A Long Way Down

"Pana la urma, am optat pentru niste perdele cu trenulete si pentru un abajur cu personajul ala din Razboiul stelelor. Aproape imediat dupa aceea, am inceput sa cumpar albume cu benzi desenate, asta asa, doar ca sa-mi dau seama ce ar putea citi si gandi un baiat de varsta lui. Si, sambata dimineata, ne uitam la televizor impreuna, ceea ce m-a ajutat sa aflu si eu cate ceva despre cantaretii pop care i-ar putea placea lui, ba uneori si despre programele TV pe care le-ar putea urmari el. Am mai spus inainte ca unul dintre cele mai oribile lucruri este sa stii ca nimic nu se va urni vreodata; si daca simulezi ca totusi ceva se urneste, tot degeaba, fiindca de fapt nu se schimba nimic. Dar, tie, chestia asta iti face bine. Fara asta, ce ti-ar ramane, in fond? Si, oricum, gandindu-ma la acest lucru mi-a fost mai usor sa il vad altfel pe Matty, intr-un mod cumva mai ciudat. Presupun ca asa fac si aia cand vor sa introduca un nou personaj in serialul East Enders: isi zic, probabil, bun, deci, ia sa vedem cum e persoana asta? Ce fel de muzica asculta, ce fel de prieteni are, cu care echipa tine la fotbal? Exact asta am facut si eu - mi-am inventat un fiu."
Sunt carti complicate, pe care te chinui sa le intelegi cand le banuiesti sensuri, si carti simple, care iti ating resorturi interioare. Cartea lui Nick Hornby (sau, mai bine zis, cartile lui)face parte din ultima categorie. Te atinge. Nu te schimba, dar te emotioneaza. Si, poate cel mai mult, iti ofera acel confort, acel sentiment de intelegere si acceptare care nu are de-a face cu resemnarea. Iar oamenii despre care scrie Hornby sunt cu atat mai frumosi cu cat sunt la fel ca oricare dintre noi. Si de asta imi place Hornby, pentru ca stiu ca oricare dintre cei patru sinucigasi din A Long Way Down ar mai amana cu o zi orice decizie doar pentru ca este sambata, la televizor este Gossip Girl, a doua cafea este aburinda si pisicile se fofileaza prin casa. Fara Dumnezeu, fara mecanisme complicate de justificare. Uite asa.

*foto:fantasticfiction.co.uk