The right amount of awkward

Tre sa zic doar ca nu am stiut ca Ploiestiul are o colectie frumusica de Tuculescu, Grigorescu, Luchian, Andreescu, Iser, Ciucurencu si Baba si ca nu am mai simtit de foarte multi ani mirosul de alimentara si ca azi am ascultat Zaraza la patefon. His Master's Voice. Fun.

PS: da, ala e un borcan cu ochi.

Zile exemplare III

Aseara pe la ora 8 trecute fix alergam dupa Alecsandru pe Calea Gusteritei din Sibiu, fara sa am nicio idee incotro. De fapt, a fost in felul urmator.

Ieri a fost 17 aprilie. Este foarte important sa mentionez asta pentru ca Alecsandru m-a pus, cu mai mult de o luna in urma, sa incercuiesc cu rosu in calendar, ca nu cumva sa ratez surpriza. Eu spune, in mod normal, ca nu imi plac surprizele, ceea ce nu e foarte adevarat. Nu am plecat la Cluj la deja celebrul fashion week, nu am facut multe lucruri ca sa nu ratez surpriza de pe 17. Asa ca, ieri de dimineata, dupa repetate incercari de a-l face pe Alecsandru sa se dea de gol, am plecat. Sa tot fi fost ora 11. Am plecat noi, i-am cules si pe D si E, si am purces spre autostrada Bucuresti-Pitesti. In tot acest timp, purtand un parasolar coreean dubios primit cado de la D. pe fata, am tot incercat sa aflu, in continuare, unde mergeam. Dar Alecsandru nu spunea. La un moment, pe autostrada, mi-a zis ca locul in care mergem era scris pe un indicator de pe drum. Dar erau multe orase acolo, si cel mai indepartat era Timisoara, asa ca m-am linistit ca macar nu vom trece granita, caci, in cazul acela, cineva avea niste explicatii de dat si niste lucruri de bagat undeva. Asaaa. In cele din urma am parasit autostrada si am ajuns intr-un loc celebru pe tripul Albota, numit Delulesti, parca, unde am servit pe marginea drumului niste mititei absolut remarcabili (nu as spune asta daca nu ar fi trecut deja 24 de ore de la ingurgitare, believe me). Frumoasa tara avem, mai remarcam eu din cand in cand, iar ei radeau de mine spunandu-mi ca oi si pomi infloriti mai sunt si in alte tari. Ma rog, astea de aici imi plac mai mult.

Drumul nostru a continuat catre Valcea si deja mi se parea ca merg down the memory lane. Stiu bine locurile alea, le-am tot batut, in varii ocazii, cand eram copila, cand o mai fi fost si asta. La Valcea am coborat sa mancam inghetata de la o gelaterie care nu mai exista, dar nimeni nu s-a suparat. Am pornit mai departe si am ajuns, dupa o vreme, la Cozia. Am multe povesti despre asta, mai cu seama cu locul unde Oltul atinge peretele manastirii (ce cucernic a sunat asta) si cu bucataria in care, demult, dupa o excursie cercetaseasca pe ploaie pe munte, ne-am uscat hainele si am mancat placinta cu mar (era in post). Acum, in schimb, erau inflorite magnoliile, era plin de lume, si dupa cum a zis si Alecs, "Ia-uite! Doamna Mirabela!", Mirabela, imbracata toata in negru, o diva, care ne-a aruncat o privire usor iritata peste ochelarii de soare.
Am trecut mai departe si am dat ocol manastirii. Bizar cum par lucrurile mai mici cand crestem, si, desi stiu ca asta se intampla, nu ma pot abtine niciodata sa nu ma mir. Am plecat apoi de la Cozia, ducandu-ne cine stie unde.

Treceam pe Valea Oltului, pe care, iar, o cunosc bine, si ne uitam la releul de pe masiv, pana la care am urcat intr-o drumetie pe cand eram in clasa a IX-a, cu rucsacul si cortul in spate. Asa mi se pareau un act de vitejie atunci, si asa de mic mi s-a parut, iarasi, acum, ceea ce am facut. Dar locurile erau frumoase ieri si noi mergeam fara sa stim unde si muzica (Marina, Martina, Beth si Florence,mainly) nu se oprea.

In cele din urma Alecsandru ne-a spus ca vom merge la Cisnadie, probabil la deruta, caci deja incepuseram sa banuim incotro ne indreptam. Nu am ajuns, evident, la Cisnadie, ci la Sadu, o "zona turistica deosebita", dupa cum ii spusese lui Alecs domnul de la care trebuia sa ia el un craniu de berbec. Dar asta e alta poveste. Am ajuns la Sadu, langa caminul cultural, unde tocmai sosea o nunta, Alecs si-a cules coarnele, iar noi am stat sa privim si sa fotografiem alaiul, nu de alta, dar erau cateva tinute care ar fi facut-o foarte invidioasa pe Iulia Vantur si asa ceva nu e de ratat.

Am plecat din Sadu cu gandul ca Alecs ne-a carat pana acolo ca sa nu se duca singur in cautarea coarnelor, ceea ce, oricum, nu era o mare problema. Puteam trai cu gandul asta. Iar de acolo, brusc, am cotit-o spre Sibiu. M-am gandit ca nu ne mai intoarcem prin Valcea ca sa vedem mai mult din frumusetile patriei. La Sibiu am mai fost de cateva ori, o data remarcabila fiind in facultate, intr-un pelerinaj fantastic pe la Cioran pe Coasta Boacii si la Paltinis, la cabana in care si-a petrecut Noica ultimii ani (unde am intalnit-o pe minunata doamna Emilia, care ne-a povestit, la masa cu vin si nuci, despre cum veneau Liiceanu si Plesu la Noica in vizita de studiu). Ma rog. Iar alta data cand am descins in Sibiu, anul trecut, a fost cu Suzana si cu restul echipei, intr-un teambuilding de pomina din care imi amintesc foarte putine lucruri (desi nu pot sa uit ca ma dadeam cu Suzana in calusei noaptea si ca dansam in camera cu baie cu pereti de sticla de la hotel Continental).
Sibiul arata la fel de frumos ca intotdeauna, si este ciudat sa vezi cum intr-un oras care arata atat de bine lumea se imbraca atat de prost. Ne-am plimbat un pic dupa care Alecs si-a exprimat dorinta sa manance o capriciosa si/sau o salata nicoise. Zis si facut, ne-am asezat la o masuta si am criticat lumea care trecea. Iar dupa aceea am plecat spre masina, cu convingerea ca asta a fost frumoasa excursie. Deja eram relaxati, nu mai asteptam nimic, cand Alecs a cotit rapid pe niste strazi, a parcat si a inceput sa alerge tipand ca sa il urmarim. Iar noi am coborat si am alergat dupa el, cum spuneam, pe Calea Gusteritei, am intrat intr-o curte, am trecut rapid printre niste oameni, am intrat intr-o hala cu peretii acoperiti de panze negre si cu o cortina imensa alba, ne-am asezat pe scaune si abia atunci m-am trezit. Faust.


desigur, Faust al lui Purcarete, dar despre asta alta data

traveling in style

Prima data

Nu ma dau in vant dupa inceputuri, mai cu seama ca ele urmeaza intotdeauna unui sfarsit si mie imi vine mereu greu sa plec. Cateodata, insa, imi pare ca inceputurile sunt bune. Azi biroul meu s-a mutat intr-un loc nou, o casa frumusica cu care cred ca o sa ma pot obisnui. Biroul este langa fereastra care da in curtea mica, cu masuta si banci pentru fumat. Si cu pisici, nu le-am vazut inca dar le-am auzit.

Din seria stating the obvious, este atat de iarna cum nu am mai vazut din copilarie. Atunci, tati, imbracat in puloverul gri foarte gros de lana, lucrat de mami cu model, ne ducea cu sania la derdelus. Ne intorceam toti cu obrajii aprinsi si cu rosu in gat de la atatea tipete, iar in preajma Craciunului mergeam pe sanie chiar pana la Oraselul Copiilor. Zilele trecute am vazut un tati ducandu-si copilul in parc, pe o sanie de plastic verde, vorbind la mobil. Imaginea aia nu seamana deloc cu ce am eu in cap cand spun sanie si derdelus. Vezi, exact ce spuneam, imi vine greu sa plec.

Ca tot am luat-o pe drumul ala, saptamana trecuta am fost acasa, unde inca se mai da de pomana si unde am vazut pentru prima data o pomana moderna, in caserole. Pana acum stiam ca pomana se da cu tot cu farfuria si tacamurile aferente, si am vazut si facut multe pomeni, toata lumea stie ca in familia noastra murim des. Pomana asta era pentru vecinul nostru de pe strada, care, pare-se, a murit anul trecut. O placusem mult pe sotia lui, care a murit de mult si care, cand eram mica mica, imi spunea ca nu ma spal pe ochi si din cauza asta am ochii negri. Pe el, insa, nu, deci nu e o drama.

Ca sa inchei intr-o nota mai vesela, Maria si-a cumparat acesti pantofi. Sunt frumosi, veti spune, dar atat. Nu e asa. Sunt cei mai frumosi, mai inalti si mai scumpi pantofi pe care i-a cumparat ea pana acum. Intr-un sens, sunt primii ei pantofi adevarati, si au ajuns asa pentru ca ea a slabit vreo cinspe kile si jumate de creier si pentru ca au fost multe alte prime dati in mintea ei. Si nici cu chestia asta nu ma pot obisnui, ca persoana pe care o stiu eu de jumatate de viata este persoana care sa poarte acesti pantofi. Frumosi.

.

Shipping news

Am fost foarte ocupata in ultima vreme.Spre exemplu,vineri l-am vizitat, impreuna cu sotul meu Andrew Posterboy, pe Mitzy. Am stat frumos pe perne si am baut cola. Uitasem ca m-am casatorit. Ei bine, da. De acum inainte ma numesc Xenu Posterboy. In contractul prenuptial am stabilit ca va scapa de tatuajele alea. Ma enerveaza.

Am mai fost in diverse vizite, destul cat sa constat ca M. are un animal nou de companie, ca si cum nu i-ar fi ajuns ca acum doua saptamani si-a luat un caine. Noul animal este o foca de nurca. Da, e posibil. Este o jucarie in forma de foca imbracata in blana de nurca. Ca si cum asta nu ar fi de ajuns, M. a ajuns la concluzia ca foca de nurca este pet-ul ei de calatorie, pe care gaseste de cuviinta sa il aduca in vizite, sa il scoata din poseta, sa il puna pe masa si sa il mangaie. Aici, Mitzy mangaie foca de nurca si am ales aceasta fotografie de mare exceptie numai ca sa subliniez ca Mitzy haz ze hots si ca a achizitionat o camasa superba din vilegiatura, despre care sper sa intre la apa si sa aterizeze la mine in dulap.

Dupa care, in alta zi, m-am dus, spre exemplu, la M., unde N. i-a adus animalului real de companie al lui M., in dar, o jucarie pe care a poreclit-o Rocco Siffredi.

Apoi m-a vizitat prietena M1, intoarsa de curand de la Londra, de unde mi-a adus o frumoasa carte despre inventiile lui Leonardo, evident, facuta pe intelesul meu.

Asta este asa, daca se intreba cineva ce fac in putinul timp liber pe care il am. Evident, plutesc pe micul meu iaz de sticla in care cresc nuferi de plastic. Unii atat de mari incat poti naviga pe ei. Cateodata ze evil kittehs scad nivelul apei. E ok.

Scari. Tot 1377

Windows 1377

Zilele astea

Cum stii ca ai avut cea mai proasta saptamana din viata ta? Ma gandesc ca nu ai cum sa afli decat la final, cand oricum nu te mai ajuta in niciun fel. Nu ca acum ar ajuta prea tare. Dar, daca stau sa ma gandesc bine, se prea poate ca asta sa fi fost cea mai proasta saptamana din viata mea. Acum o saptamana aflasem ca revista la care lucrez cu spor si uneori cu drag nu mai exista. Adica s-a terminat, cum ar veni. Lucrez de vreo doi ani in locul asta. Acest job a fost o sursa continua de frustrari, de bucurii, de invataminte si de revelatii. Am trecut peste atatea lucruri de cand sunt aici incat ma intreb uneori cum mai am tupeul sa umblu cu fruntea sus pe strada. De asemenea, am facut si lucruri frumoase. Prefer sa mi le amintesc pe astea din urma. Numai ca, in conditiile in care totul s-ar fi sfarsit, eu chiar am simtit ca imi fuge pamatul de sub picioare. Nu ca as fi ramas fara job, ca se gaseste oricand unul, ci pentru ca, atunci cand muncesti cu totul si cu totul, ajungi la un moment in care iti zici ca viata ta nu mai inseamna decat munca aia. Daca munca e buna, tu esti la fel. Daca nu e, asijderea. Iar daca munca nu mai e deloc, atunci cum esti? Asta mi-a amintit de prima lasare de fumat a lui Mitzy, cand zicea ca el se stie pe el fumator si nu mai stie cum e daca nu e fumator. Era parte din el. Cu toata paralela subtirica, asa e si munca asta pentru mine. O dependenta. Imi face rau si imi face placere, de cele mai multe ori. Si probabil ca voi muri de cancer in urma ei (haha, glumitzele mele cu cancer).
Ca tot veni vorba de asta, Ines imi tot povesteste in ultima vreme cum i se pare ei ca are cancer, pentru ca nu se simte prea bine si s-a consultat pe interwebz pe site-urile alea in care isi gaseste lumea simptomele si a rezultat ca are cancer. Asta ar mai lipsi, la cate lucruri neplacute aflam de pe internet. Sa ne poata spune si ca avem cancer.
Revenind, in aceeasi zi in care am aflat ca nu mai avem loc de munca, prietena si colega N. s-a operat la tzatze. Asta a fost asa, salvator, caci daca nu trebuia sa ma duc la spital si sa dorm la ea ca sa ii plimb cainele as fi avut mai mult timp sa ma gandesc la viata mea neplacuta si trista. Dar uite cum vine norocul, caci a fost o scuza buna ca sa devastam raftul cu bauturi. It was a good night.
In cea de-a doua zi ca somera am aflat ca un om pe care multa lume il considera arogant (dar care mi se pare simpatic) s-a interesat de soarta mea si de un potential job pentru mine.
Dupa care s-a intamplat ca colega E. a aflat ca tatal ei trebuie operat de urgenta in alta tara cu spitale mai sanatoase si mi-a traznit ca am putea, fiind in mare rahat, sa ne chinuim sa strangem obiecte cu care sa facem o licitatie ca sa strangem banii pentru operatie. Si ne-am apucat sa facem asta. A fost frumos ca oamenii nu ne-au refuzat, ba, mai mult, unii s-au sesizat singuri, fara sa le ceara nimeni si au donat ce au avut mai dragut. Intre timp am mai fost si la vizionarea de presa pentru Amintiri din epoca de aur: Dragostea in timpul liber, care mi-a placut tare. Si cel mai tare mi-a placut ca e un film asa de amuzant si de relaxat despre vremurile alea cum nu credeam ca se poate face. Ma rog, poate ca era musai sa treaca 20 de ani ca sa putem rade. Da e bine si asa.
Si apoi am plecat la Craiova cu scopul precis de a ma imbata, which I did, de doua ori in doua seri, deci telul a fost atins, chiar daca cu usoare complicatii pe ici, pe colo. Si apoi m-am intors si aveam, ce sa vezi, din nou un loc de munca. Acelasi.

Mere, zic

"Alcoolul e cel mai infect drog dintre toate. Are puterea sa te faca trist sau violent si aproape intotdeauna ajungi sa ai nevoie sa stai jos." Asa zice Richard Milward in Mere, o carte frumoasa din care nu am putut sa scot nimic care sa fie spectaculos luat din context. Chiar si citatul asta are nevoie de explicatii pe care nu am neaparat chef sa le dau.
Mi-a placut. Am terminat-o in tren si cum nu aveam chef sau energie sa caut alta in bagaj, am citit interviul si "despre autor"-ul de la sfarsitul volumului. O miscare neinspirata. Doamna (care a citit, presupun, cartea, inainte de a scrie ce a scris ea acolo) a ajuns la concluzia fabuloasa ca "Adam sufera de TOC si isi petrece timpul citind reviste porno si masturbandu-se in podul casei parintesti. Eve este dependenta de droguri si alcool. Consumatoare infocata a tot ceea ce inseamna produs al culturii pop, nu are nicio problema cand vine vorba de relatii de o noapte. Un comportament ce ar putea fi explicat prin incercarile ei de a bloca socul produs de diagnosticul pus de curand mamei sale (cancer)."
Dupa ce a expediat personajele in cel mai grosolan mod posibil, intr-o limba sinistra, alegand cateva episoade drept obiceiuri ale eroilor, femeia asta care are tupeul fantastic de a lucra la o editura i-a luat si un interviu autorului. Cu trimiteri la "cuplul primordial" and such. Si oamenii ar trebui sa citeasca pentru ca aud de astfel de povesti.

Ce voiam sa spun, insa, este ca "Mere" este misto pentru ca e o carte viguroasa, scrisa in forta, despre treceri. De aici bla bla Salinger bla bla Dreamers bla Cocteau. Intelegeti voi. Si norocul ei (al cartii) si al nostru, zic, este ca Milward nu a apucat sa imbatraneasca prea tare inainte de o scrie.

* sa nu uit. Milward avea 19 ani cand a scris cartea, s-a apucat de meserie dupa ce a citit Trainspotting si ii plac Kerouak si Hunter Thompson. Pretty.
** foto de pe fantasticfiction.co.uk

Zilele astea

am fost la tenis (BCR Open, adica) si am vazut patru meciuri consecutive. Se pare ca nu ma plictisesc niciodata. Cel mai tare mi-a placut de Marius Copil si de Oscar Hernandez (care l-a batut mar pe Hanescu intr-o arena in care nimeni nu tinea cu el). Si m-am bucurat tare de casele frumoase din Cotroceni (damn you, Suzana), de oamenii care au venit de dimineata sa vada meciurile, de sportul asta atat de fair play (nu si pentru domnul Igor Andreev, dupa cum se pare); dar m-am si enervat pentru ca la meciul Hanescu - Hernandez arena se transformase intr-un stadion pe care se scanda "Viii-ctor Ha-nes-cu".
Si dupa asta am plecat aici, unde totul e strident, tipator, galagios si alte epitete din aceeasi liga.