Cork in wine

Ma gandeam inca de dimineata la vorba asta a lui Costel care spune atat de multe despre tara in care traim si care se potriveste atat de bine cu tot ce s-a intamplat in ultimele zile.

*

Ma gandeam la asta cand tramvaiul cu care ma duc in fiecare dimineata la munca s-a oprit la iesirea din pasajul Victoria si a ramas acolo si am coborat dupa cateva minute si am pornit pe jos, printre masini care claxonau ca si cum nu ar fi vazut ca nu avem pe unde sa trecem si ca alunecam oricum si suntem pana la genunchi in zapada.

*

Apoi m-am mai gandit la asta cand am dat niste telefoane pentru lucruri pe care nu ar fi trebuit sa le fac eu si despre care nu stiam mai nimic.

*

Si cand am plecat de la munca si nu aveam pe unde sa merg sau sa traversez, pentru ca taxiurile opreau fix pe partea din trecerea de pietoni unde nu era apa.

*

Si cand in geamul de la ghereta cu bilete era lipit, evident, un bilet: "lipsesc 20 de minute, 17.30-17.50".

*

Si cand nici la pet shop nu era deschis, desi orarul arata altfel.

*

Si cand am vazut discursul semielectoral al lui Basescu.

*

Si apoi cand a murit Emil Hossu in direct.

***

Tara asta e ca o gluma englezeasca, care e la fel de absurda, numai ca nu e gluma.

Piticot

De aproape o saptamana o tin ca la Piticot, imi propun sa ajung intr-un loc si ma mai opresc in alte parti, mai dau cu zarul si mai stau o tura, mai fac trei pasi inainte, stiti cum este.
Spre exemplu, in ultimele doua zile ne-am propus, eu si Mitzy, sa facem niste cumparaturi. Vrem niste casti, un cadou si bilete la Suede. Ieri am plecat dupa ele dar ne-a prins ploaia, nu am mai ajuns sa ne uitam dupa nici una dintre cele de mai sus dar am fost la h&m sa ne cumparam ceva cu cardul ala pe care am aflat cati bani erau. Eu nu mi-am gasit nimic dragut. Si asta suna inca bine, pentru ca singurul lucru care mi-a atras atentia era de la sectiunea de supraponderali. Am si probat rochia tricou, imi statea chiar bine, iar acest lucru m-a ingrijorat foarte tare. Adica nu pot sa inteleg cum imi sta ok ceva care e luat de la raionul ala. Nu l-am cumparat, normal.
Azi am pornit iar sa ne cumparam aceleasi lucruri, ne-a prins ploaia in parcul Kiseleff, am ajuns chiar sa ne cumparam biletele, ceea ce mi se pare un progres evident, dupa care iar ne-am pierdut. Nu stiu cum se face, dar ne-am pierdut in sensul ca am ajuns la Vertigo Porn acasa care, desi e mai mult vertigo decat porn zilele astea, ne-a convins sa ne uitam la un film porno. Nu orice fel de film porno, desigur, ci cel cu Vali Punga. In timp ce ma uitam eu la punga in acest awesome threesome, am avut o revelatie. Acesta a fost primul film porno din viata mea. Nu stiu daca e de bine sau de rau ca era cu Vali Punga, am impresia, totusi, ca puteam sa incep mai bine. Pe de alta parte, stau si ma mir cum am putut sa ajung la aceasta varsta respectabila fara sa vad nici macar un singur film porno. Mi se pare indecent.
Si chiar acum mi-am adus aminte cum stateam zilele trecute cu un pliant pe care l-am primit cadou din Grecia. Este un fel de meniu pentru un salon de masaj erotic, scris intr-o engleza desavarsita din care imi permit sa citez categorisirea fetelor. Ele sunt impartite in Platinum ("can easily be confused with fashion models), Gold girls (girls with nice appearence), Silver Girls (simple girls, can easily be confused with girls from a spa) si Promo girls (girls with different physical layout, chosen for the promotion of the company, intended for those with small pockets). Le-am studiat cu atentie incercand sa gasim una care e varsator sau balanta care sa ne placa, sa o chemam si sa o trimitem dupa tigari, pentru ca diferitele tipuri de masaj (se numesc toate ceva cu happy ending) nu ne-au prea atras. Iar eu inca nu m-am prins ce inseamna different physical layout.

Si am vrut sa ne cumparam un puzzle cu ceva de genul asta.

Click and switch

Zilele astea sunt din ce in ce mai complicate, pe masura ce fac tot mai putine lucruri. De asta nu imi mai vine sa scriu, stiind ca am sa spun prostii. Dar nu acum. Acum am fost atinsa, in cele din urma, de revelatie. Veneam cu Mitzy dinspre parcul Kiseleff si, dupa ce ne-am despartit, am plecat in cautare de tigari. Nu stiti voi ce drama este asta, mai cu seama de cand toata lumea imi spune ca Marlboro Menthol nu se mai fabrica. Ma gandeam, in timpul scurs pana la gasirea primului chiosc in care aveam sanse sa gasesc tigari, cum am sa fac eu o petitie, o plangere, nu stiu, o strangere de semnaturi cel putin ca sa il avertizez pe domnul/doamna Phillip Morris in legatura cu aceasta decizie neinspirata. Pe bune, acum, aproape toti oamenii pe care ii stiu fumeaza Marlboro Menthol.
Am ajuns la chiosc, am cerut tigari, evident, nu aveau. Iar vanzatoarea mi-a mai si spus, arogant, domnisoara, nu ati auzit ca nu se mai gasesc? Evident, domnisoara nu stie ce e aia speranta. Ma rog. Dupa care, insa, a tipat dupa mine: dar nu stiti noul Kent? Ei bine, noul Kent, aveam sa aflu, este aceasta tigara minune de care doar eu, probabil, nu aflasem pana acum. Se cheama click, switch, refresh. Ceea ce inseamna ca strangi filtrul pana cand se sparge o capsula de mentol care iti face tigara, dintr-una amarata si normala, una mentolata. Miracol!
Siderata, am cumparat pachetul si m-am dus sa astept un tramvai. Am asteptat ce am asteptat, tramvaiul nu venea, asa ca mi s-a parut o idee buna sa fumez o tigara. Cum sunt atat de refractara la aceste minuni ale tehnologiei, mi-a fost aproape frica. Cum adica click, switch? Ca am inteles ca refresh vine de la sine, nu trebuie sa ii fac eu ceva. I clicked. Tigara, nu si nu. Pana la urma mi s-a parut ca am auzit un pocnet si am zis ca asta este. Partea cu switch a fost inca mai complicata, cele doua maini stangi din posesia mea nu stiu ce inseamna aceste lucruri fine. Tocmai din acest motiv nu am voie sa ating espresorul de la birou, si tot din acest motiv am scapat pe gresie recipientul de colectare al aspiratorului pe care l-am cumparat vineri. Nu, nu stiam ca se numeste recipient de colectare, am invatat multe saptamana asta.
Revenind, de vreo 6 ore stau si fumez. I click and I switch like crazy. La un moment, i-am impartasit si lui Mitzy, la telefon, revelatia mea. El m-a convins ca trebuie sa tai filtrul unei tigari sa vad exact ce este acolo. Am facut asta cu atentie, si am gasit capsula.
Mitzy: Acum bag-o in gura.
Xenu: Nu vreau. Mai bine o sparg.
Mitzy: Pisi, inghite capsula, ce se poate intampla?
Xenu: Am spart-o. Daca vrei ling un pic.
Mitzy: Ce gust are?
Xenu: E foarte foarte mentolata.
Mizty: Foarte bun, pisi. Cand o sa avem nevoie de apa de gura sacrificam o tigara si inghitim o capsula. Ma bucur ca am impartasit acest moment.

Apoi mi-am dat seama ce e cu adevarat deranjant la Grey's Anatomy: oamenii aia stiu mereu ce sa spuna cand ai nevoie sa iti spuna ceva. Deloc realist.

A truth in your eyes

Mie mi-a placut dintotdeauna de Ronan Keating, chiar ii ziceam lui Mi faza asta cand Ronan a inselat-o pe nevasta-sa aia. Si tocmai acum ma uitam la clipul lui si ma gandeam cum oamenii spun cele mai multe lucruri cand nu spun nimic pentru ca despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se taca. All connected. Mitzy a scris despre cum zic eu tot timpul ca trebuie sa facem ceva, imi amintesc precis ca mi-a spus chiar "daca as avea un euro pentru toate datile cand ai zis ca trebuie sa facem ceva", la care eu i-am raspuns ca ar avea vreo 10 euro, mare branza.
Totusi, este mare branza cand, de la trebuie sa facem ceva, chiar facem. Si, uimitor, zilele astea am facut mai mult decat am zis. Ceea ce e foarte greu pentru ca eu, cel putin, zic intotdeauna cate ceva.
Cand incepi sa faci ceva nu crezi intotdeauna ca vei face ceva-ul ala. Mi s-a mai intamplat. Cateodata chiar crezi ca nu vei face nimic si trece timpul si te trezesti ca faci. Atunci cred ca se cheama ca faci ceea ce trebuie facut.
Unul dintre lucrurile pe care le tot fac este ca ma uit ca nebuna la Grey's Anatomy, mai cu seama acum, ca nu mai am Open-ul care sa ma tina ocupata (despre tenis trebuie sa se taca). Apropos de asta, aseara Alecs mi-a zis ca eu sunt Grey. Eu m-am apucat sa ma uit tarziu la Grey, si asta numai pentru ca o colega draga mi-a zis ca eu sunt Yang. M-am uitat, deci, mi-a placut ce am vazut si de atunci m-am tot uitat. Drept urmare, aseara am suferit un soc cand Alecs mi-a zis ca sunt Grey si nu Yang. Dupa care el a mai si tinut sa mentioneze ca sunt Yang in societate si Grey la interior, unde, citez "iti trebuie Google Maps".

Tot in legatura cu asta:
mitzy: pisi, eu sunt meredith cred
mitzy: sau, pisi, sunt izzie
mitzy: tu cine crezi ca sunt?
xenu: nu stiu pisi, eu credeam ca eu sunt yang si rezulta ca sunt grey
xenu: deci sunt foarte confuza
xenu: cu mine cred ca esti bailey
mitzy: eu cred ca sunt grey, deci tu esti yang
mitzy: desi nu cred ca esti
mitzy: e pe genu vrei tu, dar nu
mitzy: eu as fi si grasa lesbiana. imi place de ea
xenu: mie nu imi place de ea
xenu: nici de izzie nu imi placea la inceput
mitzy: de ce?
xenu: nush. mi se pare proasta
mitzy: torres e misto
mitzy: e pt ca e ortoped?
xenu: sau pt ca e grasa?
mitzy: dar nu prea e grasa. adica e grasa misto
xenu: pardon??? pisi, daca ajungeam atat nu mai vorbeai cu mine
mitzy: nu e laptoasa. are carnea tare pe ea. este singura lesbiana misto pe care o stiu
mitzy: listen to me
mitzy: just listen to me. pisi, "pe care o stiu"
mitzy: ca si cand sta cu mine pe scara, toata lumea stie ca sta cu McSteamy pe scara
xenu: pe care o stim. mai e ellen
mitzy: ellen?
xenu: de generes
mitzy: e in greys?
xenu: tie iti plac femeile astea feminine, chiar daca lesbiene
mitzy: si meredith e feminina
xenu: da, dar ea e nebuna
mitzy: chiar si yang, are parul lung, so there
xenu: nu feminina in sensul ala. stii ce zic
mitzy: feminina in purtare
xenu: dupa cort
mitzy: dupa vorba dupa cort
mitzy: how cool is that
xenu: the coolestest

Sarbatori fericiti!

Zilele astea am fost atat de ocupata si importanta incat nici nu imi vine sa cred ca am intrat in mod oficial in prima mea vacanta dupa o vreme mult prea lunga, vacanta pe care intentionez sa mi-o petrec asa cum trebuie, adica nefacand absolut nimic.
Asta pentru ca am facut atat de multe, cum ziceam, mai ales in ultimele zile. Ca sa ofer fanilor cucernici o mostra din activitatile mele fantastice, trebuie sa va istorisesc cum am avut cea mai buna idee de afacere ever. Este vorba despre o afacere cu lipitori. Intotdeauna mi s-a parut ca lipitorile si ventuzele, doua dintre remediile mele preferate pentru orice durere, alaturi de algocalmin, desigur; sunt nedreptatite, ca si cum ar fi un lucru extrem de rusinos sa recunosti ca o lipitoare este buna la casa omului. Tocmai pentru ca este buna am decis ca voi deschide un salon cu lipitori specializate pe diverse probleme de sanatate. Pe langa lipitorile clasice, oferta salonului va contine si lipitori de celulita, lipitori de matreata, lipitori de pistrui sau lipitori de transpiratie. Imi si imaginez cum vom face o preselectie de lipitori anuntand in ziar "Caut lipitori specializate in matreata. 12 locuri". Desigur, lipitorile vor urma un training amanuntit si vor opera in conditii de maxima igiena, in plus le vom oferi si cazare in motelul pentru lipitori pe care il vom numi, pentru moment, balcon. De-abia astept sa vad cum se va face coada la usa salonului cu lipitori.
In plus, am mai decis ca doresc sa particip la Big Brother. Sunt din ce in ce mai fascinata de reality show-uri in ultima vreme si tocmai de asta am hotarat ca un Big Brother cu o selectie foarte atenta a participantilor (ma voi ocupa personal, alegandu-i dintre prieteni) va face furori. Asta daca nu cumva ma inscriu sa cuceresc un burlac, desi locul in inima oricarui Burlac e ocupat de Mi, care s-a anuntat dinainte. Cum ziceam, la Big Brother-ul meu, care s-ar putea numi chiar Big Xenu (desi nu is foarte sigura, cred ca nu i se potriveste numele asta, ma face sa par grasa) eu, in mod evident, voi si castiga. Cei dornici sa fie invinsi de mine la acest Big Brother epocal sa se anunte aci, repejor.

Toate aceste idei fantastice mi-au venit tocmai acum, de sarbatori. Nu stiu daca am mai zis, dar in preajma Craciunului, cand ne strangem toti laolalta cantand The Dreidel Song, se intampla un fel de magie. Si ne vin idei. Inca nu mi-a venit nicio idee foarte clara despre cum trebuie pedepsit The Grinch (Craciunul nostru care aniverseaza in mod traditional mutarea mea dintr-o urbe in alta si nasterea lui Little Baby Mi a fost furat anul acesta), dar cred ca se va sesiza singur si se va inscrie sa participe intr-una dintre competitiile de mare audienta pe care le voi lansa.

Acestea fiind zise, ma intorc la activitatea mea principala, iar daca imi vine vreo idee o voi impartasi de urgenta. Nu plec inainte de a va ura traditionalul "Sarbatori fericiti!" si de a va dedica un cantecel.

During the sad songs

all of them were sad

Prosopul

Nu stiu daca am apucat vreodata sa povestesc despre prosopul. Drept pentru care nu stie aproape nimeni despre importanta prosopului intr-o prietenie. Se facea ca eram la facultate si umblam despletite, atat eu, cat si Mi si Mo, urmarind baieti, urmarind baieti si facandu-le poze cand se asteptau mai putin sau urmarindu-ne una pe alta in cazurile rare in care alta iesea cu vreun baiat. Pe atunci, credeam in prietenie vesnica, asa ca in Ciresarii, genul acela de prietenie in care, daca una sufera din cauze reale sau inchipuite, celelalte vor fi alaturi de ea, analizand si disecand problemele pana la adanci batraneti. De fapt, era singurul context in care puteam concepe sa folosim expresia pana la adanci batraneti.
Si se facea ca in acele timpuri mitice am facut un legamant. Daca vreodata, vreuna dintre noi se va afla in situatia sa fie facuta sa sufere sau sa fie data afara din casa vreunuia goala pusca (ceea ce nu s-a intamplat nicicand si e inca mai putin probabil sa se intample de acum inainte), celelalte aveau datoria sa se infatiseze de urgenta la locul faptei, inarmate cu un prosop de dimensiuni medii/mari in care sa o inveleasca pe suferinda si sa o duca unde trebuie: in imediata vecinatate a unui pahar.
Vremea a trecut, si legamantul prosopului a ramas mai mult o gluma pe care, inconstiente, o invocam mereu ca sa ne amintim de timpurile acelea in care inca mai credeam ca baietii sunt nemernici, pana sa ne dam seama ca, de fapt, nu sunt (asta pentru ca nu pot, nu pentru ca nu ar vrea). Pana astazi...

Dar destul despre asta. Mai bine sa va povestesc cum am plecat astazi, impreuna cu co-autoarea Mi, sa ne plimbam prin oras. Ea, ca o floare alba, pura, chiar transparenta; eu - ca de obicei, purtand cu mandrie un tricou pe care scrie "Drink me". Am ignorat avertizarea meteo venita direct din gura de aur a lui Ines, si am purces la drum, dezbatand, desigur, probleme importante ale omenirii, precum viata de dupa moartea Madalinei Manole. Mare ne-a fost mirarea cand, in vreme ce ne alegeam o casa dintre ambasadele de pe Dumbrava Rosie, a inceput sa toarne. Torential. Ne-am oprit sub un copac, iar eu chiar mi-am aprins calma o tigara, sperand ca ploaia va trece si nu ne va da ocazia sa prestam un concurs de tricouri ude intre noi. Aroganta, am incurajat ploaia, uitand pentru o clipa de superputerile mele, printre care se mai numara atragerea poponarilor, spargerea de nunti si predictia de trenduri in moda. Iar ploaia m-a ascultat. Ca urmare, in cateva minute alergam impreuna cu Mi prin Gradina Icoanei, imbibate cu apa, cautand un foisor despre care credeam ca ar exista. Evident, predictia legata de foisoare in gradini nu face parte din superputerile mele.

In cele din urma, invinse si siroinde, in timp ce oamenii care isi gasisera cate un adapost gaseau de cuviinta sa ne si fotografieze, astfel incat suntem sigure ca vom avea o cariera in modeling in curand, am sunat-o pe Ines sa ne salveze. Si, da, pentru prima data am apelat la legamantul sfant. I-am cerut sa aduca prosopul. Doua. Ea a venit curand, ne-a salvat, iar noi am gasit de cuviinta sa ne fotografiem si sa scriem acest post cu hainele inca ude pe noi. Pentru inspiratie.

Draga Shakira Shakira,

stim ca astazi te duci sa il vezi pe Rafa in finala, dar trebuia sa iti impartasim ideea noastra cat mai curand, ca sa nu o uitam, ca prea e buna. Cand termini cu inchipuirea asta cu tenisul, arunca si tu un ochi la ce avem de spus.
Deci, cum esti tu aceasta prietena a sporturilor si ai deschis deja drumul sportivilor hot in videoclipuri, vrem sa iti supunem atentiei trei exemplare deosebite.
Mi ti-l propune pe Xabi. Eu zic ca e un concurent neserios, mi se pare ca si-a aranjat nasul, dar Mi zice sa il iertam pentru ca are barba si asta compenseaza. In plus, ea zice si ca, daca tot a luat-o pe drumul asta, poate sa isi opereze orice pana arata cum vrem noi. Decizi tu ce crezi despre asta.
Eu vreau neaparat sa il iei in considerare pe Iker. Vei fi de acord cu mine ca merita pedepsit macar o data. Si sunt sigura ca ai vazut si tu cum arata cand apara un penalty, desi am aflat recent ca astea cu 11 metri se rateaza, nu se apara.
Oricum, daca nu te poti hotari, vrem sa ti-l aratam si pe Roque. Credem amandoua ca este un tanar de nadejde, mai cu seama ca am auzit ca la un moment dat in tara aia a lor Something-guay mai ramasesera 28.000 de barbati care au fost nevoiti sa se descurce cu vreo 200 de mii de femei. Deci stii tu ce inseamna asta.

Daca nu se poate si nu se poate sa alegi unul, nu ne suparam daca ii pui pe toti trei sa execute un sincron ceva.

Nu uita de vaselina. Aia care ti-a ramas de la clipul in care dansai ca o amazoana unsa toata.

Te pupam,

Mi&xenu

Aceasta scrisoare sustine curentul tipilor hot si fara tricou in clipuri, as seen here. Si este, in acelasi timp, o oda inchinata lui Marky Mark.

It's love

Lumea s-a intors cu curul in sus, imi e foarte clar.

Asta pentru ca Mitzy a stat aseara sa imi explice cum o sa castige Germania campionatul waka waka. I couldn't care less, really, dar am vazut totusi trei meciuri si sunt gata sa spun ca e ceva dubios la mijloc, daca doi polonezi inscriu pentru Germania iar englezilor nu li se recunoaste un gol clar. Mitzy zice ca oricum as fi tinut cu orice alta tara in afara de Germania, ceea ce e adevarat, de fapt.

L-am vazut pe Mick Jagger in tribuna. Mi mi-a povestit ca fusese si cu o seara in urma, impreuna cu Bill, sotul lui Hilldog. Am ras un pic imaginandu-ne conversatiile dintre ei.

Nu stiu ce e cu sportul in perioada asta, poate ca e din cauza depresiilor. Se stie ca sportul vindeca depresia, de asta cred ca ne uitam atat. Mi a facut chiar niste pronosticuri: "pai vom aveam brazilia cu olanda (ca sigur bate brazilia asta seara pe chile), argentina cu germania asta stim deja, va bate argentina ca asa vrem noi. paraguay va bate japonia si deci va juca cu cine bate dintre spania si portugalia deci cu portugalia ca asa vrem noi si pt ca ne place de figo". Asta in cazul in care vreun ratacit pe acest blog vrea sa stie ce se intampla mai departe.

Dintr-o serie mult mai interesanta, dar, uimitor, la fel de mitocaneasca, Hanescu a abandonat la Wimbledon. Si nu oricum, ci in ultimul hal, ceea ce ma bucura cumva. Daca s-a ajuns la injuraturi pe teren la Wimbledon, cineva tre sa plece acasa.

De asta ma bucur si pentru cei care au ramas, mai cu seama pentru Isner si Mahut. Nu am vazut meciul cel mai lung, doar faze din el. Dar asta nu a facut decat sa imi sporeasca entuziasmul fata de sportul asta in care esti tu cu tine pana la capat. Chiar atunci cand capatul meciului e trei zile, adica 11 ore de joc, 183 de game-uri, 215 asi mai tarziu. Imi imaginez cum si cat isi doreau ei sa se termine povestea. De fapt, nu imi pot imagina asa ceva.

Joaca si Nadal astazi si imi place ca nu se descurca prea bine pe iarba, oricum a dominat pe zgura in ultima vreme. Aud ca il doare genunchiul, iar Mi a decis ca are probleme de la dance routine cu Shakira Shakira, si asta e foarte posibil, mai ales ca demonstreaza cum totul e connected, Shakira cantand waka waka lately.

Dar durerea lui nu face decat sa imi aminteasca, ca orice altceva pe lumea asta, de un om pe care nu pare sa il doara niciodata nimic. Just for fun, lovitura lui ironica si norocoasa de la US Open de anul trecut, cand ajungeam surmenata la birou caci stateam noptile sa ma uit la el. Am vazut-o live si prima data am crezut ca nu vad bine. Juca cu Djokovic, care face o fata de toata frumusetea. Asa-i in tenis. I told you, it's love.

Word de jour

este unfair.
Deci, pe bune. In toata lumea asta au ramas numai cateva lucruri bune (dar care se racesc intr-un ritm nemultumitor acu la mine in frigider) si un singur om bun. Adica eu.
In rest, totul este unfair. Sa ma explic. Spre exemplu, ieri ajungeam acasa cu o durere teribila de cap, si am intrat la farmacie sa cer un antinevralgic. Cu dintii cei multi stransi de durere, ii zic farmacistei:
- Vreau si eu un antinevralgic, ceva, va rog. Ma doare ingrozitor capul.
- Aaaaa....pai nu cred ca avem, mi-a raspuns in what seemed like ages, zambitoare.
- Altceva similar?, am insistat.
- Aaaaaa, pai similar ar fi saridon. Dar nici din ala nu avem, mi-a zis la fel de zambitoare.
- MA DOARE CAPUL. DATI-MI ORICE (aproape ca am urlat, desi eu nu fac d-astea).

Ma rog, in cele din urma mi-a dat ceva, am ajuns acasa, am inghitit doua pilule si am lesinat pe canapea. Cand, ce sa vezi, suna telefonul. Era L., care tocmai ce isi cumparase un dulap de la IKEA si avea nevoie de o mana de barbat care sa i-l monteze. Am plecat, durerea incepuse sa treaca, am ajuns, am montat dulapul in casa cea noua si goala, dupa care am insistat ca trebuie sa beau o bere rece ca muncitorii aia pe care ii vad eu pe strada. L. a supralicitat si a cumparat nu doar bere, ci si salam, paine si branza, toate feliate. Am gasit de cuviinta sa le asternem pe un ziar si sa le mancam.

Si dupa toate aceste fapte bune, si dupa ce credeam ca voi avea o zi buna (da, iar mi-am cumparat niste chestii dragute de dimineata), ce sa vezi. Perechea mea preferata de salvari a iesit din masina de spalat numai buna sa imbrace un midget foarte posh.

How I got my posh

Nu am stiut pana astazi cat de posh sunt. Desigur, poate ca ar fi trebuit, dar, pana cand colega S. nu mi-a trimis acest scurt extras dintr-un articol din daily mail, habar nu aveam. "According to a quiz devised by a market research company, if you shop at Waitrose, eat hummus and know what Prosecco is, you are posh. Ditto if you like to drink Earl Grey tea, have an Aga, call your evening meal 'supper' or spend more than £10 on a bottle of wine." Desigur, daily mail este o sursa demna de luat in seama oricand, nu cred ca ma poate contrazice cineva. Acum, ca am realizat ca sunt posh, mi-am dat seama de faptul ca am vazut ieri un episod din The Beautiful People care se chema "How I got my Posh". Desigur, era vorba despre o papusa Posh, dar nu conteaza, tot se cheama ca e semn. Evident, semn ca trebuie sa vad tot serialul, ceea ce chiar am de gand sa fac, dat fiind ca intr-un singur episod pe care l-am vazut astazi erau referinte clare (si foarte amuzante) la Dynasty, The Adventures of Priscilla, Queen of the desert si Mary Poppins.
Acestea fiind zise, what should I have for supper? I guess prosecco will do just fine.

Later edit: in other news, I have a new posh haircut

Indreptar spre FRCR, capitolul II: Trebuie ca

Feat. Mi

Am decis sa scriem despre “trebuie” tocmai pentru ca nu ar trebui. Este o idee proasta, desigur, dar tocmai din aceasta cauza o vom impartasi.

"Trebuie" este un concept dificil. In termeni heideggerieni, putem spune ca Fiintarea-intru-trebuinta e un mod de a fiinta in lume care nu convine nimanui dar pe care il accepta toata lumea, desi, cum, cu siguranta, a zis si Martin la un moment dat, e “nasol”. Cu aceasta opinie au fost de acord atat Wittgenstein, cat si alti reprezentanti ai cercului de la Viena pre sau post Carnap, care au avut de zis, cu siguranta, “bine”. Inca nu stim cum sa interpretam pozitia lui Quine, care s-a multumit sa spuna "oricum", dar probabil ca el se referea la Fiintarea-intru-altceva.
Fiintarea-intru-trebuinta este, insa, reprezentativa pentru aproape orice forma de viata cunoscuta noua pana la acest moment, desi inca nu se cunosc cauzele esentiale acestei stari, sau, mai bine spus, etape a fiintarii. Se stie insa ca Fiintarea-intru-trebuinta se datoreaza cel putin partial unei imparantezari. Aceasta imparantezare a Fiintarii-intru-ceea-ce-imi-vine-sa-fac conduce in mod aproape sigur la Fiintarea-intru-trebuinta, dupa cum se va vedea mai tarziu in expunerea noastra. Dar sa nu credeti ca aceasta imparantezare este rezultatul unei intentii constiente! Totul se petrece treptat, fara sa bagam de seama si ne trezim ca desi ne vine sa …trebuie totusi sa… Fiintarea-intru-ceea-ce-imi-vine-sa-fac este un fenomen, dupa cum bine a zis si prietenul nostru Edmund H., adica este tot ceea ce se manifesta in mod natural.

Exemplificand, ca sa nu zica lumea ca traim cu nasul pe sus sau sa nu putem plange noi dupa aia ca am aratat luna si oamenii au vazut degetul, vom expune doua situatii care se potrivesc perfect acestor doua tipuri de Fiintare.
Ilustrarea perfecta a Fiintarii-intru-trebuinta este "intratul in randul lumii". Dupa cum spune folclorul, daca “nu intri in randul lumii” pana la 25 de ani (varsta se modifica in functie de contextul cultural, greutatea corporala si financiara a celui/celei in cauza), nu ramane decat sa te marite babele. Ori, it’s common knowledge ca babele nu au intotdeauna cele mai alese gusturi din lume. Unde mai pui ca oricine, traind sub eticheta «fetei inca stralucitoare, adica neatasate» va incepe sa nu mai distinga clar intre un parchetar si un pictor. Mai mult, atat subsemnata xenu, cat si subsemnata Mi nu au sesizat niciun picior de baba prin apropiere, (desi au trecut de periculoasa varsta, chiar ieri), careia sa ii fi putut spune, cum ar fi spus, desigur, si Platon, daca l-ar fi intrebat cineva, “nu”. Desigur, daca aceasta tendinta a Fiintarii-intru-trebuinta-intratului-in-randul-lumii nu ar fi atat de manifesta, ci ne-am gasi in cealalta situatie, adica Fiintarea-intru-ceea-ce-imi-vine-sa-fac, mai sus numitele ar zice “cu placere”; nice and smart choices provided. Desigur, ar fi nevoie si de un camp cu flori (Mi) sau o padure (xenu) for a nice touch.

Mai departe, Fiintarea-intru-ceea-ce-imi-vine-sa-fac poate fi simplu exemplificata de o functie naturala a organismului despre care vorbesc de obicei prietenii intre ei. It’s called pooping. Pooping nu trebuie inteles neaparat ca pe o pierdere, ci fara urma de indoiala si ca pe un castig. In plan spiritual, desigur. Fiind o functie naturala, pooping se intampla ori de cate ori individul resimte o nevoie. De unde deducem, fireste, ca Fiintarea-intru-ceea-ce-imi-vine-sa-fac raspunde unei nevoi, pentru ca pooping este atunci cand te eliberezi constient de un surplus si o faci evident pentru ca iti vine. Recomandam aceast exercitiu zilnic, pentru gasirea unui echilibru sufletesc atat de pretios. Martin, Ludwig and all of the above sunt de acord cu noi. “Da.” (cf. Sein und Zeit, Tractatus, samd).

Dupa cum se vede din lunga si captivanta noastra expunere, dar si din viata reala, Fiintarea-intru-trebuinta este o forma de fiintare net inferioara Fiintarii-intru-ceea-ce-imi-vine-sa-fac. Asta desi am fost sesizate in privinta unui caz special (o persoana care a ajuns sa se marite mai des decat se poop). Dar credem ca acest caz se datoreaza unei disfunctii fiziologice care va fi ignorata, si nu unei aderari inconstiente la curentul Fiintarii-intru-trebuinta. Acestea fiind zise, ne vine sa facem ceva. Vom relata despre asta intr-un capitol viitor.

xenu&Mi

Larger than life

Ce zi ciudata, ii spuneam azi cuiva. Indeed it was, pana la urma. A fost in felul urmator. M-a trezit telefonul de dimineata, si era inainte de 8 (cu cinci minute), ceea ce nu putea sa fie de bine. Varul meu m-a anuntat ca imi face o mica vizita de cafea, ceea ce era bizar din start, dat fiind ca varul meu nici macar nu sta in acelasi oras cu mine. A venit la cafea, am ignorat faptul ca nu mai era cafea si am stat un pic la povesti. Printre picuri, am discutat, fireste, despre the gay issue si the God issue si despre Pet Shop Boys. Some of my favourites. Dupa care, ca din senin, in timp ce invatam sa joc poker pe net (varul meu, stiind ca am o personalitate adictiva, l-a instalat pe laptop), misicile au inceput sa se bata. Am primit ulterior intrebari despre motivul luptei. Nu stiu cum poate cineva sa intrebe asa ceva, dar raspunsurile mele s-au invartit in jurul ceremoniei de deschidere de la Cannes, pun pariu ca de la asta s-au luat la bataie. Probabil ca nu stiau daca pe rochia lui Cate era un uliu sau un soim. Oricum, s-au caftit atat de rau incat am sarit sa le despart, drept pentru care am mana dreapta plina de zgarieturi si tastez mai mult cu stanga. In cele din urma am plecat de acasa catre birou (varu-meu imi propusese sa ma duca la Craiova, dar am decis ca azi e 13 si nu vreau sa stric vreo karma), unde nu s-a intamplat nimic remarcabil, in afara faptului ca N, proaspat venita cu o jumatate de aratator mai putin de la manichiura, in loc sa spuna traditionalul "pizdapulafut", a zis, din cauza sechelelor, "pizdapilafut". Am ras un pic pe tema asta. M-am mai invartit si am plecat spre casa. Acasa, misicile erau inca agitate, asa ca am decis sa merg pana la Mega sa cumpar merinde si sa le dau timp sa se calmeze, si cum ma intorceam eu de la magazin, mi-a sunat telefonul. Dau sa bag mana in plasa mea ecofancy de panza sa scot telefonul, si ce sa vezi? Unul dintre iaurturile pe care le inghesuisem in plasa se sparsese iar telefonul era plin de iaurt cu caise. Sterg cu cotul iaurtul de pe ecran, era Lilika. Am decis ca pot sa o sun mai tarziu, dupa ce scap de iaurt, si am ajuns in casa, unde, ce sa vezi, primisem cea mai tare invitatie la cina ever. Era pe genul "to have dinner & drinks to celebrate NOTHING!" Mi-am zis ca asta fac cel mai bine, adica nimic, si asa am si raspuns, ca ma duc pentru ca trebuie sa celebram asta. In cele din urma am sfarsit prin a-mi face un pic de ordine in dulap, dar m-am oprit cand mi-am dat seama ca am peste 35 de rochii si nothing to wear, ceea ce nu poate fi, iar, de bine. Asa ca mi-am turnat un paharel si imi e si frica sa zic ca asta a fost ziua mea ciudata, ca nu s-a sfarsit inca si nu stiu ce se mai poate intampla.
Also, I need a hero.