Lumea s-a intors cu curul in sus, imi e foarte clar.
Asta pentru ca Mitzy a stat aseara sa imi explice cum o sa castige Germania campionatul waka waka. I couldn't care less, really, dar am vazut totusi trei meciuri si sunt gata sa spun ca e ceva dubios la mijloc, daca doi polonezi inscriu pentru Germania iar englezilor nu li se recunoaste un gol clar. Mitzy zice ca oricum as fi tinut cu orice alta tara in afara de Germania, ceea ce e adevarat, de fapt.
L-am vazut pe Mick Jagger in tribuna. Mi mi-a povestit ca fusese si cu o seara in urma, impreuna cu Bill, sotul lui Hilldog. Am ras un pic imaginandu-ne conversatiile dintre ei.
Nu stiu ce e cu sportul in perioada asta, poate ca e din cauza depresiilor. Se stie ca sportul vindeca depresia, de asta cred ca ne uitam atat. Mi a facut chiar niste pronosticuri: "pai vom aveam brazilia cu olanda (ca sigur bate brazilia asta seara pe chile), argentina cu germania asta stim deja, va bate argentina ca asa vrem noi. paraguay va bate japonia si deci va juca cu cine bate dintre spania si portugalia deci cu portugalia ca asa vrem noi si pt ca ne place de figo". Asta in cazul in care vreun ratacit pe acest blog vrea sa stie ce se intampla mai departe.
Dintr-o serie mult mai interesanta, dar, uimitor, la fel de mitocaneasca, Hanescu a abandonat la Wimbledon. Si nu oricum, ci in ultimul hal, ceea ce ma bucura cumva. Daca s-a ajuns la injuraturi pe teren la Wimbledon, cineva tre sa plece acasa.
De asta ma bucur si pentru cei care au ramas, mai cu seama pentru Isner si Mahut. Nu am vazut meciul cel mai lung, doar faze din el. Dar asta nu a facut decat sa imi sporeasca entuziasmul fata de sportul asta in care esti tu cu tine pana la capat. Chiar atunci cand capatul meciului e trei zile, adica 11 ore de joc, 183 de game-uri, 215 asi mai tarziu. Imi imaginez cum si cat isi doreau ei sa se termine povestea. De fapt, nu imi pot imagina asa ceva.
Joaca si Nadal astazi si imi place ca nu se descurca prea bine pe iarba, oricum a dominat pe zgura in ultima vreme. Aud ca il doare genunchiul, iar Mi a decis ca are probleme de la dance routine cu Shakira Shakira, si asta e foarte posibil, mai ales ca demonstreaza cum totul e connected, Shakira cantand waka waka lately.
Dar durerea lui nu face decat sa imi aminteasca, ca orice altceva pe lumea asta, de un om pe care nu pare sa il doara niciodata nimic. Just for fun, lovitura lui ironica si norocoasa de la US Open de anul trecut, cand ajungeam surmenata la birou caci stateam noptile sa ma uit la el. Am vazut-o live si prima data am crezut ca nu vad bine. Juca cu Djokovic, care face o fata de toata frumusetea. Asa-i in tenis. I told you, it's love.
Se afișează postările cu eticheta tenis. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta tenis. Afișați toate postările
luni, 28 iunie 2010
sâmbătă, 8 mai 2010
La dublu
Nici nu stiam ca pana acum nu vazusem niciun meci de tenis la dublu. Nu imi place din principiu, mi se pare ca tenisul e un sport numai bun de practicat de unul singur, nu intelegeam cum un sportiv obisnuit sa se bazeze doar pe sine in fata unui adversar ar putea sa lase de la el si sa joace impreuna cu altcineva. Cum ziceam, pana azi. De dimineata am mers la arenele BNR cu Ines, ca sa il vedem pe Marius Copil jucand impreuna cu Horia Tecau, un meci de Cupa Davis. M-am enervat un pic pentru ca, intre timp, Andrei Pavel il inlocuise pe Copil cu Hanescu, de care nu mi-a placut niciodata. L-am vazut si pe Copil, mancandu-si unghiile, in tribuna din fata noastra.
Oricum, nu a stricat ca am mers, am descoperit lucruri interesante. Faptul ca Hanescu/Tecau au castigat nu este unul dintre ele. Ar fi fost destul de greu sa piarda. Numai ca am vazut cum se joaca la dublu. Si mi-a placut cum, chiar dupa ce pierdeau o minge, jucatorii aveau mici semne, o bataie mica din varful degetelor la Hanescu/Tecau si aproximativ o privire la ceilalti, care le arata ca e ok, ca nu e drama, ca merg mai departe. Si mi-a placut cum, inainte de un serviciu, isi puneau la cale o mica strategie, aparandu-si vorbele cu racheta, de parca nu ar fi fost destul de evident ca nu vorbesc despre vreme. Si mi-a mai placut cum, la unele mingi, stiau sa nu se arunce. Sa il lase pe celalalt, in spate, sa loveasca, desi nu il vedeau. Si asa am realizat ca de asta imi place mie atat de mult tenisul in general, ca e facut din situatii in care te ai pe tine si stii la ce sa te astepti si pana unde poti sa mergi. De azi, insa, lucrurile s-au schimbat un pic. Nu, asta nu inseamna ca m-as uita la tenismeni care icnesc (poate doar in videoclipurile Shakirei). Dar poate as risca. Da, cred, in momentul asta si sub influenta jocului lor, ca poate as incerca un joc la dublu.
miercuri, 20 ianuarie 2010
Merciful Xenu
Dupa ce postul trecut a fost unul de mui, am decis sa revin la dispozitia mea obisnuita, adica aceea de merciful Xenu. Ca urmare, mi-am amintit ca aseara, in timp ce ma duceam in vizita la prietena L., am alergat (si s-ar putea sa fi si dansat) prin zapada. You see, i like snow. A lot. In schimb, darling Mitzy de-abia asteapta sa vina primavara din motive evidente: iarna se merge greu si nu poate sa poarte pantaloni scurti.
Astfel, am stabilit impreuna ca ar fi ok sa fie tot anul un mai, mai putin doua saptamani in care sa ninga ca aseara si zapada sa fie pana la genunchi. Dupe cele doua saptamani, zapada ar disparea brusc, fara sa se topeasca (ma rog, doar pe camp unde e nevoie de apa, din cate am inteles, dar nu in oras). Apropos de camp, tocmai ce am aflat, in weekend, cand am fost la Craiova, ca am un camp. Ma rog, inainte aveam padure dar acum am un camp pentru ca cineva a furat padurea. Deci se poate.
Revenind, dupa ce am stabilit cele doua anotimpuri noi, constand in mai si doua saptamani de iarna, mi-am gasit si o casa. Se gaseste aici si mor de dragul ei.
Ma rog, dispozitia mea merciful se poate sa fi fost determinata si de faptul ca azi dimineata am primit cado un atlas universal, si oricine ma stie cunoaste faptul ca geografia nu e punctul meu forte. Dar not anymore, pentru ca fix un atlas imi lipsea ca sa fiu perfecta. Deci un atlas este un cadou minunat pentru mine. Ar fi dragut sa fie mai usor pentru ca nu il pot tine in maini.
My merciful mood a continuat apoi cu faptul ca Christopher Bailey e gay. Ignorantii pot crede ca eu nu am nicio legatura cu asta, dar, iata, am. Si s-ar putea sa continue si maine, mai ales ca Hanescu va juca cu Federer la Australian Open, and we all know ce inseamna asta. Apropos de Australian Open, the merciful mood ends here, pentru ca tocmai ma uit la meciul dintre Cilic si Tomic si idioata de comentatoare tine cu Cilic, iar cand acesta greseste sau cand Tomic castiga un punct zice "ah, nu, nu se poate", de parca as comenta eu de pe canapea pentru Ines (ceea ce fac, dar nu on live television).
Astfel, am stabilit impreuna ca ar fi ok sa fie tot anul un mai, mai putin doua saptamani in care sa ninga ca aseara si zapada sa fie pana la genunchi. Dupe cele doua saptamani, zapada ar disparea brusc, fara sa se topeasca (ma rog, doar pe camp unde e nevoie de apa, din cate am inteles, dar nu in oras). Apropos de camp, tocmai ce am aflat, in weekend, cand am fost la Craiova, ca am un camp. Ma rog, inainte aveam padure dar acum am un camp pentru ca cineva a furat padurea. Deci se poate.
Revenind, dupa ce am stabilit cele doua anotimpuri noi, constand in mai si doua saptamani de iarna, mi-am gasit si o casa. Se gaseste aici si mor de dragul ei.
Ma rog, dispozitia mea merciful se poate sa fi fost determinata si de faptul ca azi dimineata am primit cado un atlas universal, si oricine ma stie cunoaste faptul ca geografia nu e punctul meu forte. Dar not anymore, pentru ca fix un atlas imi lipsea ca sa fiu perfecta. Deci un atlas este un cadou minunat pentru mine. Ar fi dragut sa fie mai usor pentru ca nu il pot tine in maini.
My merciful mood a continuat apoi cu faptul ca Christopher Bailey e gay. Ignorantii pot crede ca eu nu am nicio legatura cu asta, dar, iata, am. Si s-ar putea sa continue si maine, mai ales ca Hanescu va juca cu Federer la Australian Open, and we all know ce inseamna asta. Apropos de Australian Open, the merciful mood ends here, pentru ca tocmai ma uit la meciul dintre Cilic si Tomic si idioata de comentatoare tine cu Cilic, iar cand acesta greseste sau cand Tomic castiga un punct zice "ah, nu, nu se poate", de parca as comenta eu de pe canapea pentru Ines (ceea ce fac, dar nu on live television).
duminică, 27 septembrie 2009
sâmbătă, 26 septembrie 2009
Zile exemplare
Acum un an mi s-a stricat masina de spalat. Am cumparat alta, iar cea veche a ramas o vreme pe hol, dupa care s-a mutat afara, in fata usii. Nu stiu cum, de fiecare data cand auzeam de cate un program de colectare a electrocasnicelor, nu reuseam sa fiu in oras sau nu avea cine sa mi-o care jos. Astazi a fost altfel. Am vazut afisele, stiam ca vin domnii de la colectare si l-am rugat pe Alecsandru sa ma ajute sa o car. Masina trebuia sa plece. Numai ca m-am trezit foarte devreme, si dupa ce am indeplinit ritualul de sambata, nu mai aveam nimic fantastic de facut. Asa ca am decis sa duc masina jos, singura. De la usa apartamentului pana la lift am tarat-o, am zgariat podeaua, mi-am asezat-o pentru o secunda pe picior. Am reusit sa o indes in lift in timp ce o vecina suspina empatic "dar, vai, cum, asa, singurica". Am scos-o din lift cu greu (multumesc pe aceasta cale domnilor care au transformat liftul intr-un dulap, cu usi de dulap). Si am ajuns la cele 6-7 trepte de la intrarea in bloc. Aici lucrurile au devenit ceva mai complicate. Taratul masinii nu mai functiona, sa o iau in brate, nici atat. Am stat o vreme gandindu-ma ce am de facut. Intre timp, doua familii vecine au trecut pe langa mine.
M-au salutat, au privit cu compasiune si au trecut mai departe. Atunci mi-a sclipit. Am lasat masina sa alunece usor pe muchiile treptelor. La ultima treapta, masina s-a dezechilibrat si s-a lasat un pic mai mult decat trebuia in bratele mele protectoare. Am reusit sa o aduc la verticala si, ca sa sarbatoresc victoria, am scos-o din bloc si am postat-o pe trotuar. Am urcat inapoi in casa, iar in tot acest rastimp, bratul stang mi-a amortit si ma durea foarte tare. Infarct, am zis, ce stupid, o sa fac infarct pentru ca nu am putut sa il mai astept pe Alecs o ora, dupa ce am asteptat un an sa scap de ea. Am purces la dus. Durerea se intindea. Oare e bine sa fac dus, nu cumva accelereaza bataile inimii si am sa mor in dus dupa ce am carat ca o proasta o masina de spalat pe scari? Nu am murit. Alecs m-a sunat constiincios, pregatit sufleteste sa care masina. L-am anuntat ca nu mai e cazul. "Sa stii ca eu nu vin la spital cand te operezi de hernie", m-a amenintat. A venit o jumatate de ora mai tarziu, pentru ca trebuia sa mergem la tenis.
Am ajuns la arene, mai pline decat de obicei. Cele doua semifinale de simplu au fost cam triste. Prima, intre Santiago Ventura si Albert Montanes. Tineam cu Ventura pentru ca l-am mai vazut marti si mi-a placut de el. Dreapta buna, reverul prost. Cam asta am spus intr-una in timpul meciului. Ventura a pierdut pentru ca la un moment nu a mai avut energie si chef sa joace si a facut tot posibilul ca meciul sa se termine mai repede. Simon Greul- Juan Monaco, intr-un soi de calificare de juniori, fara chef de nimic. A castigat Monaco (pe care il suspectez ca va castiga si in finala, daca e intr-o pasa buna).
A urmat marele meci de retragere al lui Andrei Pavel. Marele nostru campion care a castigat trei competitii. S-a jucat cu Goran Ivanisevic. Sa ne intelegem, nu am nimic cu Pavel, doar ca mi se pare ca, doar pentru ca este roman, nu e si relevant pentru mine. Pe de alta parte, Ivanisevic este unul dintre idolii copilariei mele, la care ma uitam cu gura cascata in meciurile cu robotelul Sampras, pe care il iubeam din tot sufletul pentru ca servea naucitor, pentru ca nu se lua prea tare in serios si pentru ca parea sa ii placa foarte mult ce facea. Am asteptat toata saptamana meciul acesta cu emotie. Pavel a intrat in teren in urale. O multime de pusti purtand tricouri rosii cu inscriptia "Game. Set. Match" il aplaudau. Amfitrionul i-a enumerat victoriile. A urmat un colaj de secvente din cariera lui Pavel. Toti ochii erau pe ecran. Pavel, asezat pe banca lui, privea cu o mana dusa la frunte, vizibil emotionat. M-am gandit ca nu e o retragere dupa glorie, ci mai degraba renuntarea unui jucator oarecare. A intrat Ivanisevic. Un gigant. M-am ridicat, l-am aplaudat aproape in lacrimi. "De ce zambesti asa?", mi-a zis Alecs. Nu stiu de ce. Pentru ca eram acolo, pentru ca Goran nu s-a ingrasat, nu a chelit, pentru ca zambea, pentru ca eram acolo. Arena era in delir. Langa mine, un copil care comentase delicios meciurile anterioare isi intreba tatal "cine e Ivanisevic asta?". M-am simtit si batrana si norocoasa ca l-am vazut pe Ivanisevic asta in zilele lui bune. A inceput setul. A fost un joc in care am regretat in fiecare moment ca nu se joaca serios. Mi s-a parut umilitor pentru Goran ca a venit sa faca giumbuslucuri cu Pavel. M-am rugat pentru un game serios. Macar o minge. "Hai cu asul" s-a auzit dintr-o parte. "Tati, de ce striga cu asul?". Imi venea sa ma duc sa ii explic de ce. Evident, nu imi plac copiii. Nici dupa sport nu ma innebunesc. Dar Ivanisevic e altceva. A urmat o ceremonie penibila in care Dan Bittman, cu jeansi prea stramti si cu crestetul aproape chel a aruncat cateva mingi si a cantat, rugand publicul sa il acompanieze. Didn't happen. A cantat apoi Loredana, cu forta. L-a luat pe Pavel de mana si l-a alergat in jurul terenului. Cantand. Pe niste platforme sau ceva. Am plecat.
Am ajuns la Kombinat, la o petrecere cu comicsuri si manga (so three years ago, am spus, dar se pare ca pentru unii e inca pe val). Pustoaice de aproximativ 15 ani imbracate in cameriste sau punk sau alte porcosenii. M-am simtit batrana din nou. Si norocoasa, iar. Am plecat apoi la o terasa. Cu prieteni (unul dintre ei intr-un kilt). Le-am povestit aventura masinii de spalat in scara blocului. Despre cum am crezut ca de-aici o sa mi se traga. Si mi-am adus aminte ca mi-am imaginat la un moment, cu Mitzy, inmormantarea mea. Mitzy trist, C. scriind un post pe blog. N. la telefon, ca sa adune oameni la parastas. "Alo, O., ai auzit de Xenu? Da, trist, stiu, viata merge inainte. Veniti, da, hai ca o sa fie dragut. Eu o sa port voaleta. Cand ne vedem la o cafea? Hai, ne vedem, pup! Pa pa pa!"
M-au salutat, au privit cu compasiune si au trecut mai departe. Atunci mi-a sclipit. Am lasat masina sa alunece usor pe muchiile treptelor. La ultima treapta, masina s-a dezechilibrat si s-a lasat un pic mai mult decat trebuia in bratele mele protectoare. Am reusit sa o aduc la verticala si, ca sa sarbatoresc victoria, am scos-o din bloc si am postat-o pe trotuar. Am urcat inapoi in casa, iar in tot acest rastimp, bratul stang mi-a amortit si ma durea foarte tare. Infarct, am zis, ce stupid, o sa fac infarct pentru ca nu am putut sa il mai astept pe Alecs o ora, dupa ce am asteptat un an sa scap de ea. Am purces la dus. Durerea se intindea. Oare e bine sa fac dus, nu cumva accelereaza bataile inimii si am sa mor in dus dupa ce am carat ca o proasta o masina de spalat pe scari? Nu am murit. Alecs m-a sunat constiincios, pregatit sufleteste sa care masina. L-am anuntat ca nu mai e cazul. "Sa stii ca eu nu vin la spital cand te operezi de hernie", m-a amenintat. A venit o jumatate de ora mai tarziu, pentru ca trebuia sa mergem la tenis.
Am ajuns la arene, mai pline decat de obicei. Cele doua semifinale de simplu au fost cam triste. Prima, intre Santiago Ventura si Albert Montanes. Tineam cu Ventura pentru ca l-am mai vazut marti si mi-a placut de el. Dreapta buna, reverul prost. Cam asta am spus intr-una in timpul meciului. Ventura a pierdut pentru ca la un moment nu a mai avut energie si chef sa joace si a facut tot posibilul ca meciul sa se termine mai repede. Simon Greul- Juan Monaco, intr-un soi de calificare de juniori, fara chef de nimic. A castigat Monaco (pe care il suspectez ca va castiga si in finala, daca e intr-o pasa buna).
A urmat marele meci de retragere al lui Andrei Pavel. Marele nostru campion care a castigat trei competitii. S-a jucat cu Goran Ivanisevic. Sa ne intelegem, nu am nimic cu Pavel, doar ca mi se pare ca, doar pentru ca este roman, nu e si relevant pentru mine. Pe de alta parte, Ivanisevic este unul dintre idolii copilariei mele, la care ma uitam cu gura cascata in meciurile cu robotelul Sampras, pe care il iubeam din tot sufletul pentru ca servea naucitor, pentru ca nu se lua prea tare in serios si pentru ca parea sa ii placa foarte mult ce facea. Am asteptat toata saptamana meciul acesta cu emotie. Pavel a intrat in teren in urale. O multime de pusti purtand tricouri rosii cu inscriptia "Game. Set. Match" il aplaudau. Amfitrionul i-a enumerat victoriile. A urmat un colaj de secvente din cariera lui Pavel. Toti ochii erau pe ecran. Pavel, asezat pe banca lui, privea cu o mana dusa la frunte, vizibil emotionat. M-am gandit ca nu e o retragere dupa glorie, ci mai degraba renuntarea unui jucator oarecare. A intrat Ivanisevic. Un gigant. M-am ridicat, l-am aplaudat aproape in lacrimi. "De ce zambesti asa?", mi-a zis Alecs. Nu stiu de ce. Pentru ca eram acolo, pentru ca Goran nu s-a ingrasat, nu a chelit, pentru ca zambea, pentru ca eram acolo. Arena era in delir. Langa mine, un copil care comentase delicios meciurile anterioare isi intreba tatal "cine e Ivanisevic asta?". M-am simtit si batrana si norocoasa ca l-am vazut pe Ivanisevic asta in zilele lui bune. A inceput setul. A fost un joc in care am regretat in fiecare moment ca nu se joaca serios. Mi s-a parut umilitor pentru Goran ca a venit sa faca giumbuslucuri cu Pavel. M-am rugat pentru un game serios. Macar o minge. "Hai cu asul" s-a auzit dintr-o parte. "Tati, de ce striga cu asul?". Imi venea sa ma duc sa ii explic de ce. Evident, nu imi plac copiii. Nici dupa sport nu ma innebunesc. Dar Ivanisevic e altceva. A urmat o ceremonie penibila in care Dan Bittman, cu jeansi prea stramti si cu crestetul aproape chel a aruncat cateva mingi si a cantat, rugand publicul sa il acompanieze. Didn't happen. A cantat apoi Loredana, cu forta. L-a luat pe Pavel de mana si l-a alergat in jurul terenului. Cantand. Pe niste platforme sau ceva. Am plecat.
Am ajuns la Kombinat, la o petrecere cu comicsuri si manga (so three years ago, am spus, dar se pare ca pentru unii e inca pe val). Pustoaice de aproximativ 15 ani imbracate in cameriste sau punk sau alte porcosenii. M-am simtit batrana din nou. Si norocoasa, iar. Am plecat apoi la o terasa. Cu prieteni (unul dintre ei intr-un kilt). Le-am povestit aventura masinii de spalat in scara blocului. Despre cum am crezut ca de-aici o sa mi se traga. Si mi-am adus aminte ca mi-am imaginat la un moment, cu Mitzy, inmormantarea mea. Mitzy trist, C. scriind un post pe blog. N. la telefon, ca sa adune oameni la parastas. "Alo, O., ai auzit de Xenu? Da, trist, stiu, viata merge inainte. Veniti, da, hai ca o sa fie dragut. Eu o sa port voaleta. Cand ne vedem la o cafea? Hai, ne vedem, pup! Pa pa pa!"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
