le vom oferi si cazare in motelul pentru lipitori pe care il vom numi, pentru moment, balcon. De-abia astept sa vad cum se va face coada la usa salonului cu lipitori.
In plus, am mai decis ca doresc sa particip la Big Brother. Sunt din ce in ce mai fascinata de reality show-uri in ultima vreme si tocmai de asta am hotarat ca un Big Brother cu o selectie foarte atenta a participantilor (ma voi ocupa personal, alegandu-i dintre prieteni) va face furori. Asta daca nu cumva ma inscriu sa cuceresc un burlac, desi locul in inima oricarui Burlac e ocupat de Mi, care s-a anuntat dinainte. Cum ziceam, la Big Brother-ul meu, care s-ar putea numi chiar Big Xenu (desi nu is foarte sigura, cred ca nu i se potriveste numele asta, ma face sa par grasa) eu, in mod evident, voi si castiga. Cei dornici sa fie invinsi de mine la acest Big Brother epocal sa se anunte aci, repejor.

Toate aceste idei fantastice mi-au venit tocmai acum, de sarbatori. Nu stiu daca am mai zis, dar in preajma Craciunului, cand ne strangem toti laolalta cantand The Dreidel Song, se intampla un fel de magie. Si ne vin idei. Inca nu mi-a venit nicio idee foarte clara despre cum trebuie pedepsit The Grinch (Craciunul nostru care aniverseaza in mod traditional mutarea mea dintr-o urbe in alta si nasterea lui Little Baby Mi a fost furat anul acesta), dar cred ca se va sesiza singur si se va inscrie sa participe intr-una dintre competitiile de mare audienta pe care le voi lansa.

Acestea fiind zise, ma intorc la activitatea mea principala, iar daca imi vine vreo idee o voi impartasi de urgenta. Nu plec inainte de a va ura traditionalul "Sarbatori fericiti!" si de a va dedica un cantecel.

Nathanael, brulons tous les livres

Prosopul

Nu stiu daca am apucat vreodata sa povestesc despre prosopul. Drept pentru care nu stie aproape nimeni despre importanta prosopului intr-o prietenie. Se facea ca eram la facultate si umblam despletite, atat eu, cat si Mi si Mo, urmarind baieti, urmarind baieti si facandu-le poze cand se asteptau mai putin sau urmarindu-ne una pe alta in cazurile rare in care alta iesea cu vreun baiat. Pe atunci, credeam in prietenie vesnica, asa ca in Ciresarii, genul acela de prietenie in care, daca una sufera din cauze reale sau inchipuite, celelalte vor fi alaturi de ea, analizand si disecand problemele pana la adanci batraneti. De fapt, era singurul context in care puteam concepe sa folosim expresia pana la adanci batraneti.
Si se facea ca in acele timpuri mitice am facut un legamant. Daca vreodata, vreuna dintre noi se va afla in situatia sa fie facuta sa sufere sau sa fie data afara din casa vreunuia goala pusca (ceea ce nu s-a intamplat nicicand si e inca mai putin probabil sa se intample de acum inainte), celelalte aveau datoria sa se infatiseze de urgenta la locul faptei, inarmate cu un prosop de dimensiuni medii/mari in care sa o inveleasca pe suferinda si sa o duca unde trebuie: in imediata vecinatate a unui pahar.
Vremea a trecut, si legamantul prosopului a ramas mai mult o gluma pe care, inconstiente, o invocam mereu ca sa ne amintim de timpurile acelea in care inca mai credeam ca baietii sunt nemernici, pana sa ne dam seama ca, de fapt, nu sunt (asta pentru ca nu pot, nu pentru ca nu ar vrea). Pana astazi...

Dar destul despre asta. Mai bine sa va povestesc cum am plecat astazi, impreuna cu co-autoarea Mi, sa ne plimbam prin oras. Ea, ca o floare alba, pura, chiar transparenta; eu - ca de obicei, purtand cu mandrie un tricou pe care scrie "Drink me". Am ignorat avertizarea meteo venita direct din gura de aur a lui Ines, si am purces la drum, dezbatand, desigur, probleme importante ale omenirii, precum viata de dupa moartea Madalinei Manole. Mare ne-a fost mirarea cand, in vreme ce ne alegeam o casa dintre ambasadele de pe Dumbrava Rosie, a inceput sa toarne. Torential. Ne-am oprit sub un copac, iar eu chiar mi-am aprins calma o tigara, sperand ca ploaia va trece si nu ne va da ocazia sa prestam un concurs de tricouri ude intre noi. Aroganta, am incurajat ploaia, uitand pentru o clipa de superputerile mele, printre care se mai numara atragerea poponarilor, spargerea de nunti si predictia de trenduri in moda. Iar ploaia m-a ascultat. Ca urmare, in cateva minute alergam impreuna cu Mi prin Gradina Icoanei, imbibate cu apa, cautand un foisor despre care credeam ca ar exista. Evident, predictia legata de foisoare in gradini nu face parte din superputerile mele.

In cele din urma, invinse si siroinde, in timp ce oamenii care isi gasisera cate un adapost gaseau de cuviinta sa ne si fotografieze, astfel incat suntem sigure ca vom avea o cariera in modeling in curand, am sunat-o pe Ines sa ne salveze. Si, da, pentru prima data am apelat la legamantul sfant. I-am cerut sa aduca prosopul. Doua. Ea a venit curand, ne-a salvat, iar noi am gasit de cuviinta sa ne fotografiem si sa scriem acest post cu hainele inca ude pe noi. Pentru inspiratie.

Indreptar catre FRCR. Capitolul III: Despre esemes

Poate sa nu vi se para important, dar nu v-a intrebat nimeni cum vi se pare voua. Noi tinem sa va impartasim secretele esemesului, pe care il consideram de importanta vitala in demararea unei relatii de orice fel (vezi capitolul I).

feat. Mi and others

Exista doua situatii in care o fata poate sa scrie un esemes. Prima situatie, cea convenabila, este cea in care o fata raspunde la esemes. Sa ne imaginam, spre exemplu, ca o fata (nu o cunoastem) a primit urmatorul esemes: “Ce zici tu, straino?”, de la un agatament cute de acum cinci zile, cu care a mai schimbat, intre timp, cateva mesaje. Cum va raspunde fata noastra (pe care nu o cunoastem, repet) la acest esemes? In primul rand, trebuie sa le sune pe toate prietenele ei si sa convoace un consiliu de urgenta cu participare obligatorie, si cand zic obligatoriu ma refer la bautura. Consiliul se va reuni urgent si va dezbate prima problema de pe ordinea de zi. Care este durata optima in care poti sa raspunzi la esemes fara sa pari disperata. Unele dintre prietene (nu ale noastre) vor spune ca este normal sa raspunzi imediat la esemes. Noua tehnologie care iti permite sa dai un esemes si nu sa trimiti un porumbel te obliga la acest gest. Alte prietene (nu ale noastre, din nou) vor spune ca este mai bine sa astepti cu telefonul in mana sa se scurga o perioada regulamentara de minim 30 de minute pana sa raspunzi la esemes. Aceleasi prietene vor spune ca pe parcursul respectivei perioade te poti gandi cum este mai bine sa raspunzi la esemes, si te poti, de asemenea, razgandi de mai multe ori, ceea ce este recomandat. Cand s-au scurs cele 30 de minute, timp in care dezbaterile din consiliu au trecut de la “Deci ce fac, fata, dupa ce ii raspund?” la “Nu vreau sa ma intalnesc cu el pentru ca nu stiu cu ce sa ma imbrac.” La “Vreau sa ma intalnesc cu el dar nu stiu despre ce o sa vorbim” si pana la apoteoticul “nu stiu sa gestionez o relatie”; esemesul nu va fi inca gata de trimis. Va urma o dezbatere pe marginea lui. Spre exemplu, la esemesul de mai sus veti gandi, probabil, ca este normal sa se raspunda “Nu zic nimic” sau “straina e ma-ta” sau “eu? Buna pace”. Ei bine, in cazul de fata acestea sunt raspunsuri gresite. Esemesul pe care il vei trimite ca raspuns trebuie sa fie unul cu bataie, care sa implice fie primirea unui alt esemes de raspuns, fie decizia asupra locului unde veti iesi in oras, veti lua cina sau va veti creste copiii. De aceea, esemesul cu bataie va suna in genul “Eu zic sa ma scoti la o inghetata”, insa prietenele acelea pe care nu le cunoastem vor avea de obiectat. “Eu zic sa ma scoti” inseamna ca cersesti, practic, o inghetata si ca nu iti afirmi independenta de care vei dori sa te bucuri mai tarziu in relatie. De aceea, esemesul final va suna, pe cale de consecinta logica, in felul urmator: “Zic sa iesim la o inghetata. Asta zic.” (asa cum au cazut de acord toate prietenele in urma unui vot secret exprimat pe servetele parfumate).

Al doilea caz, in care fata are initiativa si trimite prima un esemes, lucrurile sunt inca mai complicate. In primul rand, ea se va gandi ca isi anuleaza orice sansa de a imparti orice fel de relatie cu destinatarul daca va trimite orice fel de esemes. Adica, pe bune, cat de disperata poti sa fii? Sau nu. Apoi, daca va decide ca este intr-adevar atat de disperata sau pur si simplu nu ii pasa cum pare in fata lui, va trimite esemesul. Continutul esemesului va fi unul amuzant, cu o glumita cu trimitere la ceva ce s-a discutat anterior, dar destul de vag incat sa se poata intoarce sensul oricand, sau sa se poata invoca o greseala de destinatar. De asemenea, mai exista varianta esemesului gol, trimis tot din greseala, doar ca sa vezi ce zice, dar si varianta “Imi vreau esemesul inapoi”, pe care o consideram foarte draguta, dar nu si eficienta. Dupa ce va trimite esemesul dubios, cu trimitere la o glumita de care vai ce-ai mai ras sau la o situatie de acelasi fel, fata va transpira puternic, rugandu-se sa se inventeze serviciul acela prin care poti sa opresti din drum un esemes. In cazul in care nu va primi niciun raspuns, fata in cauza va decide ca destinatarul nu merita nimic, oricum, si tot el este cel care pierde. In caz contrat, insa, ea se va felicita, considerand ca s-a comportat ca o femeie adevarata, care stie ce vrea si stie si cum sa obtina ceea ce isi doreste.

I say vodka

Pentru ea

12/7

Cum stateam cu Mi si ne uitam cu mare placere la finala Eurovision, ne-am dat seama ca, dincolo de amuzament, genul asta de evenimente televizate de mare succes ne enerveaza la culme. Nu, nu din cauza criteriilor "geopolitice" dupa care se voteaza. Nu, nu pentru ca Leonard Miron purta un tricouas mov si comenta aberant la modul "mor de cum zice". Nici pentru ca muzica este in halul ala de proasta. Ntz. Astea sunt partile bune.
Partea tot buna, insa, atunci cand ne-am enervat, a fost ca Mi avea prin casa un tensiometru ca un fel de ceas de mana mai mare pe care ni-l aplicam pe incheietura de fiecare data cand nu primeam niciun punct de la vreo tara vecina si prietena si ne verificam starea sanatatii. Dupa care am extins jocul la "si acu tu imi zici ceva foarte nasol care sa ma oftice si vedem daca imi creste tensiunea". Dupa care "si acum tu imi zici ceva despre nu stiu cine si vedem daca imi creste tensiunea". Dupa care am ajuns la concluzia ca-s moarta.

Si asta.

Larger than life

Ce zi ciudata, ii spuneam azi cuiva. Indeed it was, pana la urma. A fost in felul urmator. M-a trezit telefonul de dimineata, si era inainte de 8 (cu cinci minute), ceea ce nu putea sa fie de bine. Varul meu m-a anuntat ca imi face o mica vizita de cafea, ceea ce era bizar din start, dat fiind ca varul meu nici macar nu sta in acelasi oras cu mine. A venit la cafea, am ignorat faptul ca nu mai era cafea si am stat un pic la povesti. Printre picuri, am discutat, fireste, despre the gay issue si the God issue si despre Pet Shop Boys. Some of my favourites. Dupa care, ca din senin, in timp ce invatam sa joc poker pe net (varul meu, stiind ca am o personalitate adictiva, l-a instalat pe laptop), misicile au inceput sa se bata. Am primit ulterior intrebari despre motivul luptei. Nu stiu cum poate cineva sa intrebe asa ceva, dar raspunsurile mele s-au invartit in jurul ceremoniei de deschidere de la Cannes, pun pariu ca de la asta s-au luat la bataie. Probabil ca nu stiau daca pe rochia lui Cate era un uliu sau un soim. Oricum, s-au caftit atat de rau incat am sarit sa le despart, drept pentru care am mana dreapta plina de zgarieturi si tastez mai mult cu stanga. In cele din urma am plecat de acasa catre birou (varu-meu imi propusese sa ma duca la Craiova, dar am decis ca azi e 13 si nu vreau sa stric vreo karma), unde nu s-a intamplat nimic remarcabil, in afara faptului ca N, proaspat venita cu o jumatate de aratator mai putin de la manichiura, in loc sa spuna traditionalul "pizdapulafut", a zis, din cauza sechelelor, "pizdapilafut". Am ras un pic pe tema asta. M-am mai invartit si am plecat spre casa. Acasa, misicile erau inca agitate, asa ca am decis sa merg pana la Mega sa cumpar merinde si sa le dau timp sa se calmeze, si cum ma intorceam eu de la magazin, mi-a sunat telefonul. Dau sa bag mana in plasa mea ecofancy de panza sa scot telefonul, si ce sa vezi? Unul dintre iaurturile pe care le inghesuisem in plasa se sparsese iar telefonul era plin de iaurt cu caise. Sterg cu cotul iaurtul de pe ecran, era Lilika. Am decis ca pot sa o sun mai tarziu, dupa ce scap de iaurt, si am ajuns in casa, unde, ce sa vezi, primisem cea mai tare invitatie la cina ever. Era pe genul "to have dinner & drinks to celebrate NOTHING!" Mi-am zis ca asta fac cel mai bine, adica nimic, si asa am si raspuns, ca ma duc pentru ca trebuie sa celebram asta. In cele din urma am sfarsit prin a-mi face un pic de ordine in dulap, dar m-am oprit cand mi-am dat seama ca am peste 35 de rochii si nothing to wear, ceea ce nu poate fi, iar, de bine. Asa ca mi-am turnat un paharel si imi e si frica sa zic ca asta a fost ziua mea ciudata, ca nu s-a sfarsit inca si nu stiu ce se mai poate intampla.
Also, I need a hero.

Help yourself

Am decis impreuna cu Mi (a fost ideea ei, drept pentru care imi multumeste) sa salvam lumea. De la ce?, veti intreba. Sau cum vom face asta?
Ei bine, in cele ce urmeaza vom stabili cativa pasi simpli care sa ghideze muritorii catre fericire. Am observat in urma unui studiu empiric amanuntit ca muritorii leaga puternic notiunea de fericire de cea de (bleah) iubire. Eu nu inteleg prea bine cum vine asta, spre deosebire de numita Mi, numai ca studiile mele individuale m-au adus la concluzia ca credinta se manifesta in acelasi fel ca si adictiile sau alergiile: daca o ai pe una, le ai pe toate. Asa se face ca Mi crede in iubire, Duamne Duamne (si Tweety) si eu fumez, beau si fac ce mai fac eu.

De aceea am decis ca obiectul activitatii noastre stiintifice sa fie acest indreptar pentru mai bune relatii. Dupa momentul publicarii acestei lucrari revolutionare, comparabil poate doar cu lansarea Eticii protestante a confratelui nostru Max W., asteptam ca omenirea sa isi conduca existenta (umila, de altfel) catre sus numita fericire, ceea ce va conduce, prin consecinta logica fireasca, la mai mult timp dedicat activitatilor cu adevarat utile, cum ar fi munca voluntara in slujba zeitatii care trebuie hranita zilnic cu ofrande constand in pantofi sau posete.

Indreptar spre fericire

Am decis sa rezumam toate activitatile romantioase la cateva categorii de baza: tentativa, one night stand, futangeala afectiva (cf. Helen Fielding), relatie, RFO (relatie fara obligatii, numita si RNLD – “relatie neserioasa de lunga durata”), despartire, stat in relatie de dragul relatiei (cf. Sex and the City, “You just compared your relationship to chemo”), happily ever after (cf. Daniele Steele si Hunter S. Thompson).

Nivelul 1: Tentativa (ne gandeam sa o numim TNTTV, pentru ca vocalele par prea duioase intr-un articol atat de tehnic): presupune orice contact, interactiune sumara (aici de incadreaza totul, de la schimb de priviri lascive la schimb de numere de telefon), aka tentativa de agatat. Prin urmare, e suficient sa te priveasca si categorisirea este facuta. Nu este loc de interpretari de genul «poate nu se uita la mine», «poate mi s-a parut». Acestea risipesc timpul!

Nivelul 2: One night stand: presupune orice relatie sexuala de ocazie, fie ca se intampla doar o data, dupa cum ii spune si numele, fie ca se repeta in diverse conjuncturi care au aceeasi valoare, luate impreuna, ca si o singura experienta de acelasi gen. Situatiile in care el/ea, din motive mai mult sau mai putin intemeiate, nu duce la bun sfarsit actiunea, nu vor fi luate in calcul. Deci sunteti liberi sa treceti pe lista achizitiilor pe oricine va calca pragul camerei sau peste pragul camerei caruia/careia ati trecut. Sunt admise si locatiile neutre, ba chiar sunt incurajate, cu conditia ca ele sa nu necesite perioade suplimentare de tatonare si risipa financiara din partea dvs.

Nivelul 3: Relatie: presupune sa imparti acel gen de intimitate cu cineva astfel incat cel/cea cu care esti in relatie sa se simta obligat sa iti culeaga prietenii de acasa cu masina in cazul oricarei iesiri in grup in oras. Este de la sine inteles ca acest nivel se poate transforma cel mai usor intr-o inutila obisnuinta presarata cu alta risipa de timp concentrata in eforturile de a gasi mereu ceva nou de facut. Nivelul prezinta, totusi, avantaje : nu mai dai banii pe taxi !

Nivelul 4: RFO sau RNLD: Se poate crede usor ca RFO (relatia fara obligatii) se confunda cu nivelul 1 sau mai ales cu 2. Nimic mai neadevarat. RFO este, de fapt, o forma cinstita de relationare, recomandata chiar de unele curente de gandire ca etapa pregatitoare a nivelului 7. Se intampla atunci cand fiecare participant la relatie cunoaste precis asteptarile celuilalt de la relatie si le indeplineste ca atare. Desigur, acest gen de relatie presupune asteptari limitate, dar benefice (vom nota aici lipsa obligativitatii de a participa cu el/ea la mese festive, de a asculta povesti de la el/ea de la lucru samd).

Nivelul 5: Despartire: Ei da, exista si asta si apare doar dupa nivelul 3; in toate celelalte cazurile acest moment poate fi usor evitat prin metode pe care le vom descrie in capitolul urmator (vezi Cap. II: In pasi simpli, fara ea/el /pana la cel mai inalt nivel). Totusi, in cazul nefericit in care unei relatii ii urmeaza despartirea, este bine de stiut ca aceasta prezinta doua variante : A. Happily divorced si B. Bitterly divorced. In prezent, un procent de 98% dintre persoanele care au trecut printr-o relatie se afla in stadiul 5B, adica sunt bitterly divorced. Trebuie sa spunem ca acest nivel este unul extrem de periculos, care nu e de dorit cu niciun prêt. Nivelul 5A, in schimb, reprezinta o situatie satisfacatoare, care va poate propulsa urgent catre cel mai inalt nivel, si anume 7. O varianta adiacenta a nivelului 5 este C. Divorced with Children, caz in care se recomanda gasirea de urgenta a unui partener «financially healthy» si trecerea miseleasca la nivelul 7b mic: Stocked ever after. Pentru o profunda intelegere a acestui nivel, consultati ghidul nostru “Cheltuie-i banii si taci!”

Nivelul 6: Relatia nesfarsita: urmeaza in mod firesc nivelului 5B, si poate reprezenta atat cazul in care persoana care a parasit nivelul 3 se gandeste in mod continuu si obsesiv la cele intamplate pana atunci, dar si cazul inca mai nefericit in care o persoana decide sa ramana intr-o relatie dupa ce aceasta a incetat sa mai functioneze. In acest caz nicio carte din lume nu va mai poate ajuta, caz in care este recomandata inventarea unor noi adictii. Nu vedem de ce v-am arata care sunt avantajele acestui stadiu, caci doar nu noi v-am adus aici. Totusi, spre propasirea ideii de simplificare, fie : acest nivel le este recomandat doar celor «sex addicted» si/sau «workaholic» care nu dispun de timpul necesar sa reia acest joc de la nivelul 1. Se impune totusi o pedeapsa: cei care vor ramane la acest stadiu care nici macar purgatoriu nu este, vor dezvolta (pe langa adictii) o serie de frustrari (exemplu: frustrarea legata de femeile cu parul blond, frustrarea legata de barbatii cu nasul mare etc).

Nivelul 7: Happily ever after: exista o dihotomie in ceea ce priveste acest nivel extrem de complex, rewarding si greu de atins. Cele doua scoli de gandire care au abordat problema nu reusesc sa se puna de acord decat asupra unui singur lucru: nivelul 7 e misto. Cum se va vedea mai tarziu, exista pasi diferiti care conduc catre acelasi nivel. Totusi, ca sa expunem teoriile ambelor parti, scoala de gandire Mi considera ca nivelul 7 reprezinta implinirea alaturi de o persoana ale carei defecte pot fi tratate drept calitati intr-un joc al imaginatiei perpetue si al asimilarii constiente a ideii ca «te iubesc pentru ca te iubesc, nu te iubesc pentru ca ma iubesti tu». Scoala de gandire Xenu considera ca nivelul 7 poate reprezenta doar o relatie fericita si implinita cu propria persoana (sau cu persoana lui Xenu).

continuarea intr-un numar viitor

I say vodka

xenu: aoleu, sicko!!!
ines: i'm not psycho
Xenu: i said sick-o

Lantul slabiciunilor

Mishu a indraznit sa ma deranjeze cu o leapsa, desi nu prea i-a venit, cum a zis el, dat fiind ca eram atat de ocupata cautand pantofi. Ceea ce nu stie mai sus numitul, insa, este ca eu caut pantofi asa cum ma intreb privitor la fiinta sau astept sfarsitul crestinismului. Tot timpul. Deci nu am fost atat de deranjata.
Am sa si raspund la leapsa, pentru ca mi-am dat seama ca nu am mai scris de mult despre carti. Voi ignora, totusi, primele intrebari (1-4), despre poezie, pentru ca nu sunt un fan. Imi place, totusi, Dan Tristian, si asta pentru ca am fost moasa la nasterea unor versuri de-ale lui. L-am si citit un pic aseara, cu intonatie, in timp ce sedeam cu Ines la masa in bucatarie si ii povesteam ce faceam eu in facultate. Citez din memorie "sculptorul pierduse dalta/ facerii zilei a sasea". Eh?
Mai departe.Am ajuns la intrebarea cu numarul 5. Care sunt scriitorii mei preferati. Pai sa tot fie Gide, care mi-a zburat creierii in liceu, cand am dat prima data ochii cu Fructele pamantului, Wilde, pe care il iubesc azi la fel ca in prima zi, pentru cat de frumos scria si cat de putin se lua in serios, Capote pentru ce fel de jurnalist era, Proust pentru ca nu a scris degeaba cartea aia pe care nu se incumeta aproape nimeni sa o citeasca, Schlink pentru The Reader, Cunningham pentru Orele, James Frey, Richard Millward si Schiop pentru potential, McEwan pentru ca nu a uitat cum se scriu romane, Waugh pentru povesti, Graham Greene pentru umorul amarui,Mann pentru ca mi-ar fi placut sa traiesc intr-una din cartile lui, Hesse pentru caldura pildelor, si, desigur, minunata doamna Woolf. Durrell, E.T.A. Hoffman, Mihail Sebastian, Umberto Eco, Huysmans, Llosa, Amos Oz, Mailer si nici nu stiu cati altii or mai fi. 6. Scriitorii contemporani preferati ar trebui sa fie, in aceasta ordine de idei, cei care nu au murit din lista de mai sus, dar si Julian Barnes, Alain de Botton, Houellebecq. Si dragul de Hornby, sa nu uit de el. Imi mai plac Pennac, Wodehouse si Vlad Musatescu pentru ca imi place sa rad cand citesc o carte.
7. Cred ca ultima piesa de teatru pe care am vazut-o a fost Adam Geist, iar inainte de ea Pillowman. Amandoua aveau mare potential, Adam Geist mi-a placut mai mult. 8 shall be ignored.
9. Nu imi place deloc faza asta cu cartile mele preferate pentru ca sunt carti pe care le-am citit intr-un moment al vietii mele si m-au placut enorm atunci, in momentul ala si pentru ce eram eu atunci. Dar, daca ar fi sa folosesc criteriul cronologic, mi-am dorit din tot sufletul copilaria din La Medeleni si adolescenta din Ciresarii, am devorat in clasa a VIII-a tot ce scrisesera Eliade si Sebastian, mi-a placut in liceu Patul lui Procust, iar de atunci totul s-a amestecat teribil, de la Portretul domnului W.H., la Orasul si cainii, la Pendulul lui Foucault care este una dintre cartile pe care le-am recitit in fiecara vara, ani la rand, High Fidelity, Particulele elementare, How Proust can change your life, si, in aceeasi ordine de idei, In cautarea timpului pierdut, Ispasire, Cititorul si Homo Faber cu mult inainte sa devina (atat de) populare, Cvartetul din Alexandria, Jocul cu margele de sticla, An American Dream, La drum cu matusa mea, Brideshead revisited, pe bune/pe invers si uite asa nu mai stiu de unde am plecat.
10. Nu stiu cat de prietena mi-as fi dorit sa fiu cu vreunul dintre scriitorii astia, dar as fi stat la o barfa cu Proust daca nu ar fi fost Celeste prin preajma si m-as fi dus la Alger cu Andre si cu Oscar daca nu i-as fi deranjat, as fi iesit la o plimbare la sosea cu Camil Petrescu si cu siguranta ca as fi tras pe nas orice ar fi avut Hunter Thompson de oferit.
Si, ca sa nu uit, desi sunt altfel de carti, unul dintre preferatii mei din toate timpurile este Wittgenstein, pe care il iubesc din suflet si despre care mi-as fi dorit sa ii ofere niste cursuri despre cum se scrie filosofie lu domnu Heidegger. Si, ca sa inchei, daca as fi avut mintea aia sa scriu Tractatus, probabil ca as fi sfarsit prin a scrie Patul lui Procust.

Zile exemplare. Din nou

Ma tot gandesc in ultima vreme ca zilele astea ar fi foarte proaste daca nu ar fi atat de bune. Ieri, spre exemplu, ca si azi, de altfel, am avut o dispozitie deosebit de nefericita. Numai ca uite, cand am eu o zi mai proasta si mai proasta, se intampla cate ceva care imi zice ca, dom'le, chiar merita sa mergi mai departe. Ieri a fost faptul ca trebuia sa merg cu Ines la Ikea. Ne-am intalnit dupa munca, iar eu am intarziat. Mi-a fost foarte greu, mai cu seama ca eu ii reprosez tot timpul lui Ines ca intarzie si ca nu pot sa ma bazez pe ea. Totusi, pentru o intarziere de 3 minute am sunat-o de doua ori, deci cred ca mi-am spalat pacatul. Am mers noi pana la Ikea sa cumparam niste cutii pentru palarii (nu ale noastre, don't ask), ne-am flendurit pe acolo, am mai probat niste mese si niste scaune printre femeile acelea care erau sau gravide, sau venite cu copiii pe care nu au gasit de cuviinta sa ii lase la locul de joaca. In cele din urma am cumparat tot ce aveam de cumparat si apoi am plecat. Am decis pe loc ca ar fi cazul sa trecem si pana in mall, daca tot eram acolo si tot luase Ines salariul, sa ii cumpar niste pantofi, doar doar nu as mai auzi-o in fiecare seara ca se vaita ca nu are cu ce sa se imbrace pentru ca, de fapt, nu are cu ce sa se incalte. Am reusit performanta incredibila sa cumparam o pereche de stiletto negri in aproximativ 15 minute de plimbat prin mall, si, foarte mandre de asta, am zis sa mergem si pana in carrefour repejor, ca se apropia ora inchiderii, sa luam si niste prosecco sa udam pantofii noi cum se cuvine. Am ajuns, desigur, in carrefour si ne-am ratacit printre rafturi, eu in cautare de bautura si Ines de acetona. Am ajuns la rafturile cu vinuri, si, ce sa vezi, nu aveau prosecco. Hypermarket, asa isi zic ei, hypermarket. O rusine. Ines m-a gasit pleostita intre rafturi, dar nu am reusit sa o conving sa ia o sticla de Moet, desi luase salariul. Asa e ea, haina. Am plecat urgent de acolo, cu o plasa, cu cutiile, cu niste reviste, cu pantofii, incarcate de bagaje si triste foarte. Totusi, mi-am amintit ca parca parca exista un metro pe undeva pe la Baneasa, desi nu l-am vazut niciodata. Pentru ca Ines era pe tocuri si mai aranjata, am trimis-o sa intrebe oamenii daca exista metro. Exista, dar nu in complex, ni s-a spus. Ma rog, asta ne-a cam dezumflat si mergeam deja catre autobuz, cand am decis ca nu putem sa mergem acasa fara nimic de baut si ca trebuie sa ne intoarcem sa cautam metro. L-am zarit din departare, luminos, in noapte (caci deja se intunecase), si am purces catre el. Am mers, am mers, parcarea se golise, nu mai era nici dracul, dar noi ne apropiam de metro. Si cand am ajuns suficient de aproape, am vazut ca intre parcarea in care ne aflam si metro era un gard luuuung luung. Dupa ce am injurat cum se cuvenea pentru o astfel de situatie, am zis ca nu ne dam batute. Ines nu a vrut sa sara gardul, a preferat sa il ocolim. Si uite asa am mers, la mama dracului, in pustietate, pe langa un gard, cautand o spartura, pana cand am ajuns la o poarta. Deja ne intrebam daca mai e deschis pentru ca nu erau masini in parcarea de la metro, cand ne-am dat seama ca nu avem legitimatie. Dar asta nu putea sa ne mai opreasca. Am sunat-o pe mama, am intrebat-o cum se face si ne-am dus. Si, dupa ce am reusit sa ne facem legitimatie de o zi, am ajuns la raionul de vinuri unde am gasit, in cele din urma, prosecco. Am considerat ca, daca tot am ajuns pana acolo, ar fi cazul sa luam o cutie intreaga, adica sase sticle. Si, cu ele in brate, pe langa cutii pentru palarii, plase, pantofi, reviste, am poposit, in cele din urma, pe un carucior de marfa, asteptand taxiul care sa ne duca acasa.

I take issue

Vertigo Porn: How cul
xenu: veri, indid
V. P: I've started somehow to consider her such a sweetheart, darling
xenu: de mila sau de ce?
V.P: For VirginMary's sake, sweetpie, indulge me with some more glamourous feelings
xenu: i've forgotten when i had my last feelings, sweetie darling
xenu: and i'm not sure they were glamorous
V.P: You undersee thee, babe
xenu: i don't, sweetpie, but when someone deliberately overeducates herself over the possibilities of youthful employment or even decency, these things happen
V.P: I hope time will quench this trouble of thy beautiful soul and heart
xenu: time will only make you a slave of mine in my dying years and you will always strive to make yourself like me
V.P: Ia mai biiip biiiip biiiiiiiiiiip

***

V.P: Cum era aia cu diarea, diarea de i-a scris-o cineva pe facebook lui mitzy?
xenu: aaa, stai sa vad pe facebook
xenu: Now you think you're feeling better but you keep on getting wetter: Diarrhea, diarrhea
V.P: Ce-mi place
V.P: E asa... Are un I don't know what

Pul_ Fiction

*acest post se adreseaza aproape tuturor iubitorilor lui Tarantino, mai putin celor pe care ii cunosc si imi sunt deja simpatici.

Domnilor, doamnelor: Tarantino este un impostor. Repet: numitul Quentin Jerome Tarantino este un impostor. Ma veti contrazice, probabil. Veti spune, vai, dar Inglorious, vai, dar Pulp Fiction. La care va voi raspunde razand: Pula Fiction.
Asta pentru ca am argumentul suprem: cine altcineva ar fi umplut cu Uma aia nu mai putin de 3 (trei!) filme??

* asta imi aduce aminte de pulafashion, o hipstereala din alte vremi

** si de faptul ca acesta este postul cu numarul 100.