First week

I-am promis lui Mitzy ca o sa scriu despre cum idealizez eu trecutul, mai cu seama ca m-a amenintat ca a pregatit deja un contra-post, dat fiind ca a constatat ca idealizarea trecutului nu e bine.
Asa ca trebuie sa scriu despre cum idealizez eu trecutul. In felul urmator. Zilele trecute am facut iar curat in dulap. De data asta nu am gasit nimic nou de purtat, am fost usor dezamagita, dar stiam ca vine salariul si se rezolva, deci nu m-am panicat foarte tare. In schimb, am gasit cutia in care tin cele cateva haine pe care nu am sa le mai port, cu siguranta, niciodata, dar pe care nici nu imi imaginez ca le-as arunca vreodata. Hainele cu valoare sentimentala, sa le zicem. Printre ele, cele doua bluze de mai jos.

Aceste doua bluze au fost cumparate cu vreo 7 ani in urma, una e a mea si una a lui Mitzy. A fost suficient sa le vad ca sa dau buzna pe messenger, sa il anunt ca le-am gasit si sa ma lansez intr-o calatorie in timp, ceva visic. Mitzy a insistat ca nu fac bine ce fac, deci am oprit dezbaterile. Doar ca aseara, in timp ce eram in vizita la Adevaratul pentru o mica serata literara&pizza (de fapt pentru pizza, dar cand am ajuns la Carrefour sa cumparam ingredientele am gasit si cartea numitei Herta Muller si am luat-o si pe dansa cu noi) si stateam noi la biroul de tendinte de la el din bucatarie, eu citind cu voce tare din Herta, dansul spaland vasele; am revenit la subiect. (da, atat de misto scrie Herta).

Eu mi-am amintit despre cum eram atat de saraci incat gateam de nevoie (pe bune, am mancat chiar si conopida), dar cum ieseam totusi in oras si ne distram foarte bine, despre cum aveam prieteni care veneau in vizita la cina, chiar despre cum ieseam si dansam saptamanal in locuri care erau cool pe vremea aia. El a zis ca nu se poate sa spun ca era mai bine atunci. Eu am insistat ca da, mai cu seama pentru ca acum nu mai fac niciunul din lucrurile insirate mai sus, si nu mai is nici atat de saraca, dar nici atat de amuzanta nu mai sunt.
Nu stiu daca mi se pare neaparat ca trecutul e mai bine, pentru ca stiu foarte clar ca am avut perioade in care nu era deloc bine si eram deplin constienta de asta. Dar mi-au ramas luminoase cateva perioade din viata mea. Le tin acolo si le rasfoiesc din cand in cand, ma mai uit si in fotografii si vad ca radeam, imi amintesc cum beam Karpaten si dansam in casa, cum Alecs avea alta masina decat Robotul (cu care mergeam la Web), cum aveam butelcute cu visinata pe care le luam cu noi in club, cum aveam expozitie de pantofi in casa (si pe atunci aveam putini pantofi), cum ne-a tuns Alexutu cu creasta intr-o seara, cum adormeam cu un playlist cu Bjork. Si cred ca era bine.
***
In alta ordine de idei, am vazut astazi An Englishman in New York, cu John Hurt, despre Quentin Crisp, acest bon vivant, charmer, taste-maker sau cum vreti voi sa ii mai ziceti. Filmul mi s-a parut teribil de trist, dar inca mai trista mi s-a parut comparatia cu Oscar Wilde, desi imi place de domnul Crisp. Dar poate is eu de vina si idealizez inca o data trecutul, caci Wilde face parte din mine la fel de semnificativ ca si tot bitter-ul Karpaten pe care l-am baut vreodata. Apropos de trecut, imi place cum zicea dragul de Oscar ca no man is rich enough to buy back his past.