Efectul razelor gamma

In fiecare an, pentru mai putin de o saptamana, orasul miroase a flori.

Si apoi asta.

Xenu: A man, not a boy.

Adevaratul Mitzy: A boy, not yet a woman.

Stronger than dirt

Dupa cum zicea el.

Olo!!!

Sambata seara eram pe la Mitzy intr-o conferinta intergalactica cu fratii nostri din Germania. O conferinta de importanta vitala pentru omenire, desigur, in timpul careia m-am simtit atat de bine incat i-am stins o tigara lui Ines in frunte ca sa ma potolesc. Si cum ma simteam eu foarte bine, stiti doar cat de tare imi place sa ma relaxez sambata seara, aud niste vorbe cunoscute:

- Olo! Olo!!!, a spus o voce timida, dar vesela.

M-am intors sa ma uit in directia din care venea vocea. Venea dinspre usa. Stiti cum este, tot timpul cand aud cate ceva trebuie sa ma intorc cu tot corpul, ca si cum as avea torticolis, din cauza gulerelor foarte mari pe care le folosesc ca sa impresionez multimile de supusi. Imi dau asa un aer aparte, chiar impresionant, as zice.
Dar sa revenim. M-am intors cu ochii licarind de speranta.
Si atunci l-am vazut. Era chiar el! Fratele meu demult pierdut, Megamind. Venind catre mine cu bratele deschise, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum nu ne-am fi despartit drumurile acum 583 de ani, cand mami l-a trimis catre Pamant impreuna cu pestele meu, Minion. Am jurat atunci ca ma voi razbuna. Dar iata, acum el parea sa fi uitat totul.
Sunt foarte tulburata de aceasta intalnire, trebuie sa va marturisesc. In primul rand, nu stiu daca ar trebui sa ma bucur sau ma razbun, acum, cand in cele din urma am ocazia. Cred ca ma bucur mai degraba, desi stiu ca pe lumea asta nu poate exista decat unul dintre noi, deci o mare batalie este pe cale sa inceapa. Pana sa iau, totusi, o decizie, am decis ca a venit vremea pentru o schimbare de look. Acum, cu Megamind aici, lumea ar putea sa ne confunde si nu vreau sa risc sa imi pierd puterile asupra muritorilor doar pentru ca el este color si eu alb/negru.

In acest scop am plecat azi cu Mitzy sa ne cumparam haine. A fost cam ciudat, stiti cum este cand mi se prinde pelerina in rafturile din magazine sau cand detectoarele de la intrare o iau razna cand intru sau ies de undeva. Oricum, dupa ce iesiseram dintr-un astfel de magazin, am observat un baiat si l-am chestionat pe Mitzy in legatura cu un aspect foarte important al modei masculine:
- Ciudat ca baiatul asta s-a gandit sa isi ia short cu camasa si totusi si-a luat shortul ala pe el.
- Ei, nu e, mitzy, ciudat, tu stii ce greu se gaseste un short bun; mi-a raspuns Adevaratul. Si a continuat:
- Acu si sa porti short cu camasa e asaaaa... Deci azi dimineata mi-am pus short cu camasa si nu mi se vedea shortul de camasa.
Am dedus de aici ca din aceasta dimineata nu se mai poarta short cu camasa. Luati aminte!

Piticot

De aproape o saptamana o tin ca la Piticot, imi propun sa ajung intr-un loc si ma mai opresc in alte parti, mai dau cu zarul si mai stau o tura, mai fac trei pasi inainte, stiti cum este.
Spre exemplu, in ultimele doua zile ne-am propus, eu si Mitzy, sa facem niste cumparaturi. Vrem niste casti, un cadou si bilete la Suede. Ieri am plecat dupa ele dar ne-a prins ploaia, nu am mai ajuns sa ne uitam dupa nici una dintre cele de mai sus dar am fost la h&m sa ne cumparam ceva cu cardul ala pe care am aflat cati bani erau. Eu nu mi-am gasit nimic dragut. Si asta suna inca bine, pentru ca singurul lucru care mi-a atras atentia era de la sectiunea de supraponderali. Am si probat rochia tricou, imi statea chiar bine, iar acest lucru m-a ingrijorat foarte tare. Adica nu pot sa inteleg cum imi sta ok ceva care e luat de la raionul ala. Nu l-am cumparat, normal.
Azi am pornit iar sa ne cumparam aceleasi lucruri, ne-a prins ploaia in parcul Kiseleff, am ajuns chiar sa ne cumparam biletele, ceea ce mi se pare un progres evident, dupa care iar ne-am pierdut. Nu stiu cum se face, dar ne-am pierdut in sensul ca am ajuns la Vertigo Porn acasa care, desi e mai mult vertigo decat porn zilele astea, ne-a convins sa ne uitam la un film porno. Nu orice fel de film porno, desigur, ci cel cu Vali Punga. In timp ce ma uitam eu la punga in acest awesome threesome, am avut o revelatie. Acesta a fost primul film porno din viata mea. Nu stiu daca e de bine sau de rau ca era cu Vali Punga, am impresia, totusi, ca puteam sa incep mai bine. Pe de alta parte, stau si ma mir cum am putut sa ajung la aceasta varsta respectabila fara sa vad nici macar un singur film porno. Mi se pare indecent.
Si chiar acum mi-am adus aminte cum stateam zilele trecute cu un pliant pe care l-am primit cadou din Grecia. Este un fel de meniu pentru un salon de masaj erotic, scris intr-o engleza desavarsita din care imi permit sa citez categorisirea fetelor. Ele sunt impartite in Platinum ("can easily be confused with fashion models), Gold girls (girls with nice appearence), Silver Girls (simple girls, can easily be confused with girls from a spa) si Promo girls (girls with different physical layout, chosen for the promotion of the company, intended for those with small pockets). Le-am studiat cu atentie incercand sa gasim una care e varsator sau balanta care sa ne placa, sa o chemam si sa o trimitem dupa tigari, pentru ca diferitele tipuri de masaj (se numesc toate ceva cu happy ending) nu ne-au prea atras. Iar eu inca nu m-am prins ce inseamna different physical layout.

Si am vrut sa ne cumparam un puzzle cu ceva de genul asta.

Apocalipsa placuta

Eram la Mitzy mai devreme. De fapt inca mai sunt, pentru ca maidevreme inseamna acum cinci minute. Inca mai devreme chiar m-a sunat sora-mea sa ma intrebe daca ma duc acasa in weekend. Ulterior aveam sa imi dau seama ca sora mea, sange din sangele meu, vrea sa vin acasa pentru ca maine seara la 6 este Apocalipsa. Acum stau si ma intreb, pe noi de ce nu ne-a anuntat nimeni, pentru ca am lasat scris ca atunci cand o sa se hotarasca, ne vor spune.Am apreciat faptul ca sora-mea voia sa ne petrecem Apocalipsa impreuna, dar aveam deja alte planuri. Acum, ca am aflat ca este Apocalipsa sau ca vine, Mitzy si-a spalat o tura de haine despre care spera sa se usuce pana vine evenimentul cu pricina. Chiar acum a fugit sa dea drumul la o tura de albe, desi stie bine ca acolo unde se duce nu se poarta alb. Eu sunt imbracata deja in hainele lui, deci cred ca mergem in acelasi loc.

Oricum, noi ramaseseram la ideea ca Apocalipsa este la anul, dar iata ca nu. Mitzy tocmai a primit un mesaj de la trimisul nostru special in magazinul Unirea, care sta oricum acolo sa ne anunte cand intra colectia de toamna la H&M, pentru ca avem un voucher pe care nu stim cati bani sunt, si mesajul spunea "Performance de zile mari in fata magazinului Unirea - un grup de indivizi cu portavoci propovaduiesc dumnezeirea si tratarea homosexualilor ca bolnavi ce pot fi vindecati prin Biserica." As vrea sa vad cum vor reusi sa faca asta pana maine, dar oricum se considera ca e semn.

Tocmai ce a sosit al doilea mesaj de la trimisul special: "Doamne, Mitzy, in partea cealalta a magazinului Unirea e un peruvian flute band si au facut romanii trei hore si joaca! Frate! Joaca hore aici in strada!!! Vine sfarsitul lumii!" (Nicole Kidman)

Ne apucam chiar acum de treaba ca sa terminam tot ce-am cumparat pana maine. Chiar daca nu vine Apocalipsa, ne vom distra pe cinste, iar daca totusi vine, nu o sa ne dam seama. Apocalipsa placuta va dorim.

Mitzy: Ne vedem pe lumea ailalta, unde tu esti in dreapta tatalui si eu in stanga, ca sa fie circul complet.

Click and switch

Zilele astea sunt din ce in ce mai complicate, pe masura ce fac tot mai putine lucruri. De asta nu imi mai vine sa scriu, stiind ca am sa spun prostii. Dar nu acum. Acum am fost atinsa, in cele din urma, de revelatie. Veneam cu Mitzy dinspre parcul Kiseleff si, dupa ce ne-am despartit, am plecat in cautare de tigari. Nu stiti voi ce drama este asta, mai cu seama de cand toata lumea imi spune ca Marlboro Menthol nu se mai fabrica. Ma gandeam, in timpul scurs pana la gasirea primului chiosc in care aveam sanse sa gasesc tigari, cum am sa fac eu o petitie, o plangere, nu stiu, o strangere de semnaturi cel putin ca sa il avertizez pe domnul/doamna Phillip Morris in legatura cu aceasta decizie neinspirata. Pe bune, acum, aproape toti oamenii pe care ii stiu fumeaza Marlboro Menthol.
Am ajuns la chiosc, am cerut tigari, evident, nu aveau. Iar vanzatoarea mi-a mai si spus, arogant, domnisoara, nu ati auzit ca nu se mai gasesc? Evident, domnisoara nu stie ce e aia speranta. Ma rog. Dupa care, insa, a tipat dupa mine: dar nu stiti noul Kent? Ei bine, noul Kent, aveam sa aflu, este aceasta tigara minune de care doar eu, probabil, nu aflasem pana acum. Se cheama click, switch, refresh. Ceea ce inseamna ca strangi filtrul pana cand se sparge o capsula de mentol care iti face tigara, dintr-una amarata si normala, una mentolata. Miracol!
Siderata, am cumparat pachetul si m-am dus sa astept un tramvai. Am asteptat ce am asteptat, tramvaiul nu venea, asa ca mi s-a parut o idee buna sa fumez o tigara. Cum sunt atat de refractara la aceste minuni ale tehnologiei, mi-a fost aproape frica. Cum adica click, switch? Ca am inteles ca refresh vine de la sine, nu trebuie sa ii fac eu ceva. I clicked. Tigara, nu si nu. Pana la urma mi s-a parut ca am auzit un pocnet si am zis ca asta este. Partea cu switch a fost inca mai complicata, cele doua maini stangi din posesia mea nu stiu ce inseamna aceste lucruri fine. Tocmai din acest motiv nu am voie sa ating espresorul de la birou, si tot din acest motiv am scapat pe gresie recipientul de colectare al aspiratorului pe care l-am cumparat vineri. Nu, nu stiam ca se numeste recipient de colectare, am invatat multe saptamana asta.
Revenind, de vreo 6 ore stau si fumez. I click and I switch like crazy. La un moment, i-am impartasit si lui Mitzy, la telefon, revelatia mea. El m-a convins ca trebuie sa tai filtrul unei tigari sa vad exact ce este acolo. Am facut asta cu atentie, si am gasit capsula.
Mitzy: Acum bag-o in gura.
Xenu: Nu vreau. Mai bine o sparg.
Mitzy: Pisi, inghite capsula, ce se poate intampla?
Xenu: Am spart-o. Daca vrei ling un pic.
Mitzy: Ce gust are?
Xenu: E foarte foarte mentolata.
Mizty: Foarte bun, pisi. Cand o sa avem nevoie de apa de gura sacrificam o tigara si inghitim o capsula. Ma bucur ca am impartasit acest moment.

Apoi mi-am dat seama ce e cu adevarat deranjant la Grey's Anatomy: oamenii aia stiu mereu ce sa spuna cand ai nevoie sa iti spuna ceva. Deloc realist.

In zona

Deci ca sa nu credeti ca am disparut definitiv, am zis sa revin in forta cu o sesiune de comunicari stiintifice cu Mitzy pe canapea, in timp ce ne uitam la Romanii au talent.

Ne-am gandit in acest timp ca a manca fructe de mare este similar cu a manca pisici, veverite sau orice altceva. Dupa care m-am gandit cum o sa o mananc intr-o zi pe Kinky si Mitzy o sa ma sune sa ma intrebe ce mai fac pisicile si eu am sa raspund ca le-am mancat aseara.
Mitzy: Alo, ce mai faci?
Xenu: Bine, tocmai rontaiam ceva.
Mitzy: Si eu tocmai mi-am mancat copilul.
Xenu: Mie mi se facuse aseara pofta de pisica. O rontaiam pe Kinky de labuta si ea se uita la mine cu ochii aia mari.

Later:
Mitzy: Asta inseamna ca in alta lume noi am avea drept pet homari si creveti?
Mitzy: A, nu ti-am spus ca mi s-a aratat in vis Antony Hegarty. In sfarsit, s-a intamplat. Deci l-am vazut, nu am vorbit cu el.
Xenu: Si ce facea?
Mitzy: Era undeva. Si imi amintesc ca am zis "uite-l pe Antony Hegarty". Mi se pare foarte important. Era in rochie. Nu, era un mumu bej.
Xenu: Si ce crezi ca inseamna asta?
Mitzy: Inseamna ca, daca o sa fii vreodata grav bolnava, o sa pot sa te vindec. Acum, ca am puteri supranaturale. Mai ramane sa sap un izvor la mine in dormitor.
Xenu: Intrebarea mea este: ai vrea sa ma vindeci?
Mitzy: Nu. Dar as putea.

***
Mitzy: Vreau o vulpe neaparat. O sa vin cu ea la tine in lesa. Sau la gat.

Asta a mai declarat Mitzy, inspirat de National Geographic, inainte de a parasi Zona.
(iar eu am furat poza de la el de pe blog pentru ca imi era lene sa imi fotografiez usa.)
Later edit via Mitzy via manmakehome:

This one is for you

Love is Spoken Here

Asa grait-au Adevaratul si 109. Amin.

As vrea sa multumesc Academiei

Nu stiu daca va dati seama ca ieri s-au anuntat nominalizarile la Oscar. Sunt aci. Iar, nu stiu daca v-ati prins ca nu e mare lucru de capul lor. Asta ma intristeaza. Dar nu despre asta voiam sa vorbesc de fapt. (Totusi, Nicole, I love you dearly. Ai grija cu ce te imbraci. Tocmai am decis ca vreau sa castigi. Plezneste-o pe micuta gestanta aroganta.)

Ce este extrem de important si de adevarat in legatura cu aceste nominalizari, pentru ca eu scriu cu adevarat aici, este ca nu e nici urma de Maniston in ele. Nici nu avea cum sa fie, veti spune, dat fiind ca dansa nu a jucat niciodata intr-un film. Exagerez, a jucat in cateva, dar nu despre asta este vorba. Pe cale de consecinta logica, totusi, vom constata ca, daca numita Maniston nu a fost nominalizata la Oscar, cel mai probabil este sa nici nu castige. Si acest lucru este relevant doar in contextul in care 2011 era ultima ei sansa de a mai castiga ceva pe pamantul asta. Acum este pierduta pe vecie. Zic ca anul acesta era ultima ei sansa pentru ca am facut acest pariu (despre care am mai scris pe undeva dar am uitat unde) cu Mitzy in urma cu cinci ani, pe cand el era destul de inocent incat sa creada ca Maniston va castiga vreodata ceva. Anul acesta ii expira timpul. Ei, nu lui. Si, ca sa marchez acest moment, am decis sa va inveselesc cu o fotografie cu dansa. I hope she will thank her hairstylist for this one.

PS: tocmai ce mi-am dat seama ca este posibil ca cei cinci ani sa se fi implinit anul trecut. Dar nu mai conteaza.

The right amount of awkward

Tre sa zic doar ca nu am stiut ca Ploiestiul are o colectie frumusica de Tuculescu, Grigorescu, Luchian, Andreescu, Iser, Ciucurencu si Baba si ca nu am mai simtit de foarte multi ani mirosul de alimentara si ca azi am ascultat Zaraza la patefon. His Master's Voice. Fun.

PS: da, ala e un borcan cu ochi.

Xenu's diary

In ultima vreme am facut o pasiune pentru Terry Richardson, dupa cum bine se observa, mai cu seama de cand ma uit intr-una la blogul lui si ma minunez. Asa ca asta seara am decis, impreuna cu Adevaratul, sa ne ducem fascinatia mai departe.
Am pozat, deci, in postura clasica de acum a lui Terry, dupa care ne-am dus sa mancam intr-un loc dubios (al doilea pe ziua de azi, si trebuie sa spun ca si in primul in care am fost - la pranz - am zis, at some point: ah, lui Terry i-ar placea aici. Crazy much?!?).

Bine, recunosc, asta a fost si o scuza ca sa mai pun inca o poza cu James Franco aici.



Dupa care mi-am amintit si de Pogacean, si acesta a fost rezultatul fotografic:

First week

I-am promis lui Mitzy ca o sa scriu despre cum idealizez eu trecutul, mai cu seama ca m-a amenintat ca a pregatit deja un contra-post, dat fiind ca a constatat ca idealizarea trecutului nu e bine.
Asa ca trebuie sa scriu despre cum idealizez eu trecutul. In felul urmator. Zilele trecute am facut iar curat in dulap. De data asta nu am gasit nimic nou de purtat, am fost usor dezamagita, dar stiam ca vine salariul si se rezolva, deci nu m-am panicat foarte tare. In schimb, am gasit cutia in care tin cele cateva haine pe care nu am sa le mai port, cu siguranta, niciodata, dar pe care nici nu imi imaginez ca le-as arunca vreodata. Hainele cu valoare sentimentala, sa le zicem. Printre ele, cele doua bluze de mai jos.

Aceste doua bluze au fost cumparate cu vreo 7 ani in urma, una e a mea si una a lui Mitzy. A fost suficient sa le vad ca sa dau buzna pe messenger, sa il anunt ca le-am gasit si sa ma lansez intr-o calatorie in timp, ceva visic. Mitzy a insistat ca nu fac bine ce fac, deci am oprit dezbaterile. Doar ca aseara, in timp ce eram in vizita la Adevaratul pentru o mica serata literara&pizza (de fapt pentru pizza, dar cand am ajuns la Carrefour sa cumparam ingredientele am gasit si cartea numitei Herta Muller si am luat-o si pe dansa cu noi) si stateam noi la biroul de tendinte de la el din bucatarie, eu citind cu voce tare din Herta, dansul spaland vasele; am revenit la subiect. (da, atat de misto scrie Herta).

Eu mi-am amintit despre cum eram atat de saraci incat gateam de nevoie (pe bune, am mancat chiar si conopida), dar cum ieseam totusi in oras si ne distram foarte bine, despre cum aveam prieteni care veneau in vizita la cina, chiar despre cum ieseam si dansam saptamanal in locuri care erau cool pe vremea aia. El a zis ca nu se poate sa spun ca era mai bine atunci. Eu am insistat ca da, mai cu seama pentru ca acum nu mai fac niciunul din lucrurile insirate mai sus, si nu mai is nici atat de saraca, dar nici atat de amuzanta nu mai sunt.
Nu stiu daca mi se pare neaparat ca trecutul e mai bine, pentru ca stiu foarte clar ca am avut perioade in care nu era deloc bine si eram deplin constienta de asta. Dar mi-au ramas luminoase cateva perioade din viata mea. Le tin acolo si le rasfoiesc din cand in cand, ma mai uit si in fotografii si vad ca radeam, imi amintesc cum beam Karpaten si dansam in casa, cum Alecs avea alta masina decat Robotul (cu care mergeam la Web), cum aveam butelcute cu visinata pe care le luam cu noi in club, cum aveam expozitie de pantofi in casa (si pe atunci aveam putini pantofi), cum ne-a tuns Alexutu cu creasta intr-o seara, cum adormeam cu un playlist cu Bjork. Si cred ca era bine.
***
In alta ordine de idei, am vazut astazi An Englishman in New York, cu John Hurt, despre Quentin Crisp, acest bon vivant, charmer, taste-maker sau cum vreti voi sa ii mai ziceti. Filmul mi s-a parut teribil de trist, dar inca mai trista mi s-a parut comparatia cu Oscar Wilde, desi imi place de domnul Crisp. Dar poate is eu de vina si idealizez inca o data trecutul, caci Wilde face parte din mine la fel de semnificativ ca si tot bitter-ul Karpaten pe care l-am baut vreodata. Apropos de trecut, imi place cum zicea dragul de Oscar ca no man is rich enough to buy back his past.

During the sad songs

all of them were sad

Boyfriend jeans

Nu stiu de ce se agita toata lumea cu stirea aia cu the tragic plane crash, cand, iata, se gasesc si lucruri bune la televizor, si nu am vazut pe nimeni sarbatorindu-le. Cel mai bun dintre aceste lucruri este faptul ca Dame Elizabeth Taylor a decis sa se marite pentru a noua oara. Pentru ca dansa are nu mai putin de 78 de ani, iar dansul vreo 49, Mi a decis ca asta inseamna ca va trebui sa asteptam vreo 50 de ani pana sa intalnim marea dragoste, si sa nu facem asa, ca Liz, sa incercam mai multe iubiri mai mici pana o gasim pe aia nemuritoare si adevarata. Eu i-am argumentat ca marea iubire a lui Liz trebuie sa fi fost domnul Burton, ca nu degeaba l-a luat de barbat de doua ori si ca, daca domnul nu ar fi murit intre timp, probabil ca se mai casatoreau de cateva ori. Mi mi-a replicat ca e sigura ca Liz nici nu isi mai aduce aminte cine e Burton, ceea ce se poate sa fie adevarat.
Totusi, asta mi-a amintit de un articol pe care l-am citit saptamana trecuta in revista Andreei Esca, The One. Articolul in cauza trata despre barbatul perfect, pe care, se pare, nu trebuie sa il (mai) asteptam. Ca nu vine. Evident, domnisoara care semneaza articolul asteapta. Si probabil ca s-a saturat de asteptat. Desi cred ca asta este o situatie speciala, dat fiind ca eu nu cunosc aproape nicio faptura feminina care sa astepte un Fat Frumos, in schimb stiind destule care nu asteapta nimic. Dar ipoteza de la care pleaca articolul, desigur, intens documentat, din revista, este ca noi, toate, il asteptam pe Mr Right sau Prince Charming. Ei bine, gresit. Eu nu am vazut inca, printre femeile relativ normale din jurul meu, vreuna care sa creada in asa ceva. Si, din fericire, am vazut prea putine care sa il astepte pe cavaler riscand sa ramana singure la o varsta periculoasa, cand nu le mai ia nimeni fara o zeste sanatoasa la pachet, dupa cum zice articolul. De fapt, problema, cred eu, este ca femeile nu mai asteapta si nu mai cred in acest fabulos vis/model. Eu, spre exemplu,mi-as dori sa asteptam mai mult. Dar, desigur, eu nu stiu foarte bine despre ce vorbesc, din moment ce port boyfriend jeans (asa cum i-a debutat, cu mandrie, Katie Holmes inca de acum doi ani, dupa cum a semnalat Mitzy aici) desi, ce sa vezi, no boyfriend. In schimb, vad ca jeansii lui Katie imprumutati de la Tom s-au tocit atat de tare incat a trebuit sa ii taie.

I take issue

Vertigo Porn: How cul
xenu: veri, indid
V. P: I've started somehow to consider her such a sweetheart, darling
xenu: de mila sau de ce?
V.P: For VirginMary's sake, sweetpie, indulge me with some more glamourous feelings
xenu: i've forgotten when i had my last feelings, sweetie darling
xenu: and i'm not sure they were glamorous
V.P: You undersee thee, babe
xenu: i don't, sweetpie, but when someone deliberately overeducates herself over the possibilities of youthful employment or even decency, these things happen
V.P: I hope time will quench this trouble of thy beautiful soul and heart
xenu: time will only make you a slave of mine in my dying years and you will always strive to make yourself like me
V.P: Ia mai biiip biiiip biiiiiiiiiiip

***

V.P: Cum era aia cu diarea, diarea de i-a scris-o cineva pe facebook lui mitzy?
xenu: aaa, stai sa vad pe facebook
xenu: Now you think you're feeling better but you keep on getting wetter: Diarrhea, diarrhea
V.P: Ce-mi place
V.P: E asa... Are un I don't know what

An Education

Nu am avut nimic de spus in ultima vreme sau cel putin credeam asta pana cand am ajuns astazi la Mitzy, dupa un eveniment extrem de dubios unde ne-am dat seama ca toate femeile obsedate de frumusete si care mai fac si o meserie din asta sunt foarte urate.
Asa ca am ajuns noi acasa, si, pentru ca nu ne-am vazut foarte des, adica zilnic, in ultima saptamana, aveam multe de recuperat. Si uite asa mi-am adus aminte ca luni m-a sunat prietenul T, persoana respectabila si respectata, sa imi povesteasca despre cum face el un eveniment pe genul conferinta la care s-a gandit sa apara in drag. M-a sunat sa ma intrebe daca e o idee buna sa apara asa? Ei bine, nu. M-a sunat pentru ca ar vrea sa stie ce stil de diva i se potriveste cel mai bine. Pana la urma am cazut de acord ca poate sa fie Audrey Hepburn, si de-abia astept ziua in care vom merge prin magazine si el va intra la cabina de proba cu a little black dress si o pereche de balerini, ambele masura 42.
Dupa care am mai discutat cateva chestiuni de maxima importanta cu Mitzy, care este, desigur, foarte intelept, iar in urma acestor urgente a ajuns la concluzia ca "ea, practic, s-a cacat pe el."
Si apoi ne-am mai amintit despre cum aveam noi o prietena care era ok si care acum nu mai e nici foarte ok, nici foarte prietena, dar despre care ne-am obisnuit sa spunem ca era ok, desi nu ne mai amintim exact cam cat de ok era si de ce. (acu, daca stau sa ma gandesc, sunt doua)
Iar, in cele din urma, cand m-am intors acasa, ma astepta o conversatie la fel de interesanta cu Mi despre copii. Nu vorbim des despre acest subiect, este unul delicat dat fiind ca eu nu suport copiii, iar prietenele mele incearca sa evite pe cat posibil tema, iar posibilitatea e mare dat fiind ca nici ele nu se considera datoare sa se reproduca pe aceasta cale. Insa era, evident, o urgenta, caci Mi tocmai ce intalnise o proaspata mamica, si stim cu toti ca aproape nimic nu e mai rau decat o proaspata mama care tine sa iti arate cu ce vergeturi a ramas pe sold. Poate doar cocoasa de grasime.
Ma rog, ideea era ca mamele nu au pic de rusine si trebuie sa iti arate orice, si mai si cred, pe deasupra, ca te intereseaza ce au ele de zis. In plus, a urmat o dezbatere despre cum vorbesc ele: eu sustineam ca e foarte urat sa spui cacutza sau cachitza, in timp ce Mi spunea ca e scarbos sa iti imaginezi un prunc bucalat care se caca. Dar am invins in aceasta dezbatere, cu argumentul extrem de puternic ca daca spui cacutza tot asa miroase, si, in plus, unele lucruri chiar nu pot fi diminutive. Adica un plod care zbiara, zbiara, am vazut eu in tren unde nimeresc mereu langa unul. Si nu canta. Oricum, este bine ca am avut aceasta discutie, pentru ca Mi a decis in urma ei ca, daca se hotaraste sa faca un copil, va pleca in lume ca sa nu o vada tatal copilului cu picioarele umflate si hormonii mai dihai. Ceea ce vreau sa ii comunic, insa, pe aceasta cale, e ca nici eu nu vreau sa o vad asa, astfel incat, daca tot pleaca, ar trebui sa se gandeasca la alta lume.

Degetul iubirii

Pe cand stateam de dimineata la birou si incercam sa descifrez misterele unui text despre nasterea in apa, subiect care, desigur, ma pasioneaza, mi-am dat seama ca intreaga procedura poate sa fie fun. Am discutat despre asta cu colegele meu si, desigur, cu Mitzy, si am ajuns la concluzia ca vreau sa nasc in apa. Acum, ca am decis asta, nu imi ramanea decat sa ma interesez mai departe cum se face. Am presupus ca trebuie sa nasti intr-o piscina sau o copca, cum imi amintesc eu ca le-am vazut pe Discovery pe niste femei din alea care mananca peste la pol. Asta pentru ca un medic si cel putin o asistenta trebuie sa te supravegheze, ma gandeam eu, mai ales ca inotul nu este sportul meu preferat. Dupa care am vazut cum arata locul unde se naste in apa, aci, la noi in Bucuresti. Si se pare ca este un salon obisnuit de spital cu o cadita. Deci, practic, asta ar insemna sa nasc intr-un lighean si sunt aproape convinsa ca asa ceva nu se face. Ma rog. Mitzy si-a dat seama ca am nevoie de o motivatie mai puternica decat un lighean, asa ca am purces sa ne imaginam cum el si Maria ar trebui sa asiste la nasterea mea in apa, cu cocktailuri in mana. In fiecare mana. De aici m-am gandit ca as putea sa nasc intr-o piscina ca aia de la Club Tropicana, cu George Michael in slip, cantand la saxofon intr-un fotoliu gonflabil. Ceea ce mi-a adus aminte de faptul ca saptamana trecuta am fost la o lansare de carte. Frumosul sex al barbatilor. Nu, pe bune, chiar asa se cheama. Si ca C. mi-a pus microfonul in mana sa zic ceva despre cum nu am fost noi invatate sa apreciem frumosul sex. Si tot ce am putut sa zic atunci a fost ca eu l-am apreciat destul in anii 80, cand barbatii apareau in clipuri in slip, ca in Club Tropicana. Numai coincidente, dom'le, in viata mea. Pun pariu ca e de la chakre. Apropos de asta, Ines si-a achizitionat ieri o carte foarte mare despre chakre. De-abia astept sa o si citeasca, ca sa imi impartaseasca si mie aceste intelepciuni.
Si ca tot a venit vorba de intelepciune, azi mi-a spus Mitzy ca exista un nou trend, care se numeste consiliere filosofica. Say what???, am spus eu. Dar se pare ca asa este. Exista chiar o carte pe care am de gand sa o citesc neaparat si care se numeste "Inghite Platon, nu Prozac!". Ei, sa mor, am zis. Si eu, care am tot inghitit Wittgenstein de atatia ani si nu stiam ca de fapt fac terapie.
Ma rog. Eu incercam sa fac o secta, si nu terapie. Aceasta secta care se numea The Bigger Picture urma sa fie formata (daca nu exista deja, desi cred ca exista) din mine si din Mitzy. Unul dintre ritualurile noastre era sa stam pe canapea si sa citim din Tractatus, cate o propozitie pe zi, si apoi sa discutam despre ce am invatat din asta. Ceea ce am si facut.
Tot astazi am aflat cel mai interesant lucru. Si anume ca femeile care beau tind sa fie mai slabe, pe parcursul vietii, decat cele care nu. Asta ma multumeste foarte, fiind eu o femeie care da si stand eu aproape seara de seara pe canapea, cu un flute in mana, sa ma uit la Absolutely Fabulous. Pe bune, unii au facut un studiu si au ajuns la concluzia ca procesul care le face pe femei sa metabolizeze (is that a word?) alcoolul este foarte mare consumator de energie, deci femeile slabesc din cauza asta. Nu se intampla si pentru barbati, ceea ce ma bucura. Intotdeauna mi s-au parut dizgratiosi barbatii care beau. Desi azi e ziua lor, am auzit de la un coleg care avea pretentia sa ii spun si traditionalul Sarbatori fericiti!
Asta desi nu imi amintesc cine mi-a zis mie traditionalul ieri, cand a fost ziua mea, teoretic. Ah, ba da, mama, pe care am sunat-o tot eu. Deci nu e schema. Am aflat ca e ziua mea cand am vazut-o pe Annie Lennox defiland si delirand ceva despre drepturile femeilor. Si, ca sa inchei aceasta poveste, am de gand sa zic eu ceva despre drepturile femeilor, asa, a piece of my mind, sau, cum ar spune unii, consiliere filosofica. Nu avem nevoie de drepturile femeilor. Degeaba ati ars sutiene si ati tipat ca vreti drept de vot, salarii egale, avort blablabla.
Degeaba. Pentru ca inca mai stam sa ne gandim daca cineva ne suna sau nu si daca nu suna de ce nu suna si nu credem ca se face sa sunam noi sa vedem de ce nu suna. Si daca nici macar atata lucru nu putem face, atunci la ce folos toate celalalte?

In Wonderland, part II

Cum ziceam, aseara m-am dus sa o vad pe Alice. O asteptam de multisor, mai exact de cand i-a dat prin cap lui Tim Burton sa ne spuna ca face un film despre ea. Pentru ca am iubit cartea asta de cand eram mica (imi si amintesc volumul, mai mare decat un A4, cu niste ilustratii oribile, nu cele originale ale lui Tenniel), pentru ca, atunci cand discul cu Alice in Tara Minunilor nu a mai vrut sa mearga l-am sters cu spirt si nu a mai mers niciodata, pentru ca diafilmul cu cutiuta portocaliu cu mov se vedea ca intr-o ceata, pentru ca o data, demult, intr-un anticariat la Vama Veche, cineva mi-a cumparat Alice intr-o editie englezeasca cu ilustratiile originale pe care am facut-o cadou mai departe dar pe care am folosit-o ca sa imi scriu lucrarea de dizertatie, o iubesc pe Alice. Aproape la fel de tare il iubesc si pe Burton. Asa ca, de cand am auzit vestea cea mare, am stat ca pe ghimpi asteptand-o pe Alice. Iar aseara, dupa o zi cumplita de birou, stateam si ma tot gandeam daca merita sa ma duc pana la Plaza ca sa o vad pe Alice. Pana la urma m-am dus, caci confirmasem deja si eu nu fac d-astea. Bine, fac, dar numai cand e un moment foarte nepotrivit.

Am ajuns eu la Plaza si am purces in sala, stramband, evident, din nas ca trebuie sa port ochelarii 3D, ceea ce nu e o treaba asa usoara cand porti ochelari de vedere, pentru ca, dupa cum spune Alecs, noi suntem already handicapped there. Nu a fost atat de rau, dupa ce am trecut de prima ameteala, mai ales ca decisesem sa ii port numai cand ajunge micuta in Wonderland, dar cum mai vedeam o gaza sau un gard viu simteam nevoia sa le vad in toata splendoarea.

Si am vazut toata splendoarea. Nu ca as putea sa spun ce anume m-a impresionat atat, poate faptul ca nu a fost atat de dark ca un Burton obisnuit, poate ca scenariul, facut din Alice si din Through the Looking Glass, poate ca 3d-ul...dar totul a fost asa cum voiam sa fie si de asta am de gand sa il mai vad de cel putin 30 de ori.

Si daca stau sa ma gandesc ce a fost nepotrivit la filmul asta, cred ca sunt dialogurile care mi-au placut intotdeauna pentru ca seamana foarte tare cu dialogurile dintre mine si Mitzy, si care nu au fost exploatate asa cum m-as fi asteptat, dar sa mor daca in momentul in care am iesit de la film asta a contat vreun pic.

Si o mostra:

The Hatter opened his eyes very wide on hearing this; but all he said was, "Why is a raven like a writing-desk?"
"Come, we shall have some fun now!" thought Alice. "I'm glad they've begun asking riddles. — I believe I can guess that," she added aloud.
"Do you mean that you think you can find out the answer to it?" said the March Hare.
"Exactly so," said Alice.
"Then you should say what you mean," the March Hare went on.
"I do," Alice hastily replied; "at least--at least I mean what I say--that's the same thing, you know."
"Not the same thing a bit!" said the Hatter. "You might just as well say that 'I see what I eat' is the same thing as 'I eat what I see'!"
"You might just as well say," added the March Hare, "that 'I like what I get' is the same thing as 'I get what I like'!"

Bonus, oglinjoara pe care prietena Lavi mi-a cumparat-o de la un magazin de suveniruri Alice din Oxford si pe care o tin tot timpul in poseta.