Draga Victoria B., *guest starring Mitzy

iubita mea, aud ca prietena noastra comuna, Xenu's frenemy, Eva Longwhoria, divorteaza nu din cauza infidelitatii ei. Iar tu, ca un suflet filotim, organizezi aceasta petrecere fantastica sa o ajuti sa treaca peste momentele delicate din viata ei, cum ai facut si pentru mine de atatea ori. Tot azi am vazut ca nu a ajuns cadoul lui Xenu la posta. A fost, saraca, in fiecare zi de doua saptamani, nestiind ce o asteapta. Insa iti multumim ca nu ti-ai putut tine gura si te-ai scapat la Gwyneth si acum stam si mancam morcovi fierti cu ea pe canapea si doarme pe saltea la noapte in salon. Deja a obligat-o pe saraca Xenu sa ii arate de mai multe ori colectia ei de Vogue-uri, evitand, desigur, copertile cu Maniston. Oricum erau putine. Nici de cele cu tine nu parea incantata.
Dar nu de asta iti scriu.
Stiind ca o asteapta un cadou de la tine, si, cum o stii, dornica de a se imprieteni cu tine, desi i-am explicat in repetate randuri ca David nu joaca tenis, ti-a facut acest colaj aniversar si un colier. Imaginea cu tine imi aminteste de ziua aia in care am fost la tenis, pardon, la fotbal, undeva, si tu te-ai stricat la stomac pentru ca Gwyneth a tinut sa mancam rosiile alea crescute de ea, dumnezeu stie cu ce ingrasamant.

Si noi facem o petrecere asta seara, nu pentru Eva, ca sa celebram cum se cuvine ziua in care Tom Cruise si John Travolta si-au bagat un deget in cur in revista OK unul altuia. Ceea ce imi aminteste de xeroxul color pe care ti l-am trimis din editia romaneasca OK, unde am citit si despre povestea fantastica a unei femei care in acelasi an a devenit vaduva, sotie si in curand mama, toate acestea pentru a fi mai aproape de dumnezeu. Si, desigur, pentru ca Xenu face 729 de ani, am decis sa le chemam si pe celelalte veterane la party. Liza e aci cu noi si a zis ca daca nu ajungi pana in 12 iti rupe tocurile si ti le baga in nas. Gwynnie refuza sa stea in aceeasi camera cu Liza si Barbra, pe motiv ca ea nu fumeaza. Asa ca te asteptam grabnic sa o vedem pe Xenu cum mai da o pagina din "Dianetics: The Modern Science of Mental Health" (the holy book of scientology scrisa de ea si neterminata inca, e la capitolul Holy Mitzy: the immaculate conception) si sa faci liantul social asa cum stim ca iti place.
Sper ca tu zgarii la usa acum. Ma duc sa iti deschid. Spre binele tau, sper ca ti-ai lasat mesele acasa. Nu vreau sa ii strici dispozitia lui Xenu cu parul tau de copii indieni.
Te pup.

PS: Runbaby is a major fan and I salute her. And, yes, what she's thinking is actually happening.
PPS: Distrusa de Gwynnie e o mincinoasa notorie. Dupa ce a tusit afectat toata seara, a prins-o Liza in toaleta tragand linii cu Spooka de pe masina de spalat care mergea.

Draga Victoria B.

you don't have to have a point to have a point

Am golit o casa astazi. Doar intamplator, este o casa in care am si locuit. E foarte impresionant sa impachetezi lucrurile altcuiva, iti da, asa, o perspectiva noua. Printre lucruri, o vaza pe care am facut-o dintr-un borcan pe care il invelisem intr-o partitura legata cu o funda verde. Tineam matisori in el.

Ma rog, ideea era ca mi-a fost bine in casa aia, daca stau sa ma gandesc. La momentul acela nu cred ca stiam cat de bine. Imi amintesc mai cu seama o duminica, sa fi fost in primavara lui 2006, ploua torential. Am gatit pui pe sare, am mancat pe canapea si ne-am uitat la Oblio. Cum ziceai, happy Sunday, honey.

Era in vremea Moviesect-ului. Filmul de capatai al sectei era Brazil. De atunci m-am fixat pe Gilliam. Ne duceam mult in Frame. Nu mai stiu nimic despre oamenii de atunci. Sper ca sunt bine, pe unde s-au imprastiat.

Down the memory lane, si A. si-a amintit cu cine era cand a calcat prima data in casa. Si de acolo alte povesti. S-au intamplat multe lucruri in anii de cand ne-am cunoscut. De-abia astept tot ce urmeaza sa se mai intample.

Boyfriend jeans

Nu stiu de ce se agita toata lumea cu stirea aia cu the tragic plane crash, cand, iata, se gasesc si lucruri bune la televizor, si nu am vazut pe nimeni sarbatorindu-le. Cel mai bun dintre aceste lucruri este faptul ca Dame Elizabeth Taylor a decis sa se marite pentru a noua oara. Pentru ca dansa are nu mai putin de 78 de ani, iar dansul vreo 49, Mi a decis ca asta inseamna ca va trebui sa asteptam vreo 50 de ani pana sa intalnim marea dragoste, si sa nu facem asa, ca Liz, sa incercam mai multe iubiri mai mici pana o gasim pe aia nemuritoare si adevarata. Eu i-am argumentat ca marea iubire a lui Liz trebuie sa fi fost domnul Burton, ca nu degeaba l-a luat de barbat de doua ori si ca, daca domnul nu ar fi murit intre timp, probabil ca se mai casatoreau de cateva ori. Mi mi-a replicat ca e sigura ca Liz nici nu isi mai aduce aminte cine e Burton, ceea ce se poate sa fie adevarat.
Totusi, asta mi-a amintit de un articol pe care l-am citit saptamana trecuta in revista Andreei Esca, The One. Articolul in cauza trata despre barbatul perfect, pe care, se pare, nu trebuie sa il (mai) asteptam. Ca nu vine. Evident, domnisoara care semneaza articolul asteapta. Si probabil ca s-a saturat de asteptat. Desi cred ca asta este o situatie speciala, dat fiind ca eu nu cunosc aproape nicio faptura feminina care sa astepte un Fat Frumos, in schimb stiind destule care nu asteapta nimic. Dar ipoteza de la care pleaca articolul, desigur, intens documentat, din revista, este ca noi, toate, il asteptam pe Mr Right sau Prince Charming. Ei bine, gresit. Eu nu am vazut inca, printre femeile relativ normale din jurul meu, vreuna care sa creada in asa ceva. Si, din fericire, am vazut prea putine care sa il astepte pe cavaler riscand sa ramana singure la o varsta periculoasa, cand nu le mai ia nimeni fara o zeste sanatoasa la pachet, dupa cum zice articolul. De fapt, problema, cred eu, este ca femeile nu mai asteapta si nu mai cred in acest fabulos vis/model. Eu, spre exemplu,mi-as dori sa asteptam mai mult. Dar, desigur, eu nu stiu foarte bine despre ce vorbesc, din moment ce port boyfriend jeans (asa cum i-a debutat, cu mandrie, Katie Holmes inca de acum doi ani, dupa cum a semnalat Mitzy aici) desi, ce sa vezi, no boyfriend. In schimb, vad ca jeansii lui Katie imprumutati de la Tom s-au tocit atat de tare incat a trebuit sa ii taie.

Wonderboys

Uite asa imi aduc cateodata aminte de cat de mult mi-a placut mie Wonderboys. Am vazut mai intai filmul. Michael Douglas (singura data cand a fost ok), Katie Holmes, Robert Downey, Frances McDormand si Tobey Maguire. Am citit mai apoi cartea, cand a aparut la noi. Am facut-o cadou lui Ines, care, la randul ei, a dat-o mai departe unde trebuia. Nu e greu sa iti placa Wonderboys. E despre scriitori ratati, ceea ce e dragut cand esti unul, dar oarecum amuzanta si optimista. Sau asa mi se pare mie. Nu ma mai gandisem de multa vreme la povestea asta, si ma gandeam ca singura mea conexiune cu ea este istoria cu scrisul si cu ratarea. Ei bine, nu.
Vineri seara am ajuns la Craiova dupa un drum halucinant care a durat ani lumina. Am iesit in clubul oribil in care imi tot promit sa nu mai calc. M-am ambientat sanatos. Spre dimineata, R. a plecat acasa. R. este un fel de fratele meu, dar mai cocalar, asa. Cum spuneam, R. a plecat acasa si s-a intors in aproximativ cinci minute. M-a tras afara si mi-a spus inlacrimat ca a murit Monica, cateaua noastra de mai bine de 10 ani dar nu stiu exact cati, care pare sa fi stat in curtea noastra dintotdeauna. Monica era o vulpita rosie si vesela cand era tanara. In ultimii ani, insa, dupa ce imbatranise si eu ma mutasem din oras, nu ma mai recunoastea si imi era frica sa intru in curte.
Oricum, era spre dimineata, eu si R. eram intr-o stare avansata de ambientare, dar el a decis ca trebuie sa o ingropam pe Monica la tara inainte sa se trezeasca restul familiei si sa o gaseasca acolo. Am plecat, dupa ce am indesat-o pe Monica intr-o cutie si am luat o cazma. R. a condus pana la tara, mie imi siroiau lacrimile ca la nebuni si ne tot intrebam ce facem daca ne opreste politia. Evident, ne-am gandit ca orice politist cu suflet ar intelege ca unele lucruri trebuie facute si ne-ar lasa in pace. Am ajuns in gradina de la tara, am dezlegat poarta si am cautat un loc de veci confortabil. Am tarat masina pana acolo si am inceput sa sapam, la lumina farurilor. Mergea greu, pamantul era tare. Sapam si ne aminteam de ea in zilele ei bune. Plangeam pe alocuri, pentru ca Monica, chiar daca era cainele din curte, era o certitudine. Era copilaria noastra, erau vremurile in care mai traiau si Bobita si Sheeba. In principiu, evident, plangeam pentru noi, asa cum se intampla de fiecare data cand moare cate cineva. Am reusit sa facem o groapa decenta, desi in ultima instanta a trebuit sa ne folosim si unghiile si cam tot ce mai aveam ca sa mearga treaba mai repede. Era dubios acolo, inca nu se facuse lumina si era asa, o ceata umeda, miros de lucerna si copaci pe margine. Am varat-o pe Monica in groapa si am pus pamant deasupra. Ne-am hotarat greu ca trebuie sa tasam pamantul ca sa nu o dezgroape alte animale. Am fumat o tigara cu ea si am plecat, cu hainele si fetele si mainile pline de noroi, cu o sapa in portbagaj. Problema politiei a devenit inca mai presanta, pentru ca eram, in acel moment, doar doi indivizi alcoolizati care au ingropat, in mod evident, pe cineva. Nu s-a intamplat nimic, doar ca am ajuns acasa, am mai plans sanatos o vreme, cu frigul in oase si apoi am adormit.
Vezi, eu nu credeam ca astfel de situatii se intampla de-adevaratelea. Dar e ok.