Efectul razelor gamma

In fiecare an, pentru mai putin de o saptamana, orasul miroase a flori.

Si apoi asta.

Drumming

Voiam sa scriu despre cum astazi a sorta crazy hot man s-a dezbracat in mijlocul strazii in fata biroului meu tipand ca se omoara, ceea ce mi s-a parut deosebit de trist. Dar, cum nu am avut cele mai bune zile de pe pamant, m-am gandit sa nu.
Cu placere.
Mi-am amintit, in schimb, cum mi-am petrecut sarbatorile si ca nu am facut o dare de seama despre dansele. Oricum, "mi-am amintit" e asa, un fel de a spune, pentru ca nu imi mai amintesc mare lucru and this is a good thing, really. Printre lucrurile pe care mi le amintesc vag se afla si faptul ca am decis sa fac o mica si foarte selecta, dar eclectica, as zice, sindrofie. Goop si Vicky nu au mai venit de data asta, atat de exclusivista a fost petrecerea Dinastia care a avut loc in apartamentele mele si care s-a bucurat chiar si de un dress code. Evident, dresscode-ul era Dinastia, adica, domnule, o lectie de stil inspirata de nemuritoarea (si lichida) Alexis Morrel Carrington Dexter Rowan Colby.
Mi-a placut foarte tare ca aproape toata lumea a respectat codul (mai putin Ines, care o sa plateasca pentru asta) si a si ajuns la timp (mai putin altcineva care nu stia ca nu e politicos sa ajungi la o petrecere cu doua ore mai devreme), iar cei care nu au respectat codul din lipsa de haine, aruncate anterior pe fereastra la nervi, au adus ofrande pe care le-au si purtat. Asa mi-am dat seama ca pana acum nici unul dintre fanii mei nu s-a inghesuit sa imi dedice un tricou, ceea ce, privind in urma, ma mira foarte tare. Intotdeauna mi s-a parut ca merit cel putin un model de tricou, daca nu chiar o statuie. Oricum, ca sa revin, mi-a placut foarte tare ideea, si m-am bucurat inca mai tare ca am primit variante in mai multe culori, astfel incat oamenii care ma vor vizita de acum inainte vor fi obligati sa poarte un Xenu t-shirt inca de la intrarea in casa, asortat la restul outfitului pe care il purtau deja.
***
In alta ordine de idei, m-am intrerupt un pic pentru ca nu mi puteam lua ochii de la vh1, unde se producea un boyband pe nume nickelback. Baietii astia, am observat, sunt atat de rai incat sunt aproape buni, ca reality show-urile alea de pe posturile romanesti.
***
Dar sa nu-mi uit vorba. Care era despre petrecerea Dinastia. Ei bine, la aceasta petrecere s-a dansat mult (eu), mai ales sub influenta ultimelor vizionari Black Swan, in urma carora am decis ca mi-am ratat vocatia de balerina. Oricum, am recuperat consistent si am ajuns la concluzia ca se poate face balet pe orice, if you have the skills. Cum eu, desigur, le am, am baletat chiar si pe Joy Division, deci cred ca este deja usor de imaginat cat de fabulos am reusit sa trecem in 2011.
***
Ca sa inchei si eu, ca toata lumea, cu o lista cu chestii pe care le vreau in 2011, am decis ca acesta este anul in care voi deveni rapper transcendental, incepand chiar cu ziua Adevaratului (am pierdut un pariu, nu mai stiu despre ce era vorba dar sigur era important) si sa fiu fericita (asta pentru ca tocmai ce mi-a intrat in inbox un mail cu titlul: Key to happines, pe care am de gand sa il citesc imediat, ca sa aflu ce trebuie sa fac). Ceea ce va doresc si dumneavoastra.
Si va las cu un cantecel din 2009 care imi aminteste de 2010.

Teh crazy weekend

Ii spuneam mai devreme lui Mitzy ca voi sti clar ca exista o criza atunci cand am sa fiu atat de furioasa incat am sa umblu pe strazi spunand tot adevarul. In mintea mea e ceva pe cat de profetic, pe atat de amuzant in asta. Adica daca e sa umblu spunandu-le oamenilor ca sunt urati, grasi sau prost imbracati, in mod sigur va fi amuzant pentru mine. Dar nu despre asta voiam sa scriu, desi simt ca momentul se apropie. Ci voiam, mai degraba, sa imi povestesc weekendul, pentru ca am avut unul de vis, cum nu am mai avut de multa vreme.
Se facea ca vineri seara am fost la aceasta petrecere fabuloasa din care nu am inteles nimic, dar dupa care am gasit pe strada chestia asta care mi s-a parut foarte misto.
Am ras si am alergat un pic dupa autobuz, and that was funny pentru ca autobuzul era parcat, dar nah, unele ocazii chiar nu trebuie pierdute. Buuun.
Iar sambata am organizat acest pranz de vis cu prieteni si snitele, si ne-am distrat foarte bine pana cand am reusit sa ne blocam toti afara din casa, motiv pentru care am cauzat un intreg circ pe scara blocului, am dat jdemii de telefoane si in cele din urma am reusit sa gasim un lacatus magic, care, dupa ce a facut o intreaga dramoleta, dand din cap, ducandu-si degetul la frunte si mormaind cum se cuvine ntzntzntz ca si cum nu ar mai fi vazut o usa inchisa in viata lui, a deschis in doi timpi si trei miscari usa. Partea buna este ca am vazut si eu cum se face, pentru cazurile in care se va mai intampla una ca asta, sau pentru momentul in care ma voi hotari ca ma plictisesc foarte tare la mine acasa si am sa doresc sa vizitez clandestin alte case.
Anyway, tot a fost bine, pentru ca lacatusul, Armadillo pe numele lui, si-a facut treaba sufiecient de repede (si de scump), cat sa prind fabuloasa piesa a lui Afrim venita aci in festival. Este vorba despre Roosevelt Square, teoretic. Practic este vorba despre Todo sobre mi madre sau mai stiu eu ce al trip almodovarian al lui Afrim. Mie mi-a placut mai mult decat altele (pe care piticul le-a stricat crunt, cum ar fi Pillowman), dar prietenii mei au zis ca nu au vazut asemenea porcarie de multa vreme, ca piesa este jignitoare si isi vor banii inapoi. Fun din nou. Oricum, nefiind o mare iubitoare de teatru (sau de Afrim), pentru mine nu a fost atat de dureros.
Asaaaa. Iar ieri am mers cu Mi si Th sa facem poze si sa vizitam niste expozitii, ceea ce am si facut, nu inainte de a fi prinse fara bilet in tramvaiul gol, lucru care s-a rezolvat cu o mita mititica.
Well, dupa aceea ne-am tot plimbat si am gasit niste locuri unde mi-ar placea sa ma odihnesc cand as fi foarte obosita.
Si era soare afara si cald si am povestit si am mers mult si a fost tare frumos, si mi-am dat seama ca uneori lucrurile sunt intr-un fel si ar fi putut sa fie altfel si ca ai putea sa le schimbi dar e nevoie de prea multa energie si eu nu stiu daca o mai am.

Better

Dupa cum imi zicea Maria ieri:
- Si e bine sau iti pare rau?
- E bine si imi pare rau.

Am avut o seara incredibila, cum nu am mai avut demult, intr-unul dintre cele mai frumoase locuri, cu the right kind of people.

Si m-am trezit cu un zambet. Apoi am gasit o gargarita in casa.

Pe drum spre munca mi-am cumparat doua gutui.
No sacrifice at all.

Sarbatori fericiti!

Zilele astea am fost atat de ocupata si importanta incat nici nu imi vine sa cred ca am intrat in mod oficial in prima mea vacanta dupa o vreme mult prea lunga, vacanta pe care intentionez sa mi-o petrec asa cum trebuie, adica nefacand absolut nimic.
Asta pentru ca am facut atat de multe, cum ziceam, mai ales in ultimele zile. Ca sa ofer fanilor cucernici o mostra din activitatile mele fantastice, trebuie sa va istorisesc cum am avut cea mai buna idee de afacere ever. Este vorba despre o afacere cu lipitori. Intotdeauna mi s-a parut ca lipitorile si ventuzele, doua dintre remediile mele preferate pentru orice durere, alaturi de algocalmin, desigur; sunt nedreptatite, ca si cum ar fi un lucru extrem de rusinos sa recunosti ca o lipitoare este buna la casa omului. Tocmai pentru ca este buna am decis ca voi deschide un salon cu lipitori specializate pe diverse probleme de sanatate. Pe langa lipitorile clasice, oferta salonului va contine si lipitori de celulita, lipitori de matreata, lipitori de pistrui sau lipitori de transpiratie. Imi si imaginez cum vom face o preselectie de lipitori anuntand in ziar "Caut lipitori specializate in matreata. 12 locuri". Desigur, lipitorile vor urma un training amanuntit si vor opera in conditii de maxima igiena, in plus le vom oferi si cazare in motelul pentru lipitori pe care il vom numi, pentru moment, balcon. De-abia astept sa vad cum se va face coada la usa salonului cu lipitori.
In plus, am mai decis ca doresc sa particip la Big Brother. Sunt din ce in ce mai fascinata de reality show-uri in ultima vreme si tocmai de asta am hotarat ca un Big Brother cu o selectie foarte atenta a participantilor (ma voi ocupa personal, alegandu-i dintre prieteni) va face furori. Asta daca nu cumva ma inscriu sa cuceresc un burlac, desi locul in inima oricarui Burlac e ocupat de Mi, care s-a anuntat dinainte. Cum ziceam, la Big Brother-ul meu, care s-ar putea numi chiar Big Xenu (desi nu is foarte sigura, cred ca nu i se potriveste numele asta, ma face sa par grasa) eu, in mod evident, voi si castiga. Cei dornici sa fie invinsi de mine la acest Big Brother epocal sa se anunte aci, repejor.

Toate aceste idei fantastice mi-au venit tocmai acum, de sarbatori. Nu stiu daca am mai zis, dar in preajma Craciunului, cand ne strangem toti laolalta cantand The Dreidel Song, se intampla un fel de magie. Si ne vin idei. Inca nu mi-a venit nicio idee foarte clara despre cum trebuie pedepsit The Grinch (Craciunul nostru care aniverseaza in mod traditional mutarea mea dintr-o urbe in alta si nasterea lui Little Baby Mi a fost furat anul acesta), dar cred ca se va sesiza singur si se va inscrie sa participe intr-una dintre competitiile de mare audienta pe care le voi lansa.

Acestea fiind zise, ma intorc la activitatea mea principala, iar daca imi vine vreo idee o voi impartasi de urgenta. Nu plec inainte de a va ura traditionalul "Sarbatori fericiti!" si de a va dedica un cantecel.

In randul lumii

In primul rand, cred ca exista lucruri pe care trebuie sa le stie toata lumea. Unul dintre aceste lucruri este ca nu poti sa dai sfaturi atunci cand porti un puloveras crosetat cu ochiuri mari si volane peste o bluza cu buline si asezonezi totul cu o esarfa cu flori. Asta asa, ca sa se stie.

***

Tocmai ce m-am intalnit cu o colega si prietena din facultate, careia ii voi spune in continuare Mo. Mo era pe vremuri o fata draguta, vesela, care glumea mult si care in permanenta avea o problema cu cel putin unul dintre cei doi sau trei iubiti ai ei de la momentul respectiv, problema pe care gaseam de cuviinta sa o dezbatem la masa din bucataria mea, inconjurate de galeti cu maioneza in care inmuiam grisine, castraveti murati sau orice altceva ne mai cadea in mana. Mi-a amintesc si azi pe Mo, odata, la masa, explicandu-ne mie si lui Mi (cealalta prietena a noastra), cu dintii plini de coji de seminte, cum e cu iubirea asta. So she was fun, desi a fost dintotdeauna cea mai maritabila dintre prietenele mele.

***

Acum, Mo se marita. Discursul ei, altadata atat de amuzant, s-a schimbat intr-o predica monotona despre restaurante, rochie, lumanari, flori, ce muzica o sa cante nu stiu cine, ce biserica, ce petrecere.Ce fac miresele in mod normal. Bridezilla. Si ca orice Bridezilla lobotomizata, a ajuns la concluzia, dupa nenumarate explicatii despre cum trebuie sa faci compromisuri, sa te maturizezi, sa iti iei viata in maini, ca ar trebui sa intram si noi in randul lumii. Ca si cum maritisul te-ar propulsa urgent intr-un loc in care iti e bine, toata lumea merge la piata si gateste cu consortul si e fericita. Ceea ce s-ar putea sa fie chiar adevarat. Nu am de unde sa stiu. Ce ma uimeste este, insa, faptul ca nu stiam ca nu sunt in randul lumii. Sau daca acum sunt in randul unei lumi si atunci as fi in alt rand al altei lumi, e lumea aia in randul careia nu sunt acum mai buna? Adica merita sa vrei sa fii in randul lumii?

Prima data

Nu ma dau in vant dupa inceputuri, mai cu seama ca ele urmeaza intotdeauna unui sfarsit si mie imi vine mereu greu sa plec. Cateodata, insa, imi pare ca inceputurile sunt bune. Azi biroul meu s-a mutat intr-un loc nou, o casa frumusica cu care cred ca o sa ma pot obisnui. Biroul este langa fereastra care da in curtea mica, cu masuta si banci pentru fumat. Si cu pisici, nu le-am vazut inca dar le-am auzit.

Din seria stating the obvious, este atat de iarna cum nu am mai vazut din copilarie. Atunci, tati, imbracat in puloverul gri foarte gros de lana, lucrat de mami cu model, ne ducea cu sania la derdelus. Ne intorceam toti cu obrajii aprinsi si cu rosu in gat de la atatea tipete, iar in preajma Craciunului mergeam pe sanie chiar pana la Oraselul Copiilor. Zilele trecute am vazut un tati ducandu-si copilul in parc, pe o sanie de plastic verde, vorbind la mobil. Imaginea aia nu seamana deloc cu ce am eu in cap cand spun sanie si derdelus. Vezi, exact ce spuneam, imi vine greu sa plec.

Ca tot am luat-o pe drumul ala, saptamana trecuta am fost acasa, unde inca se mai da de pomana si unde am vazut pentru prima data o pomana moderna, in caserole. Pana acum stiam ca pomana se da cu tot cu farfuria si tacamurile aferente, si am vazut si facut multe pomeni, toata lumea stie ca in familia noastra murim des. Pomana asta era pentru vecinul nostru de pe strada, care, pare-se, a murit anul trecut. O placusem mult pe sotia lui, care a murit de mult si care, cand eram mica mica, imi spunea ca nu ma spal pe ochi si din cauza asta am ochii negri. Pe el, insa, nu, deci nu e o drama.

Ca sa inchei intr-o nota mai vesela, Maria si-a cumparat acesti pantofi. Sunt frumosi, veti spune, dar atat. Nu e asa. Sunt cei mai frumosi, mai inalti si mai scumpi pantofi pe care i-a cumparat ea pana acum. Intr-un sens, sunt primii ei pantofi adevarati, si au ajuns asa pentru ca ea a slabit vreo cinspe kile si jumate de creier si pentru ca au fost multe alte prime dati in mintea ei. Si nici cu chestia asta nu ma pot obisnui, ca persoana pe care o stiu eu de jumatate de viata este persoana care sa poarte acesti pantofi. Frumosi.

.

Shipping news

Am fost foarte ocupata in ultima vreme.Spre exemplu,vineri l-am vizitat, impreuna cu sotul meu Andrew Posterboy, pe Mitzy. Am stat frumos pe perne si am baut cola. Uitasem ca m-am casatorit. Ei bine, da. De acum inainte ma numesc Xenu Posterboy. In contractul prenuptial am stabilit ca va scapa de tatuajele alea. Ma enerveaza.

Am mai fost in diverse vizite, destul cat sa constat ca M. are un animal nou de companie, ca si cum nu i-ar fi ajuns ca acum doua saptamani si-a luat un caine. Noul animal este o foca de nurca. Da, e posibil. Este o jucarie in forma de foca imbracata in blana de nurca. Ca si cum asta nu ar fi de ajuns, M. a ajuns la concluzia ca foca de nurca este pet-ul ei de calatorie, pe care gaseste de cuviinta sa il aduca in vizite, sa il scoata din poseta, sa il puna pe masa si sa il mangaie. Aici, Mitzy mangaie foca de nurca si am ales aceasta fotografie de mare exceptie numai ca sa subliniez ca Mitzy haz ze hots si ca a achizitionat o camasa superba din vilegiatura, despre care sper sa intre la apa si sa aterizeze la mine in dulap.

Dupa care, in alta zi, m-am dus, spre exemplu, la M., unde N. i-a adus animalului real de companie al lui M., in dar, o jucarie pe care a poreclit-o Rocco Siffredi.

Apoi m-a vizitat prietena M1, intoarsa de curand de la Londra, de unde mi-a adus o frumoasa carte despre inventiile lui Leonardo, evident, facuta pe intelesul meu.

Asta este asa, daca se intreba cineva ce fac in putinul timp liber pe care il am. Evident, plutesc pe micul meu iaz de sticla in care cresc nuferi de plastic. Unii atat de mari incat poti naviga pe ei. Cateodata ze evil kittehs scad nivelul apei. E ok.

Ines can haz ze wise

Joi seara, pe cand imi sarbatoream ziua de nume singura in casa (it's fun), Ines se dusese la cinema sa vada, evident, Avatar. Si s-a intors ea, in cele din urma, si am reluat sarbatoarea, de data aceasta la dublu. Si cum sarbatoream noi, Ines si-a amintit ca a primit un sms de la o fosta iubire sau ceva, caruia ii trimisese ea un sms de "fie ca". Si Ines ma intreaba:
- Auzi, fetica, tie ti se pare ca mesajul asta e jignitor? (si citeste). "La multi ani si tie, fata draga. Sa te vad voioasa la rasarit la Stuf."
- Nu, mi se pare dragut.
- Ba da, e jignitor. Sa iti explic. In interpretarea 1, este jignitor pentru ca inseamna ca ne vedem abia la vara, deci peste sase luni, deci nu e ok.
- Asa.
- Iar in interpretarea 2, sa te vad voioasa la rasarit la Stuf inseamna sa te vad cand tu esti deja beata si eu mi-am condus deja gagica in camera.
- Asa e, e jignitor.

In aceeasi seara Ines mi-a spus frumoasa replica (nu stiu la ce) cu potential nemuritor: "Deci ti-e frica. Ti-e frica si esti nesimtita."

Dar, cum nu numai Ines can haz ze wise, trebuie ca am si eu. Pentru ca, iata, am generat si eu o perla in sus numita seara: "A cauta pe cineva de care iti place pe Google si apoi a-i si spune echivaleaza cu a alapta in public."

07.01.2010

Aseara eram la Otopeni, asteptandu-l pe Mitzy (ca pe Dumnezeu, desigur), sa se intoarca din mult prea lunga lui vacanta de sarbatori(sunt sigura ca el e de alta parere). Si cum stateam eu asa, si cum avionul avea intarziere, si cum terminasem articolul din British Vogue despre o sotie de fotbalist care a facut un experiment curajos (s-a imbracat de la designeri de nisa, fierce!), ma uitam la oameni. Erau multi. Imi place chestia asta in aeroport, cu cat sunt mai multi oameni cu atat mai singur si mai safe te simti, asta daca pentru tine singur inseamna si safe.
Si, printre fotografii care asteptau nu stiu ce vedeta din fotbal (he was cute), printre alti oameni care isi asteptau rudele sau mai stiu eu pe cine, il vad si pe domnul acela grasut si blond care gateste chestii cu multe calorii la 'Neata cu Razvan si Dani. Razvan si Dani sunt un fel de guilty pleasure de-a mea, numai ca in ultima vreme i-a batut Grand Designs de pe Discovery. Ma rog, domnul statea si el pe acolo, ca toata lumea, probabil asteptand pe cineva.
Si mai erau inca doi domni langa el. Si-au dat coate, au comentat (ok, ok, dar nici macar nu e o vedeta atat de mare). Si pana la urma unul dintre ei nu s-a mai putut abtine. Deci nu a putut.
Domnul din aeroport: Imi cer scuze!! Alo, imi cer scuze.
Domnul cu mancarea grasa se intoarce.
Domnul din aeroport: Imi cer scuze, dar in locul tau eu nu acceptam rusinea aia.
Domnul cu mancarea grasa: Care rusine?
Domnul din aeroport: Aia ca faci varza dupa doua ore la telefon cu mama.
Domnul cu mancarea grasa: A, a fost o gluma.
Domnul din aeroport: Gluma, gluma, dar e rusine.

Mi s-a parut atat de suprarealista faza incat am si notat-o, ca nu cumva sa o uit.
In alta ordine de idei, azi a fost o zi buna, in care am primit mult, dar mult mai multe telefoane si mesaje decat ma asteptam. Si am avut o conversatie foarte speciala. Here's to that!

The mess we're in

Cel mai bun lucru pe care l-am obtinut de la contul meu de facebook e ca, uite, pot sa scriu despre el. Ieri mi s-au intamplat mai multe lucruri facebook related demne de mentionat si de pastrat pentru posteritate. Spre exemplu, cativa dintre prietenii mei foarte apropiati de pe facebook au decis sa se lase de fumat. Ei bine, facebook-ul ar trebui sa functioneze foarte bine la faza asta, se gasesc oricand acolo cel putin 30 de persoane care sa te sustina si sa iti spuna cat de tare esti pentru ca ai luat decizia si te-ai tinut de ea fix 27 de ore. Si apoi 30. Samd. Oricand, cineva o sa Like asta. (in alta ordine de idei, la fel de bine se poate gasi cineva care sa like faptul ca ti-a murit bunica).
In aceeasi ordine de idei, ieri am primit un cd. Audiobookul lui Allen Carr, In sfarsit nefumator, in lectura lui Marius Vintila. Yey.

Revenind. Aseara, in timp ce, in sfarsit, ma distram cum stiu eu mai bine, am primit un telefon. Ma suna prietena N. sa ma anunte ca mi-a gasit pe cineva pe Facebook. Veselia mea a disparut instant si a fost urmata de furie. Ma rog, nu chiar furie, ci un fel de regret mai maricel decat sunt obisnuita. Am intrebat-o, printre dinti, de cand imi caut eu pe cineva. Si, mai mult, de cand imi cauta ea pe cineva? Ea s-a suparat si a incheiat discutia cu un teribil: "Pisa, eu respect faptul ca tu nu vrei sa fii cu nimeni niciodata, asa ca te rog sa imi respecti decizia de a fi cu cineva sau de a-mi dori sa fiu cu cineva." Ceea ce a sunat corect, doar ca nu era.

Adam Geist/Braila

Dupa cum radeam aseara, inainte de piesa, in restaurantul de mare angajament Edy's Complex din centrul Brailei, impreuna cu Alecs si cu Cristi: prietena mea M. a primit cado de ziua ei o excursie la Paris. Eu am primit o excursie la Braila si un bilet la Adam Geist. I win.

Wonderboys

Uite asa imi aduc cateodata aminte de cat de mult mi-a placut mie Wonderboys. Am vazut mai intai filmul. Michael Douglas (singura data cand a fost ok), Katie Holmes, Robert Downey, Frances McDormand si Tobey Maguire. Am citit mai apoi cartea, cand a aparut la noi. Am facut-o cadou lui Ines, care, la randul ei, a dat-o mai departe unde trebuia. Nu e greu sa iti placa Wonderboys. E despre scriitori ratati, ceea ce e dragut cand esti unul, dar oarecum amuzanta si optimista. Sau asa mi se pare mie. Nu ma mai gandisem de multa vreme la povestea asta, si ma gandeam ca singura mea conexiune cu ea este istoria cu scrisul si cu ratarea. Ei bine, nu.
Vineri seara am ajuns la Craiova dupa un drum halucinant care a durat ani lumina. Am iesit in clubul oribil in care imi tot promit sa nu mai calc. M-am ambientat sanatos. Spre dimineata, R. a plecat acasa. R. este un fel de fratele meu, dar mai cocalar, asa. Cum spuneam, R. a plecat acasa si s-a intors in aproximativ cinci minute. M-a tras afara si mi-a spus inlacrimat ca a murit Monica, cateaua noastra de mai bine de 10 ani dar nu stiu exact cati, care pare sa fi stat in curtea noastra dintotdeauna. Monica era o vulpita rosie si vesela cand era tanara. In ultimii ani, insa, dupa ce imbatranise si eu ma mutasem din oras, nu ma mai recunoastea si imi era frica sa intru in curte.
Oricum, era spre dimineata, eu si R. eram intr-o stare avansata de ambientare, dar el a decis ca trebuie sa o ingropam pe Monica la tara inainte sa se trezeasca restul familiei si sa o gaseasca acolo. Am plecat, dupa ce am indesat-o pe Monica intr-o cutie si am luat o cazma. R. a condus pana la tara, mie imi siroiau lacrimile ca la nebuni si ne tot intrebam ce facem daca ne opreste politia. Evident, ne-am gandit ca orice politist cu suflet ar intelege ca unele lucruri trebuie facute si ne-ar lasa in pace. Am ajuns in gradina de la tara, am dezlegat poarta si am cautat un loc de veci confortabil. Am tarat masina pana acolo si am inceput sa sapam, la lumina farurilor. Mergea greu, pamantul era tare. Sapam si ne aminteam de ea in zilele ei bune. Plangeam pe alocuri, pentru ca Monica, chiar daca era cainele din curte, era o certitudine. Era copilaria noastra, erau vremurile in care mai traiau si Bobita si Sheeba. In principiu, evident, plangeam pentru noi, asa cum se intampla de fiecare data cand moare cate cineva. Am reusit sa facem o groapa decenta, desi in ultima instanta a trebuit sa ne folosim si unghiile si cam tot ce mai aveam ca sa mearga treaba mai repede. Era dubios acolo, inca nu se facuse lumina si era asa, o ceata umeda, miros de lucerna si copaci pe margine. Am varat-o pe Monica in groapa si am pus pamant deasupra. Ne-am hotarat greu ca trebuie sa tasam pamantul ca sa nu o dezgroape alte animale. Am fumat o tigara cu ea si am plecat, cu hainele si fetele si mainile pline de noroi, cu o sapa in portbagaj. Problema politiei a devenit inca mai presanta, pentru ca eram, in acel moment, doar doi indivizi alcoolizati care au ingropat, in mod evident, pe cineva. Nu s-a intamplat nimic, doar ca am ajuns acasa, am mai plans sanatos o vreme, cu frigul in oase si apoi am adormit.
Vezi, eu nu credeam ca astfel de situatii se intampla de-adevaratelea. Dar e ok.

Crazy on my face

As vrea sa ii scriu si eu Victoriei B., sau altcuiva, dar ma tem ca Mitzy ma va acuza ca vreau sa devin celebra pe spinarea lui, ceea ce este, desigur, adevarat.
Asa ca imi voi gasi un alt personaj caruia sa ii scriu. Karen pare mai ok, oricum de ea macar imi place. In aceasta ordine de idei:
Draga Karen,
ce mai faceti, tu si Stan? Sunteti bine? Eu sunt foarte bine. Uite, vineri am luat salariul si mi-am cumparat cartea lui Schiop pe care o voi termina in curand. O sa iti povestesc mai multe cand o termin. Stiu ca nu te intereseaza, dar mie imi place de Schiop si am de gand sa il laud la toata lumea, pana cand va deveni atat de posh incat chiar si tu vei dori sa il pleznesti cu drag. Am vrut sa ne luam si bilete la concertul lui Yann Tiersen, dar oamenii care ar trebui sa se ocupe de asta la Carturesti aveau treburi mai importante.
Mai mult, vineri seara m-am uitat la Dansez pentru tine, ca sa pot rade de oamenii sarmani. Vezi, stiam eu ca am sa-ti captez atentia cumva. Dansez pentru tine este un fel de Dancing with the stars unde Emilia Popescu o joaca pe Paula Abdul. Abdul what, zici? Da, si mie mi se parea ca Paula era in juriu la American Idol, dar tot aia e. Tot vineri seara am facut niste filmulete geniale, pe care nu le pot posta pentru ca sunt compromitatoare pentru niste oameni. Ti le arat eu cand ne vedem data viitoare. O sa-ti placa. Ieri am stat toata ziua in casa si am facut curat prin hartii si nu am gasit nimic interesant de mentionat. De plictiseala, aseara, m-am uitat la Lemming, e un film dubios, numai bun de vazut cand esti pe mood elevators. Ti-ar placea. Azi dimineata am iesit si mi-am cumparat reviste si flori - o gramada de crizanteme de la o tiganca al carei fiu este in spital cu pojar, din cate mi-am dat seama. Nu stiu daca pojarul se ia, oricum, stiu ca nu ma vei vizita la spital pentru ca you would...but you don't want to.
In rest, am primit cel mai bizar assignement din viata mea. Trebuie sa scriu o poveste, de ziua unei prietene. Nimeni nu mi-a mai cerut asa ceva pana acum. Ma rog, imi cere Cristina dar aia e pe bani si in fiecare luna si imi vine mai usor. Mi-am amintit apoi cum il plateai tu pe Jack sa scrie povesti aproximativ erotice. Era dragut.
Asa...si, in cele din urma, mi-am dat seama ca nu am visat povestea aia cu Jeremy Irons si cu Patricia Kaas. Ah, si am terminat si jurnalul Oanei Pellea despre care au scris altii mai bine aici. Desi eu inca mai cred ca e confortabil sa ai un Dumnezeu sau cati or fi.
Cam atat am avut sa iti spun.
Plezneste-o pe Rosie din partea mea.
Te pup,
Xenu

Mancarea te face fericit (si alte lucruri pe care le-am invatat saptamana asta)

A inceput ca o invitatie la cina. Dar nu vreau sa merg, nu m-as simti confortabil la masa cu acesti oameni, am zis. Tocmai ce ii vazusem cu o seara in urma, la concertul lui Tomescu de la sala Auditorium (concert care a fost foarte dragut, o combinatie de muzica cu pictura - concertul promova expozitia Ipostaze ale modernismului de la MNAR - mi-a placut pianul lui Horia Mihail de am murit, la fel si un tablou care se chema, cred, "Curte cu rufe". Vezi, de asta am sa merg sa vad expozitia, pentru ca nu am gasit tabloul pe interwebz. Si m-am indragostit de Bartok, not a connaiseur, I know). Am fost apoi la Green, unde nu aveau niciun fel de vin bun, dar chelnerul stia cum se serveste un coniac ca la carte. Bun, am zis, destul. Oricum ne-am vazut si de dimineata, in periplul printre chilotii de wonderwoman si cafelele la care a trebuit sa ma concentrez ca sa nu izbucnesc in plans. Sunt oameni care exista in viata mea de la o vreme, dar pe care as prefera sa ii vad mai rar. Nu sunt eu, nu sunt ca mine, nu avem foarte multe puncte comune. Conjuncturile ne-au adus impreuna si cam atat.
Oricum avusesem o saptamana grea, printre un weekend la Craiova, cu intamplari care mai de care mai fantastice (de la senzatii complet noi, cum ar fi aceea de a fi amenintata cu bataia, la revelatii care tin de lucruri demult apuse), un articol pe care nu stiu de unde sa il apuc, o prezentare-happening de moda la care O. m-a tras de urechi pentru un material pe care nu l-am dus pana la sfarsit, la un shooting hilar, cinci nopti nedormite, un sms pe care l-am primit intre somn si veghe si de care am uitat complet, o trupa rock, discutii despre tigani si de aici evident asa se duce tara asta de rapa si cu homosexualii dom'le si uite asa azi-maine ne culcam cu animale, la care am obosit sa mai raspund.
As fi vrut ca sambata asta sa fie sambata, sa ma trezesc si sa beau doua cani de cafea, sa citesc orice rest de revista pe care il mai am prin casa si sa incep o carte noua (am luat trei de la Mitzy, muahaha), sa fac curat si apoi sa ma uit la reluari de emisiuni de lifestyle, nu-i asa?
Nu. Pentru ca era o invitatie la o cina intre prieteni. Noi, gasca. Si un fotbalist. Numai ca noi nu am fost niciodata "noi, gasca" si cu atat mai putin acum. Uite asa am stat in parc cu trei buchete de crizanteme in brate, ca in Angels in America, singuri si cu toata lumea din jurul nostru innebunind si noi plangandu-ne de mila ca, uite, am ajuns ultimii oameni sanatosi. Sau poate ca suntem noi gresiti. Dar daca eu sunt fericita cu greseala mea, si nu am fost niciodata mai fericita, in vreo relatie sau ceva, decat sunt in orice moment cu tine, de ce sa zici ca e trist?
Am ajuns la cina. Pachetele de primavara, light, de inceput. Dar nu mananc pachetele de primavara, uite de data asta am sa mananc sper sa nu aiba ceapa ca aici s-a terminat totul. Ca atunci cand ai zice ca nu mergi cu autobuzul, gata, pana aici. Asa sunt eu cu ceapa. Le-am mancat. Erau delicioase. Cam asa e si cu Joyce si cu toti autorii astia, frate, nici nu poti sa zici cum sunt pana cand nu gusti ceva. Hemingway, spun pas, acum, dar mai vedem. Despre Llosa? Orasul si cainii, am zis cu V. intr-un glas. Saint Jacques? Nu, nici fructe de mare nu mananc, sa nu aud de asa ceva, in afara de niste rapane odioase intr-o pescarie la 2 Mai, acum un an, dar sa nu zici ca nu ma straduiesc. Mi-a placut acum, la o masa mare, intr-o casa frumoasa cu podelele mirosind a guma de mestecat. Stridii, fie, si o stridie. Asta seara incerc orice, oricum dupa al treilea pahar de Prosecco lucrurile sunt mult mai suportabile. Coltunasi, sigur, de doua feluri, cu sos de soia si mai stiu eu ce, cu aluatul facut in casa, totul e facut in casa, noi nu cumparam semipreparate. Si midii, desigur, si Tiger shrimps, ia-l pe cel cu mai multa faina si pune-i sos. Si crab, deja aveam soia si in urechi si crabul era absolut fantastic si avea o textura cum nu am mai vazut iar gustul, ce sa mai zic?
Si apoi, ca tot am asteptat toata seara, rata Pekin. "Bunica mea a murit la masa de joc. Juca poker si pietre, cand am intrebat ce fac bunicii mei mi-au spus ca bunicul e pensionar si bunica lucreaza la cariera de pietre si eu am zis, uite ma, cum o lasa pe bunica sa munceasca si el sta acasa. Si ea juca pietre.", a zis N. Deci rata asta se face in 48 de ore, macerata, tinuta in vant, tinuta in fum, data cu miere. Trebuie neaparat sa ii pui sos de prune si niste ceapa si abia apoi o pui in clatita. Pieptul e cel mai bun, asa ceva mancau imparatii Chinei, dar ce mancam noi acum nu e bucatarie chinezeasca, e fusion: thai, japoneza si chinezeasca; a spus chef-ul. Am mancat cu ceapa, prea ii jucau ochii in cap de fericire, uite, dom'le, cineva care e pasionat de ce face. Pana aici, ziceai? In jurul meu they were poppin' Espumisan si alte pastile pentru stomac. Si rata era divina si eu nu as spune asa ceva despre o rata si nu vreau sa ma gandesc ca rata aia a avut copii care ii simt lipsa. "Trebuie sa ajuti oamenii", i-a spus N. domnului fotbalist, facand conversatie politicoasa, dar el nu avea chef, ca e si el om, pana la urma, and he gave her a piece of his mind. "Eu o ajut pe mama, il ajut pe tata, o ajut pe bunica. Nu trebuie sa ajut pe mai multi. Daca fiecare i-ar ajuta pe ai lui nu ar mai fi oameni care sa aiba nevoie de ajutor."
Si s-a facut lumina si am inceput sa il ascultam caci avea dreptate, si, mai
mult, avea bunul simt care ne punea pe toti in cur, caci nu avea pretentiile noastre ca uite, suntem intelectuali si ne credem atat de buni si de rafinati dar de fapt ne ascundem dupa fiecare deget pe care se intampla sa il gasim. Mango cu suc de fructul pasiunii, cel mai bun desert de fructe care exista si sa mor daca nu credeam deja ca asa e. Asa a fost, dar tot a mai intrat si o felie de tort de cafea de la delicaterie.
Dar tot nu am inteles de ce a luat Obama premiul Nobel, ca mie mi se parea ca trebuie sa faci ceva, nu trebuie sa fii intr-un fel ca sa iei un premiu. Mai cu seama un Nobel.

Zile exemplare

Acum un an mi s-a stricat masina de spalat. Am cumparat alta, iar cea veche a ramas o vreme pe hol, dupa care s-a mutat afara, in fata usii. Nu stiu cum, de fiecare data cand auzeam de cate un program de colectare a electrocasnicelor, nu reuseam sa fiu in oras sau nu avea cine sa mi-o care jos. Astazi a fost altfel. Am vazut afisele, stiam ca vin domnii de la colectare si l-am rugat pe Alecsandru sa ma ajute sa o car. Masina trebuia sa plece. Numai ca m-am trezit foarte devreme, si dupa ce am indeplinit ritualul de sambata, nu mai aveam nimic fantastic de facut. Asa ca am decis sa duc masina jos, singura. De la usa apartamentului pana la lift am tarat-o, am zgariat podeaua, mi-am asezat-o pentru o secunda pe picior. Am reusit sa o indes in lift in timp ce o vecina suspina empatic "dar, vai, cum, asa, singurica". Am scos-o din lift cu greu (multumesc pe aceasta cale domnilor care au transformat liftul intr-un dulap, cu usi de dulap). Si am ajuns la cele 6-7 trepte de la intrarea in bloc. Aici lucrurile au devenit ceva mai complicate. Taratul masinii nu mai functiona, sa o iau in brate, nici atat. Am stat o vreme gandindu-ma ce am de facut. Intre timp, doua familii vecine au trecut pe langa mine.
M-au salutat, au privit cu compasiune si au trecut mai departe. Atunci mi-a sclipit. Am lasat masina sa alunece usor pe muchiile treptelor. La ultima treapta, masina s-a dezechilibrat si s-a lasat un pic mai mult decat trebuia in bratele mele protectoare. Am reusit sa o aduc la verticala si, ca sa sarbatoresc victoria, am scos-o din bloc si am postat-o pe trotuar. Am urcat inapoi in casa, iar in tot acest rastimp, bratul stang mi-a amortit si ma durea foarte tare. Infarct, am zis, ce stupid, o sa fac infarct pentru ca nu am putut sa il mai astept pe Alecs o ora, dupa ce am asteptat un an sa scap de ea. Am purces la dus. Durerea se intindea. Oare e bine sa fac dus, nu cumva accelereaza bataile inimii si am sa mor in dus dupa ce am carat ca o proasta o masina de spalat pe scari? Nu am murit. Alecs m-a sunat constiincios, pregatit sufleteste sa care masina. L-am anuntat ca nu mai e cazul. "Sa stii ca eu nu vin la spital cand te operezi de hernie", m-a amenintat. A venit o jumatate de ora mai tarziu, pentru ca trebuia sa mergem la tenis.
Am ajuns la arene, mai pline decat de obicei. Cele doua semifinale de simplu au fost cam triste. Prima, intre Santiago Ventura si Albert Montanes. Tineam cu Ventura pentru ca l-am mai vazut marti si mi-a placut de el. Dreapta buna, reverul prost. Cam asta am spus intr-una in timpul meciului. Ventura a pierdut pentru ca la un moment nu a mai avut energie si chef sa joace si a facut tot posibilul ca meciul sa se termine mai repede. Simon Greul- Juan Monaco, intr-un soi de calificare de juniori, fara chef de nimic. A castigat Monaco (pe care il suspectez ca va castiga si in finala, daca e intr-o pasa buna).
A urmat marele meci de retragere al lui Andrei Pavel. Marele nostru campion care a castigat trei competitii. S-a jucat cu Goran Ivanisevic. Sa ne intelegem, nu am nimic cu Pavel, doar ca mi se pare ca, doar pentru ca este roman, nu e si relevant pentru mine. Pe de alta parte, Ivanisevic este unul dintre idolii copilariei mele, la care ma uitam cu gura cascata in meciurile cu robotelul Sampras, pe care il iubeam din tot sufletul pentru ca servea naucitor, pentru ca nu se lua prea tare in serios si pentru ca parea sa ii placa foarte mult ce facea. Am asteptat toata saptamana meciul acesta cu emotie. Pavel a intrat in teren in urale. O multime de pusti purtand tricouri rosii cu inscriptia "Game. Set. Match" il aplaudau. Amfitrionul i-a enumerat victoriile. A urmat un colaj de secvente din cariera lui Pavel. Toti ochii erau pe ecran. Pavel, asezat pe banca lui, privea cu o mana dusa la frunte, vizibil emotionat. M-am gandit ca nu e o retragere dupa glorie, ci mai degraba renuntarea unui jucator oarecare. A intrat Ivanisevic. Un gigant. M-am ridicat, l-am aplaudat aproape in lacrimi. "De ce zambesti asa?", mi-a zis Alecs. Nu stiu de ce. Pentru ca eram acolo, pentru ca Goran nu s-a ingrasat, nu a chelit, pentru ca zambea, pentru ca eram acolo. Arena era in delir. Langa mine, un copil care comentase delicios meciurile anterioare isi intreba tatal "cine e Ivanisevic asta?". M-am simtit si batrana si norocoasa ca l-am vazut pe Ivanisevic asta in zilele lui bune. A inceput setul. A fost un joc in care am regretat in fiecare moment ca nu se joaca serios. Mi s-a parut umilitor pentru Goran ca a venit sa faca giumbuslucuri cu Pavel. M-am rugat pentru un game serios. Macar o minge. "Hai cu asul" s-a auzit dintr-o parte. "Tati, de ce striga cu asul?". Imi venea sa ma duc sa ii explic de ce. Evident, nu imi plac copiii. Nici dupa sport nu ma innebunesc. Dar Ivanisevic e altceva. A urmat o ceremonie penibila in care Dan Bittman, cu jeansi prea stramti si cu crestetul aproape chel a aruncat cateva mingi si a cantat, rugand publicul sa il acompanieze. Didn't happen. A cantat apoi Loredana, cu forta. L-a luat pe Pavel de mana si l-a alergat in jurul terenului. Cantand. Pe niste platforme sau ceva. Am plecat.
Am ajuns la Kombinat, la o petrecere cu comicsuri si manga (so three years ago, am spus, dar se pare ca pentru unii e inca pe val). Pustoaice de aproximativ 15 ani imbracate in cameriste sau punk sau alte porcosenii. M-am simtit batrana din nou. Si norocoasa, iar. Am plecat apoi la o terasa. Cu prieteni (unul dintre ei intr-un kilt). Le-am povestit aventura masinii de spalat in scara blocului. Despre cum am crezut ca de-aici o sa mi se traga. Si mi-am adus aminte ca mi-am imaginat la un moment, cu Mitzy, inmormantarea mea. Mitzy trist, C. scriind un post pe blog. N. la telefon, ca sa adune oameni la parastas. "Alo, O., ai auzit de Xenu? Da, trist, stiu, viata merge inainte. Veniti, da, hai ca o sa fie dragut. Eu o sa port voaleta. Cand ne vedem la o cafea? Hai, ne vedem, pup! Pa pa pa!"

De Ros Hasana

de vorba cu N. Imi spune: "Iisus nu a fost Mesia. A fost un evreu foarte destept, un invatat, un reformator al religiei. Totul a pornit de la comertul din sinagoga, cu care el nu era de acord. Si sa fim seriosi, Maria a fost doar o femeie desteapta. Iisus nu s-a nascut din fecioara."
Credinta reziduala din mine s-a trezit usor jignita. I-am aratat ca si in Vechiul Testament sunt miracole. Iar credinta consta tocmai in acceptarea miracolului. A fost de acord. Apoi mi-a spus ca, daca ar fi trait in vremea aceea, probabil ca ar fi fost unul din discipolii lui Iisus, pentru ca nu ii plac evreii foarte religiosi.

Today is your birthday

(I)reality check

N: Auzi, da' baiatul asta nu e xenofob, nu?
C: Nuuu, draga....E bisexual.

O frantura de conversatie intre doua persoane dragi mie, a long time ago