Am fost astazi la aceasta lansare de carte. De obicei le evit, pentru ca am invatat in timp ca nu exista cale mai sigura catre a-ti displace o carte decat sa te intalnesti cu autorul sau, mai rau, cu cineva care crede ca a inteles fix despre ce este vorba in cartea respectiva. Azi, totusi, m-am dus in aceasta hruba la lansarea unei carti, pe numele ei "Armata Salvarii". E scrisa de un tip gay si e marketata drept cartea singurului scriitor arab care a avut curajul sa isi declare public homosexualitatea - Abdellah Taia pe numele lui. Sunt convinsa, cumva, ca dansul are mai multe merite decat atat, si mai cred ca cei care au vorbit despre carte nu au mare habar despre asta.
Dar nu asta voiam sa zic, de fapt. Cand am ajuns la aceasta lansare am auzit-o glasuind, cum ii place ei sa spuna, pe o doamna pe care am cunoscut-o indeaproape ani de zile. O lectie de viata in fiecare zi, ce sa spun. Doamna povestea despre Armata Salvarii (si mi s-a parut amuzant, caci, cu ceva timp in urma, ne povestise cum a descoperit ea acest magazin cool in Londra, numit "armata salvarii". Oh, da.) si ma si gandeam ce trebuia sa fi fost acum in mintea dansei, cu acest scriitor gay care a dat acest nume de magazin unei carti. Haos, va zic. Dupa care dansa a inceput sa spuna o poveste despre gay, probabil singura pe care o stie pe de rost si a invatat sa o declame cu simtire. Ma bucur mult ca i-a placut povestea, imi displace ca si-a insusit-o. Ajunsa acasa, am gasit aceeasi poveste pe care a repetat-o atat de des incat chiar si eu, care nu mai am nicio treaba cu dansa, o aud prea mult, pe blogul personal. Mi s-a parut, iar, amuzant cum isi amintea dansa ca acum ceva ani, la un interviu pe care il lua unui domn gay, el i-a spus aceasta povestioara. Intamplator, stiu ca nu a fost chiar asa si ca nici macar nu ii lua dansa interviul. Stiu asta pentru ca eu am facut acel interviu. Nici macar nu mai tin minte daca asta era ceea ce voiam cu adevarat sa spun, cred doar ca m-am enervat mult prea tare intre timp.
Oricum, la lansarea respectiva au mai vorbit doi domni. Ce sa zic, imi sunt simpatici amandoi si comparatia ii avantaja oricum. Numai ca dansii au avut mari probleme in a ne recomanda aceasta carte. E si destul de greu atunci cand exprimarea ta suna cam asa: "conditia homosexualului in societate" sau (asta mi-a placut mult) "inchipuiti-va ca o femeie l-ar urma pe un barbat care o cheama in toaleta. Nu sunt foarte multe!" Nici macar nu ma pot apuca sa zic cate lucruri sunt in neregula cu afirmatia respectiva. Mda, iata, deci, inca o carte de care mi s-a facut lehamite, si nu din vina ei.
Se afișează postările cu eticheta gay is happy. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta gay is happy. Afișați toate postările
luni, 14 februarie 2011
vineri, 8 octombrie 2010
First week
I-am promis lui Mitzy ca o sa scriu despre cum idealizez eu trecutul, mai cu seama ca m-a amenintat ca a pregatit deja un contra-post, dat fiind ca a constatat ca idealizarea trecutului nu e bine.
Asa ca trebuie sa scriu despre cum idealizez eu trecutul. In felul urmator. Zilele trecute am facut iar curat in dulap. De data asta nu am gasit nimic nou de purtat, am fost usor dezamagita, dar stiam ca vine salariul si se rezolva, deci nu m-am panicat foarte tare. In schimb, am gasit cutia in care tin cele cateva haine pe care nu am sa le mai port, cu siguranta, niciodata, dar pe care nici nu imi imaginez ca le-as arunca vreodata. Hainele cu valoare sentimentala, sa le zicem. Printre ele, cele doua bluze de mai jos.
Aceste doua bluze au fost cumparate cu vreo 7 ani in urma, una e a mea si una a lui Mitzy. A fost suficient sa le vad ca sa dau buzna pe messenger, sa il anunt ca le-am gasit si sa ma lansez intr-o calatorie in timp, ceva visic. Mitzy a insistat ca nu fac bine ce fac, deci am oprit dezbaterile. Doar ca aseara, in timp ce eram in vizita la Adevaratul pentru o mica serata literara&pizza (de fapt pentru pizza, dar cand am ajuns la Carrefour sa cumparam ingredientele am gasit si cartea numitei Herta Muller si am luat-o si pe dansa cu noi) si stateam noi la biroul de tendinte de la el din bucatarie, eu citind cu voce tare din Herta, dansul spaland vasele; am revenit la subiect. (da, atat de misto scrie Herta).
Eu mi-am amintit despre cum eram atat de saraci incat gateam de nevoie (pe bune, am mancat chiar si conopida), dar cum ieseam totusi in oras si ne distram foarte bine, despre cum aveam prieteni care veneau in vizita la cina, chiar despre cum ieseam si dansam saptamanal in locuri care erau cool pe vremea aia. El a zis ca nu se poate sa spun ca era mai bine atunci. Eu am insistat ca da, mai cu seama pentru ca acum nu mai fac niciunul din lucrurile insirate mai sus, si nu mai is nici atat de saraca, dar nici atat de amuzanta nu mai sunt.
Nu stiu daca mi se pare neaparat ca trecutul e mai bine, pentru ca stiu foarte clar ca am avut perioade in care nu era deloc bine si eram deplin constienta de asta. Dar mi-au ramas luminoase cateva perioade din viata mea. Le tin acolo si le rasfoiesc din cand in cand, ma mai uit si in fotografii si vad ca radeam, imi amintesc cum beam Karpaten si dansam in casa, cum Alecs avea alta masina decat Robotul (cu care mergeam la Web), cum aveam butelcute cu visinata pe care le luam cu noi in club, cum aveam expozitie de pantofi in casa (si pe atunci aveam putini pantofi), cum ne-a tuns Alexutu cu creasta intr-o seara, cum adormeam cu un playlist cu Bjork. Si cred ca era bine.
***
In alta ordine de idei, am vazut astazi An Englishman in New York, cu John Hurt, despre Quentin Crisp, acest bon vivant, charmer, taste-maker sau cum vreti voi sa ii mai ziceti. Filmul mi s-a parut teribil de trist, dar inca mai trista mi s-a parut comparatia cu Oscar Wilde, desi imi place de domnul Crisp. Dar poate is eu de vina si idealizez inca o data trecutul, caci Wilde face parte din mine la fel de semnificativ ca si tot bitter-ul Karpaten pe care l-am baut vreodata. Apropos de trecut, imi place cum zicea dragul de Oscar ca no man is rich enough to buy back his past.
Asa ca trebuie sa scriu despre cum idealizez eu trecutul. In felul urmator. Zilele trecute am facut iar curat in dulap. De data asta nu am gasit nimic nou de purtat, am fost usor dezamagita, dar stiam ca vine salariul si se rezolva, deci nu m-am panicat foarte tare. In schimb, am gasit cutia in care tin cele cateva haine pe care nu am sa le mai port, cu siguranta, niciodata, dar pe care nici nu imi imaginez ca le-as arunca vreodata. Hainele cu valoare sentimentala, sa le zicem. Printre ele, cele doua bluze de mai jos.
Aceste doua bluze au fost cumparate cu vreo 7 ani in urma, una e a mea si una a lui Mitzy. A fost suficient sa le vad ca sa dau buzna pe messenger, sa il anunt ca le-am gasit si sa ma lansez intr-o calatorie in timp, ceva visic. Mitzy a insistat ca nu fac bine ce fac, deci am oprit dezbaterile. Doar ca aseara, in timp ce eram in vizita la Adevaratul pentru o mica serata literara&pizza (de fapt pentru pizza, dar cand am ajuns la Carrefour sa cumparam ingredientele am gasit si cartea numitei Herta Muller si am luat-o si pe dansa cu noi) si stateam noi la biroul de tendinte de la el din bucatarie, eu citind cu voce tare din Herta, dansul spaland vasele; am revenit la subiect. (da, atat de misto scrie Herta).
Eu mi-am amintit despre cum eram atat de saraci incat gateam de nevoie (pe bune, am mancat chiar si conopida), dar cum ieseam totusi in oras si ne distram foarte bine, despre cum aveam prieteni care veneau in vizita la cina, chiar despre cum ieseam si dansam saptamanal in locuri care erau cool pe vremea aia. El a zis ca nu se poate sa spun ca era mai bine atunci. Eu am insistat ca da, mai cu seama pentru ca acum nu mai fac niciunul din lucrurile insirate mai sus, si nu mai is nici atat de saraca, dar nici atat de amuzanta nu mai sunt.
Nu stiu daca mi se pare neaparat ca trecutul e mai bine, pentru ca stiu foarte clar ca am avut perioade in care nu era deloc bine si eram deplin constienta de asta. Dar mi-au ramas luminoase cateva perioade din viata mea. Le tin acolo si le rasfoiesc din cand in cand, ma mai uit si in fotografii si vad ca radeam, imi amintesc cum beam Karpaten si dansam in casa, cum Alecs avea alta masina decat Robotul (cu care mergeam la Web), cum aveam butelcute cu visinata pe care le luam cu noi in club, cum aveam expozitie de pantofi in casa (si pe atunci aveam putini pantofi), cum ne-a tuns Alexutu cu creasta intr-o seara, cum adormeam cu un playlist cu Bjork. Si cred ca era bine.
***
In alta ordine de idei, am vazut astazi An Englishman in New York, cu John Hurt, despre Quentin Crisp, acest bon vivant, charmer, taste-maker sau cum vreti voi sa ii mai ziceti. Filmul mi s-a parut teribil de trist, dar inca mai trista mi s-a parut comparatia cu Oscar Wilde, desi imi place de domnul Crisp. Dar poate is eu de vina si idealizez inca o data trecutul, caci Wilde face parte din mine la fel de semnificativ ca si tot bitter-ul Karpaten pe care l-am baut vreodata. Apropos de trecut, imi place cum zicea dragul de Oscar ca no man is rich enough to buy back his past.
duminică, 13 iunie 2010
Despre Elton, hipsteri si tantari
In primul rand, promit solemn ca nu voi mai vorbi/posta/scrie ceva Elton related in urmatoarea perioada. E suficient chiar si pentru mine. Haha, nu e, dar ma simt milostiva azi. In al doilea rand, trebuie sa scriu despre asta, caci am fost aseara la concert si tare mi-a mai placut. Nu prea avea cum sa nu imi placa, mai ales ca setlistu a fost fix pe gustul meu, cu o groaza de melodii din anii 70 (s-a dovedit ca a existat, deci, ceva bun si atunci). Am avut Rocket Man, Goodbye Yellow Brick Road, Crocodile Rock, varianta Norma Jean de la Candle in the Wind, The Bitch is Back, B-B-B-Bennie and the Jets, Tiny Dancer, I'm Still Standing si desigur, Daniel si Your Song (aci cred ca am si lacrimat un pic, poate de la lumini ca altfel nu imi explic). Au fost si cateva chestii dubioase: de exemplu, la Sacrifice mi-a cantat in cap numai varianta lui Sinead, dar am inteles de la Mitzy ca asa i s-a intamplat si lui, deci e normal. Apoi, se prea poate sa fi stat in sectorul pentru persoane cu dizabilitati. M-am simtit ca acasa, ce pot sa zic. Dar au fost lucruri care mi-au placut mult: cum s-a urcat Elton pe pian la The Bitch is Back, cum avea pe spatele fracului un portret al lui la tinerete, brodat in strasuri (clasa, nu gluma), cum i-a prezentat pe membrii trupei (unul dintre ei, membru al The Elton John Band since 1969. How cool is that?). Cum a semnat afise de pe scena, cum a primit flori. Cum a cantat fara band, la bis, Circle of Life. Si cum, la concert, erau oameni de toate felurile. Si tineri, si batrani, si copii, si urati. De toate felurile, repet.
Iar dupa, cu starea aia buna pe care ti-o da un concert reusit, ne-am mai plimbat un pic pe la monumentul Holocaustului, care arata foarte dragut si pe care as vrea sa il vad si ziua, in pasajul de la Universitate la expozitia cu mineriada (wow, really. Wow!). Si apoi la Street Delivery, aka Cuibul de hipsteri. Unde hipsterii statatori pe iarba si cumparatori de brataruse handmade (brrr) s-au declarat intrigati de aceasta participare la un astfel de concert precum cel de la care tocmai ne intorceam. Si atunci m-am enervat.
Eu nu inteleg, domne, cum vine treaba asta. Adica daca esti hipster nu poti sa asculti decat trupe obscure pe care le mai stiu doar doi prieteni de-ai tai si care sunt cool tocmai din acest motiv? Adica daca esti hipster nu iti convine ca Elton John poarta un diamant cat vrea el de mare in ureche? Pai, dragi (ma rog) hipsteri, aflati ca in ultima suta de ani au fost cativa oameni realmente hip pe pamantul asta. Printre ei, Elton John si David Bowie. Restul au raposat, din cate stiu eu. Asa ca nu e outrageous sa te duci sa il vezi pe omul ala care a facut-o si pe mama ta sa danseze, pe a carui muzica ai dansat si tu la banchetul de la sfarsitul clasei a opta, care canta de mai bine de 40 de ani mai bine decat cei mai multi guristi de ocazie, care, de cand se stie, este un monument gay umblator, care a donat mai multi bani pentru bolnavii de sida decat au facut state intregi, care a dat-o pe Paris Hilton afara in suturi de la petrecerea lui, care a amenintat-o pe Lily Allen cu "I could still snort you under the table" si care a aratat ca poa sa cante excelent si imbracat intr-un costum Donald Duck cu ciocul drept cozoroc. Pentru ca Elton are voie sa faca ce vrea el, pentru toate astea si inca multe altele pe care nu mi le amintesc eu. Si oricum ii poate trage pe toti hipsterii din Bucuresti pe o nara. Trebuia chemat sa debaraseze el Artur Verona, ca asa nu se mai poate.
In alta ordine de idei, mi s-a parut ca fotografia asta arata ca luata dintr-un musical. E urat, dar mie asa mi s-a parut.
Despre tantari nu voiam decat sa zic ca au avut parte de o masa copioasa la picnicul nostru foarte tarziu din Gradina Icoanei, sa le fie de bine.
Iar dupa, cu starea aia buna pe care ti-o da un concert reusit, ne-am mai plimbat un pic pe la monumentul Holocaustului, care arata foarte dragut si pe care as vrea sa il vad si ziua, in pasajul de la Universitate la expozitia cu mineriada (wow, really. Wow!). Si apoi la Street Delivery, aka Cuibul de hipsteri. Unde hipsterii statatori pe iarba si cumparatori de brataruse handmade (brrr) s-au declarat intrigati de aceasta participare la un astfel de concert precum cel de la care tocmai ne intorceam. Si atunci m-am enervat.
Eu nu inteleg, domne, cum vine treaba asta. Adica daca esti hipster nu poti sa asculti decat trupe obscure pe care le mai stiu doar doi prieteni de-ai tai si care sunt cool tocmai din acest motiv? Adica daca esti hipster nu iti convine ca Elton John poarta un diamant cat vrea el de mare in ureche? Pai, dragi (ma rog) hipsteri, aflati ca in ultima suta de ani au fost cativa oameni realmente hip pe pamantul asta. Printre ei, Elton John si David Bowie. Restul au raposat, din cate stiu eu. Asa ca nu e outrageous sa te duci sa il vezi pe omul ala care a facut-o si pe mama ta sa danseze, pe a carui muzica ai dansat si tu la banchetul de la sfarsitul clasei a opta, care canta de mai bine de 40 de ani mai bine decat cei mai multi guristi de ocazie, care, de cand se stie, este un monument gay umblator, care a donat mai multi bani pentru bolnavii de sida decat au facut state intregi, care a dat-o pe Paris Hilton afara in suturi de la petrecerea lui, care a amenintat-o pe Lily Allen cu "I could still snort you under the table" si care a aratat ca poa sa cante excelent si imbracat intr-un costum Donald Duck cu ciocul drept cozoroc. Pentru ca Elton are voie sa faca ce vrea el, pentru toate astea si inca multe altele pe care nu mi le amintesc eu. Si oricum ii poate trage pe toti hipsterii din Bucuresti pe o nara. Trebuia chemat sa debaraseze el Artur Verona, ca asa nu se mai poate.
In alta ordine de idei, mi s-a parut ca fotografia asta arata ca luata dintr-un musical. E urat, dar mie asa mi s-a parut.
Despre tantari nu voiam decat sa zic ca au avut parte de o masa copioasa la picnicul nostru foarte tarziu din Gradina Icoanei, sa le fie de bine.
luni, 24 mai 2010
Pride
Au fost multe lucruri care mi-au placut la parada de anul acesta. In primul rand, ca am fost acolo. Apoi, mi-a placut de domnul acela in tricou rosu si cu baston, care este doar intamplator ambasadorul Marii Britanii aci, si care s-a deranjat sa vina in conditiile in care nici un politician din Romania nu a facut asta, ca doar, deh, e criza si avem treburi mai importante. Ma rog, a venit Remus Cernea, dar nu stiu cat de politician e el. Apoi mi-au placut domnii/doamnele in travesti care au fluturat steagurile alea like there was no tomorrow, si care m-au facut sa ma gandesc ca sisters are doin it for themselves, ceea ce e adevarat, zic. Si cel mai tare si cel mai tare mi-a placut de Silviu, un baiat care nu apare in pozele astea, dar care, la inceputul marsului, se ingrijora, cu ochelarii de soare pe nas, sa nu care cumva sa il filmeze, ca il vede mama la TV, si care, la final, ajunsese sa urle in portavoce "sunt mandru ca sunt gay". Si pentru schimbarea asta care s-a petrecut in el in 500 de metri, ca mai mult nu cred ca am mers, a meritat.
sâmbătă, 22 mai 2010
Such hope
Am tot citit pe bloguri zilele astea atatea pareri. Atatea lucruri. Atatea comentarii. Si, dincolo de toate, pana la urma, am decis sa fac ceea ce simt ca trebuie facut. Am sa merg la mars. Nu pentru prietenii mei gay care au obosit sa mai mearga sau si-au facut datoria fata de comunitate (and they did). Nici pentru Accept. Nici pentru PSI. Am sa merg pentru ca eu cred intr-un lucru, pentru ca inca mai am speranta. Si nimeni nu poate sa imi ia asta.
luni, 19 aprilie 2010
Ziua lui
Nu puteam sa las sa treaca ziua asta fara sa ii urez lui James Franco. Desigur, pentru ca este atat de talentat, inteligent, curajos (si nu pentru ca e atat de hot).
foto: out.com
luni, 15 martie 2010
seriously??
Azi am primit un telefon dubios de la o femeie de la pizza delivery-ul de unde comandam noi de obicei. Mi-a zis, cu o voce bizara: "Stiu ca ati comandat ieri de la xPizza". "Asa am facut", am zis eu aproape speriata, gandindu-ma deja ca poate au scapat otrava de gandaci in aluat si voiau sa ne anunte ca o sa murim. Deci fix la asta m-am dus. De fapt, femeia facea un studiu despre cat de multumiti sunt clientii. Foarte. Dupa ce am inchis, Ines era, fireste, curioasa cu cine pot sa vorbesc ca sa spun de atatea ori in 5 minute cuvantul "pizza". I-am explicat si am intrebat-o si pe ea daca a fost multumita de comanda, ca ea o facuse si a si asteptat baiatul la usa. (I don't speak to the help). Ea mi-a zis ca dealerul de pizza nu a agresat-o in niciun fel. Mi s-a parut inca si mai tare ca, daca eu ma gandisem la otrava, ea s-a dus direct la dealer. Cam ce spune asta despre noi?
Nu stiu de ce ma preocupa de fapt ce spun astfel de lucruri despre mine, dar cert este ca ma preocupa din ce in ce mai tare. Spre exemplu, tot weekendul nu m-am putut gandi decat la faptul ca, pe parcursul putinului meu timpul liber, eu am ales sa ma intalnesc cu 16 (saisprezece!!!) baieti gay. Si nici macar nu a fost saptamana cu gaypride. Vineri am plecat direct de la birou la o cina cu niste prieteni, si nu stiu cum s-a nimerit ca am fost singura femeie dintr-o casa in care erau la momentul acela 13 poponari, si asta doar pentru ca trei dintre invitati nu ajunsesera. Deci singura femeie. Ma rog, nu stiu daca ma sperie atat de tare faptul ca erau 13, cat faptul ca eu ma simteam foarte in largul meu cu toti. Iar sambata am fost la cina cu 3(gasca cu sos chutney picant de prune, yummy). Nu imi amintesc cand am vazut vreun barbat heterosexual care sa nu fie unul dintre cei doi colegi de la munca.
Ceea ce voiam sa spun, de fapt, era ca vineri, cand plecam de la cina cu sushi, prietenii la care am fost in vizita mi-au facut un tur in noua lor casa. Un apartament foarte dragut, Dallas meets grandma's house, cu tapet batranicios, dulapuri cu zavor, bibelouri si candelabre de cristal. Si, in timp ce imi faceau turul asta, am sesizat ca cei doi au dormitoare diferite. Si am intrebat, inocenta, de ce nu mai dorm impreuna, ce, a inceput vreunul dintre ei sa sforaie (gay guys don't do that)? Si atunci, usor incurcati, m-au anuntat ca s-au despartit. A fost un soc, mai ales ca ei erau acel gen de cuplu pe care il vezi rasfoind ziare la cafea si la 80 de ani, cu pisicile invartindu-se printre pricioare. Ma intristeaza lucrurile astea, asa cum ma intristeaza si faptul ca "fata, kate a ta se desparti de omu ei", dupa cum tocmai m-a anuntat mi. Nu suport deloc bine despartirile altora. Si asta imi aminteste ca vineri, dupa ce am plecat de la prietenii despartiti cu pricina, ascultam asta la casti si totul mi se parea foarte trist.
Nu stiu de ce ma preocupa de fapt ce spun astfel de lucruri despre mine, dar cert este ca ma preocupa din ce in ce mai tare. Spre exemplu, tot weekendul nu m-am putut gandi decat la faptul ca, pe parcursul putinului meu timpul liber, eu am ales sa ma intalnesc cu 16 (saisprezece!!!) baieti gay. Si nici macar nu a fost saptamana cu gaypride. Vineri am plecat direct de la birou la o cina cu niste prieteni, si nu stiu cum s-a nimerit ca am fost singura femeie dintr-o casa in care erau la momentul acela 13 poponari, si asta doar pentru ca trei dintre invitati nu ajunsesera. Deci singura femeie. Ma rog, nu stiu daca ma sperie atat de tare faptul ca erau 13, cat faptul ca eu ma simteam foarte in largul meu cu toti. Iar sambata am fost la cina cu 3(gasca cu sos chutney picant de prune, yummy). Nu imi amintesc cand am vazut vreun barbat heterosexual care sa nu fie unul dintre cei doi colegi de la munca.
Ceea ce voiam sa spun, de fapt, era ca vineri, cand plecam de la cina cu sushi, prietenii la care am fost in vizita mi-au facut un tur in noua lor casa. Un apartament foarte dragut, Dallas meets grandma's house, cu tapet batranicios, dulapuri cu zavor, bibelouri si candelabre de cristal. Si, in timp ce imi faceau turul asta, am sesizat ca cei doi au dormitoare diferite. Si am intrebat, inocenta, de ce nu mai dorm impreuna, ce, a inceput vreunul dintre ei sa sforaie (gay guys don't do that)? Si atunci, usor incurcati, m-au anuntat ca s-au despartit. A fost un soc, mai ales ca ei erau acel gen de cuplu pe care il vezi rasfoind ziare la cafea si la 80 de ani, cu pisicile invartindu-se printre pricioare. Ma intristeaza lucrurile astea, asa cum ma intristeaza si faptul ca "fata, kate a ta se desparti de omu ei", dupa cum tocmai m-a anuntat mi. Nu suport deloc bine despartirile altora. Si asta imi aminteste ca vineri, dupa ce am plecat de la prietenii despartiti cu pricina, ascultam asta la casti si totul mi se parea foarte trist.
miercuri, 13 ianuarie 2010
Fantastic Mr. Ford
FORD: Wait. You designed a coat to sell?
VAN SANT: [laughs] A coat, yes. I designed a coat.
FORD: When was this?
VAN SANT: It was about 10 years ago. I used to have a coat, like a Chinese worker’s jacket. I used to wear it around, and eventually I lost it.
FORD: Just send it to me. I can make you a copy pretty easily. [laughs]
VAN SANT: Really?
FORD: He is a stalker! He’s absolutely a stalker. I don’t know if you’ve ever been obsessed by anyone. We all have. I’ve been a stalker at times in my life. [laughs] You know, where you sit outside someone’s house hoping you’ll catch a glimpse of them through the window. That kind of isolation leads you to do that sort of thing, where you feel you could potentially connect with someone else. It’s not that hard to become a stalker.
Cam asa vorbesc Tom Ford si Gus Van Sant in Interview,intr-o conversatie foarte normala intre oameni care se respecta. Iar in British Vogue de ianuarie, Fantastic Mr. Ford, la fel de normal, pe care nu l-am gasit pe net, dar din care am luat fotografia, facuta de David Bailey. De abia astept filmul.
Shipping news
Am fost foarte ocupata in ultima vreme.Spre exemplu,vineri l-am vizitat, impreuna cu sotul meu Andrew Posterboy, pe Mitzy. Am stat frumos pe perne si am baut cola. Uitasem ca m-am casatorit. Ei bine, da. De acum inainte ma numesc Xenu Posterboy. In contractul prenuptial am stabilit ca va scapa de tatuajele alea. Ma enerveaza.
Am mai fost in diverse vizite, destul cat sa constat ca M. are un animal nou de companie, ca si cum nu i-ar fi ajuns ca acum doua saptamani si-a luat un caine. Noul animal este o foca de nurca. Da, e posibil. Este o jucarie in forma de foca imbracata in blana de nurca. Ca si cum asta nu ar fi de ajuns, M. a ajuns la concluzia ca foca de nurca este pet-ul ei de calatorie, pe care gaseste de cuviinta sa il aduca in vizite, sa il scoata din poseta, sa il puna pe masa si sa il mangaie. Aici, Mitzy mangaie foca de nurca si am ales aceasta fotografie de mare exceptie numai ca sa subliniez ca Mitzy haz ze hots si ca a achizitionat o camasa superba din vilegiatura, despre care sper sa intre la apa si sa aterizeze la mine in dulap.
Dupa care, in alta zi, m-am dus, spre exemplu, la M., unde N. i-a adus animalului real de companie al lui M., in dar, o jucarie pe care a poreclit-o Rocco Siffredi.
Apoi m-a vizitat prietena M1, intoarsa de curand de la Londra, de unde mi-a adus o frumoasa carte despre inventiile lui Leonardo, evident, facuta pe intelesul meu.
Asta este asa, daca se intreba cineva ce fac in putinul timp liber pe care il am. Evident, plutesc pe micul meu iaz de sticla in care cresc nuferi de plastic. Unii atat de mari incat poti naviga pe ei. Cateodata ze evil kittehs scad nivelul apei. E ok.
Am mai fost in diverse vizite, destul cat sa constat ca M. are un animal nou de companie, ca si cum nu i-ar fi ajuns ca acum doua saptamani si-a luat un caine. Noul animal este o foca de nurca. Da, e posibil. Este o jucarie in forma de foca imbracata in blana de nurca. Ca si cum asta nu ar fi de ajuns, M. a ajuns la concluzia ca foca de nurca este pet-ul ei de calatorie, pe care gaseste de cuviinta sa il aduca in vizite, sa il scoata din poseta, sa il puna pe masa si sa il mangaie. Aici, Mitzy mangaie foca de nurca si am ales aceasta fotografie de mare exceptie numai ca sa subliniez ca Mitzy haz ze hots si ca a achizitionat o camasa superba din vilegiatura, despre care sper sa intre la apa si sa aterizeze la mine in dulap.
Dupa care, in alta zi, m-am dus, spre exemplu, la M., unde N. i-a adus animalului real de companie al lui M., in dar, o jucarie pe care a poreclit-o Rocco Siffredi.
Apoi m-a vizitat prietena M1, intoarsa de curand de la Londra, de unde mi-a adus o frumoasa carte despre inventiile lui Leonardo, evident, facuta pe intelesul meu.
Asta este asa, daca se intreba cineva ce fac in putinul timp liber pe care il am. Evident, plutesc pe micul meu iaz de sticla in care cresc nuferi de plastic. Unii atat de mari incat poti naviga pe ei. Cateodata ze evil kittehs scad nivelul apei. E ok.
vineri, 8 ianuarie 2010
marți, 29 decembrie 2009
Azi
Little Miss Sunshine, A Million Little Pieces, Pavilion, scrabble.
In alta ordine de idei, in Time-ul citit in tren:
"I really don't feel that there's currently liberty and justice for all."
Will Phillips, a 10-year-old Arkansas boy who refused to recite the Pledge of Allegiance in school because he has gay friends who are not afforded equal rights.
In alta ordine de idei, in Time-ul citit in tren:
"I really don't feel that there's currently liberty and justice for all."
Will Phillips, a 10-year-old Arkansas boy who refused to recite the Pledge of Allegiance in school because he has gay friends who are not afforded equal rights.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
