Zilele astea

Cum stii ca ai avut cea mai proasta saptamana din viata ta? Ma gandesc ca nu ai cum sa afli decat la final, cand oricum nu te mai ajuta in niciun fel. Nu ca acum ar ajuta prea tare. Dar, daca stau sa ma gandesc bine, se prea poate ca asta sa fi fost cea mai proasta saptamana din viata mea. Acum o saptamana aflasem ca revista la care lucrez cu spor si uneori cu drag nu mai exista. Adica s-a terminat, cum ar veni. Lucrez de vreo doi ani in locul asta. Acest job a fost o sursa continua de frustrari, de bucurii, de invataminte si de revelatii. Am trecut peste atatea lucruri de cand sunt aici incat ma intreb uneori cum mai am tupeul sa umblu cu fruntea sus pe strada. De asemenea, am facut si lucruri frumoase. Prefer sa mi le amintesc pe astea din urma. Numai ca, in conditiile in care totul s-ar fi sfarsit, eu chiar am simtit ca imi fuge pamatul de sub picioare. Nu ca as fi ramas fara job, ca se gaseste oricand unul, ci pentru ca, atunci cand muncesti cu totul si cu totul, ajungi la un moment in care iti zici ca viata ta nu mai inseamna decat munca aia. Daca munca e buna, tu esti la fel. Daca nu e, asijderea. Iar daca munca nu mai e deloc, atunci cum esti? Asta mi-a amintit de prima lasare de fumat a lui Mitzy, cand zicea ca el se stie pe el fumator si nu mai stie cum e daca nu e fumator. Era parte din el. Cu toata paralela subtirica, asa e si munca asta pentru mine. O dependenta. Imi face rau si imi face placere, de cele mai multe ori. Si probabil ca voi muri de cancer in urma ei (haha, glumitzele mele cu cancer).
Ca tot veni vorba de asta, Ines imi tot povesteste in ultima vreme cum i se pare ei ca are cancer, pentru ca nu se simte prea bine si s-a consultat pe interwebz pe site-urile alea in care isi gaseste lumea simptomele si a rezultat ca are cancer. Asta ar mai lipsi, la cate lucruri neplacute aflam de pe internet. Sa ne poata spune si ca avem cancer.
Revenind, in aceeasi zi in care am aflat ca nu mai avem loc de munca, prietena si colega N. s-a operat la tzatze. Asta a fost asa, salvator, caci daca nu trebuia sa ma duc la spital si sa dorm la ea ca sa ii plimb cainele as fi avut mai mult timp sa ma gandesc la viata mea neplacuta si trista. Dar uite cum vine norocul, caci a fost o scuza buna ca sa devastam raftul cu bauturi. It was a good night.
In cea de-a doua zi ca somera am aflat ca un om pe care multa lume il considera arogant (dar care mi se pare simpatic) s-a interesat de soarta mea si de un potential job pentru mine.
Dupa care s-a intamplat ca colega E. a aflat ca tatal ei trebuie operat de urgenta in alta tara cu spitale mai sanatoase si mi-a traznit ca am putea, fiind in mare rahat, sa ne chinuim sa strangem obiecte cu care sa facem o licitatie ca sa strangem banii pentru operatie. Si ne-am apucat sa facem asta. A fost frumos ca oamenii nu ne-au refuzat, ba, mai mult, unii s-au sesizat singuri, fara sa le ceara nimeni si au donat ce au avut mai dragut. Intre timp am mai fost si la vizionarea de presa pentru Amintiri din epoca de aur: Dragostea in timpul liber, care mi-a placut tare. Si cel mai tare mi-a placut ca e un film asa de amuzant si de relaxat despre vremurile alea cum nu credeam ca se poate face. Ma rog, poate ca era musai sa treaca 20 de ani ca sa putem rade. Da e bine si asa.
Si apoi am plecat la Craiova cu scopul precis de a ma imbata, which I did, de doua ori in doua seri, deci telul a fost atins, chiar daca cu usoare complicatii pe ici, pe colo. Si apoi m-am intors si aveam, ce sa vezi, din nou un loc de munca. Acelasi.