Wonderboys

Uite asa imi aduc cateodata aminte de cat de mult mi-a placut mie Wonderboys. Am vazut mai intai filmul. Michael Douglas (singura data cand a fost ok), Katie Holmes, Robert Downey, Frances McDormand si Tobey Maguire. Am citit mai apoi cartea, cand a aparut la noi. Am facut-o cadou lui Ines, care, la randul ei, a dat-o mai departe unde trebuia. Nu e greu sa iti placa Wonderboys. E despre scriitori ratati, ceea ce e dragut cand esti unul, dar oarecum amuzanta si optimista. Sau asa mi se pare mie. Nu ma mai gandisem de multa vreme la povestea asta, si ma gandeam ca singura mea conexiune cu ea este istoria cu scrisul si cu ratarea. Ei bine, nu.
Vineri seara am ajuns la Craiova dupa un drum halucinant care a durat ani lumina. Am iesit in clubul oribil in care imi tot promit sa nu mai calc. M-am ambientat sanatos. Spre dimineata, R. a plecat acasa. R. este un fel de fratele meu, dar mai cocalar, asa. Cum spuneam, R. a plecat acasa si s-a intors in aproximativ cinci minute. M-a tras afara si mi-a spus inlacrimat ca a murit Monica, cateaua noastra de mai bine de 10 ani dar nu stiu exact cati, care pare sa fi stat in curtea noastra dintotdeauna. Monica era o vulpita rosie si vesela cand era tanara. In ultimii ani, insa, dupa ce imbatranise si eu ma mutasem din oras, nu ma mai recunoastea si imi era frica sa intru in curte.
Oricum, era spre dimineata, eu si R. eram intr-o stare avansata de ambientare, dar el a decis ca trebuie sa o ingropam pe Monica la tara inainte sa se trezeasca restul familiei si sa o gaseasca acolo. Am plecat, dupa ce am indesat-o pe Monica intr-o cutie si am luat o cazma. R. a condus pana la tara, mie imi siroiau lacrimile ca la nebuni si ne tot intrebam ce facem daca ne opreste politia. Evident, ne-am gandit ca orice politist cu suflet ar intelege ca unele lucruri trebuie facute si ne-ar lasa in pace. Am ajuns in gradina de la tara, am dezlegat poarta si am cautat un loc de veci confortabil. Am tarat masina pana acolo si am inceput sa sapam, la lumina farurilor. Mergea greu, pamantul era tare. Sapam si ne aminteam de ea in zilele ei bune. Plangeam pe alocuri, pentru ca Monica, chiar daca era cainele din curte, era o certitudine. Era copilaria noastra, erau vremurile in care mai traiau si Bobita si Sheeba. In principiu, evident, plangeam pentru noi, asa cum se intampla de fiecare data cand moare cate cineva. Am reusit sa facem o groapa decenta, desi in ultima instanta a trebuit sa ne folosim si unghiile si cam tot ce mai aveam ca sa mearga treaba mai repede. Era dubios acolo, inca nu se facuse lumina si era asa, o ceata umeda, miros de lucerna si copaci pe margine. Am varat-o pe Monica in groapa si am pus pamant deasupra. Ne-am hotarat greu ca trebuie sa tasam pamantul ca sa nu o dezgroape alte animale. Am fumat o tigara cu ea si am plecat, cu hainele si fetele si mainile pline de noroi, cu o sapa in portbagaj. Problema politiei a devenit inca mai presanta, pentru ca eram, in acel moment, doar doi indivizi alcoolizati care au ingropat, in mod evident, pe cineva. Nu s-a intamplat nimic, doar ca am ajuns acasa, am mai plans sanatos o vreme, cu frigul in oase si apoi am adormit.
Vezi, eu nu credeam ca astfel de situatii se intampla de-adevaratelea. Dar e ok.