Azi e ziua lui Mihail Sebastian. Nu as fi aflat despre asta daca nu s-ar fi dus Mimo si Mazi sa il sarbatoreasca la Capsa. Dragut.
Mihail Sebastian e foarte special pentru mine. A fost la 14 ani, cat aveam cand i-a aparut jurnalul, pe care mi l-am cumparat punand deoparte vreo trei alocatii, daca imi amintesc bine. A fost si mai tarziu, cand, ca orice student incepator la filosofie, am facut o pasiune pentru Nae Ionescu si am incercat, in mintea mea, sa ii impac pe cei doi. A ramas pana acum. Pe de o parte, pentru delicatetea lui. Pe de alta, pentru ca exista lucruri pe care le citesti intr-o vreme si, mai tarziu, oricat le-ai reciti, le vezi tot cu ochii de atunci. Din fericire, cam tot ce a scris Sebastian, dar mai cu seama De doua mii de ani si Jurnalul, au ramas in categoria aia. Cand am lecturat anul acesta De doua mii de ani, am gasit, insa, un lucru peste care cred ca am trecut in datile anterioare. Poate ca nu avusesem disponibilitatea necesara. Acum l-am gasit. Spune asa (si nu mai tin minte despre ce vorbea, dar nici nu conteaza): "A cazut undeva o proptea interioara. S-a deschis undeva o amintire prost inchisa." Mi se pare ca este, dincolo de ce se intampla in sufletul si in mintea lui cand a pus cuvintele pe hartie in felul acesta, un mod atat de expresiv si de frumos de a exprima o traire cum rareori am vazut. Pentru aceste cateva cuvinte si pentru multe altele il iubesc foarte mult. Atat de mult incat ii folosesc, cu nerusinare, unele expresii. Nu ca mi-as fi propus. S-au strecurat in vocabularul meu, de prea mult citite si de prea bine spuse. Mi se intampla la fel cu "mereu"-ul lui Camil Petrescu, care are un sens aparte mereu-lui nostru. Dar asta e alta poveste.
Si Sebastian imi mai e special si apropiat intr-un fel deosebit.
Anul trecut, prin primavara, Mitzy s-a dus la Paris. Acolo a facut un interviu cu o doamna. Ce a iesit a fost un
text sfasietor, cel mai bun al lui (in afara de blogul pe care il scrie), care m-a facut sa plang de fiecare data cand l-am citit. Doamna se numeste acum Nadia Lacoste, iar Mihail Sebastian a fost prima ei iubire. Se intampla in iulie 1940, pe cand proaspata absolventa a liceului Regina Maria, Nadia Marculescu, terminase de citit Accidentul si a scris o scrisoare care incepea asa: "Draga domnule Sebastian, nu caut mobilul pentru care iti scriu, n-as gasi niciunul valabil, ci numai entuziasmul celor 17 ani ai mei..."
