miercuri, 27 octombrie 2010

No, you look great


Back in Mozambique, TK avea un tricou negru pe care scria "You look great", prilej sa ne complimentam ironic la nesfarsit pe tema asta. Mi-am dat seama azi ca radeam mult in vremea aceea si mi-am mai dat seama si de ce. Astazi a fost una dintre acele zile in care m-am intors in timp, intr-o vreme in care aveam probleme mult mai mari decat ale mele, cand auzeam foarte des cuvinte precum incidenta, prevalenta, inhibitor de proteaza, recomandarile OMS, strategia nationala, grup la risc, comportamente vulnerabile si altele atat de multe incat mi se face greata cand ma gandesc la ele si inca nu m-am apucat de baut sanatos. Azi am trait iar in lumea aia in care nu conteaza orele, cat vorbesti, de la cine ai un numar de telefon, pentru ca toata lumea are chestii extrem de importante si de frustrante de spus, si, futu-i pastele ma-sii, nu putem face nimic sau aproape nimic in legatura cu asta. Nu stiu nimic mai frustrant decat munca in ong, de asemenea, nici nu cunosc satisfactii mai marunte resimtite mai deplin. Cand stau sa ma gandesc la asta, cred ca era vorba de entuziasm, sau de varsta, sau de entuziasmul varstei sau cine mai stie de ce. Dar simteam in fiecare zi ca, desi nu pot face nimic mare, macar am facut un lucru mic. Chit ca lucrul ala era foarte mic.
Tot astazi, cand am iesit de la un interviu, Magheru avea un iz de revolutie si pentru o clipita, cum se intampla cand te amesteci intr-o multime in delir, am simtit asa, ca un scrasnet de dinti, un gand ca totul e inca posibil, care mi-a fluturat prin minte; desi stiu ca nu e.
Revenind, azi mi-am adus aminte de un angajament patetic pe care l-am facut in mintea mea cand am decis ca etapa de salvatoare a lumii a vietii mele s-a incheiat. Angajamentul e aici, oricat de copilaros. Still standing. Voiam doar sa ma asigur ca nu il voi uita prea curand.

vineri, 22 octombrie 2010

Maro

Maro este o culoare foarte nasoala. Mie, cel putin, imi displace foarte tare, mi se pare ca e stearsa si urata. Maro nu inseamna nimic, e dincolo de orice interesant. Maro sunt oamenii aia de la care iei ce ai nevoie si pleci fara sa le retii macar fata, pe care nu ii saluti cand mergi pe strada, care nu conteaza, ce sa mai.
Sunt providerii de servicii, ca taximetristul care te duce acasa cand esti beata si nici macar nu te mai sfiesti sa te giugiulesti cu mai stiu eu cine pe bancheta, pentru ca omul ala nu exista, e undeva in sfera automatelor de cafea si a lucratorilor la ghiseu, care, stie toata lumea, sunt cam acelasi lucru.
Is maro.

joi, 21 octombrie 2010

Avem niste probleme*

Cel mai des, problemele mele sunt de tipul: cu ce ma imbrac azi/in ce fel ma ajuta metoda universala a lui Culianu, as seen by Patapievici(mda) sa decid cu ce ma imbrac azi. Veti recunoaste ca am dreptate, nu multe lucruri sunt mai importante pe lumea asta. Insa sunt cateva. Iar unele dintre ele mi-au captat atentia zilele astea, si ceea ce e de mirare e faptul ca respectivele probleme imi vin din blogosfera.

In primul rand, Gala Premiilor Gay. In fiecare an, cu doua ocazii foarte precise se isca un miniscandal in randul blogurilor gay (daca exista asa ceva). O data se intampla cu ocazia pride-ului. Atunci cateva bloguri demult uitate se activeaza si incep sa toarne informatii si invective, de la caz la caz. A doua ocazie este Gala mai sus numita. Si anul acesta respectiva Gala a cauzat niste pareri care mai de care mai interesante despre felul in care au fost alesi castigatorii. Ce e drept, castigatorii sunt cum nu se poate mai penali, iar nominalizarile sunt, si ele, ceva de vis. Adica atunci cand Stirile ProTV, Bucurenci, Afrim, Anna Lesko si Andreea Balan ajung in aceeasi oala e clar ceva necurat la mijloc, din motive evidente. Din cate inteleg, pentru ca nu am fost la fata locului, problema unei parti a comunitatii este aceea ca votarea nu a fost transparenta, ca nu se stie cine a fost in juriu si ca o astfel de Gala nu poate reprezenta o comunitate atata timp cat alege sa o faca asa. Nu am nicio obiectie fata de nemultumirile lui Mitzy sau ale lui Wannabegay, dar am cateva comentarii legate de ceea ce au spus ei ca si atitudine generala.
Asta pentru ca eu traiesc de ceva ani cu impresia ca bruma de gay out din Romania are cateva interese majore, sa le numim prioritati. Printre acestea, egalitatea in drepturi si combaterea discriminarii de orice fel. Aceste lucruri pe care eu le consideram prioritati s-au dovedit, in timp, niste idei fixe si slab conturate la care oamenii se intorc din timp in timp, de cele mai multe ori cand exista un context care sa le aduca aminte de ele. In rest, comunitatea este foarte ocupata sa arunce cu mizerii in stanga si in dreapta, adica in apropiati si, culmea, in membrii aceleiasi comunitati. Asta in conditiile in care se intampla in tara asta lucruri mai grave decat o gala de trei lei manarita de cei de la Cluj. Aruncatul acesta cu cacat, sa o spunem pe-a dreapta, nu face decat sa proiecteze catre exterior o imagine foarte urata a comunitatii, dar, din pacate, si foarte adevarata. Si ma tot gandesc ca, atata timp cat persoane misto si inteligente, care ar putea face una alta pentru comunitate, isi consuma energia enervandu-se pe astfel de motive, nu au sa ajunga nicaieri. Cand ar putea sa faca lucruri mai bune. Pe care le si fac uneori. Dar faptul ca nu le fac cu aceste ocazii mi se pare trist. Mie. Deci mie, pentru mine, sa ne intelegem.
Evident, putinii cititori ai blogului meu vor putea spune ca nu am niciun drept sa comentez. Acesta este una dintre povestile pe care le aud cel mai des atunci cand vine vorba de astfel de scandaluri interne pe care, iata, le perpetuez si eu. In general, intre cele doua organizatii care se ocupa de poponarii din tara asta (da, am zis poponarii, sue me), exista acest mit cum ca nu ai voie sa comentezi daca nu ai fost acolo, nu ai pus umarul, eventual nu ai fost batut sau ceva. Dar, totusi, in urma unor lucruri pe care le tot fac in ultimii ani, care nu or fi ele fantastice, dar care exista, am fost acolo si am pus si umarul. Asta se pare ca imi da dreptul sa comentez (si mi-as dori si eu o statuie de la Dunareanu, pe aceasta cale. Si infiintarea categoriei Hag of the Year, plus premii retroactive).

Acum, ca am zis ce aveam de zis despre acest gen de atitudini, as mai vrea sa spun si ca mi-as dori sa ii vad pe cei doi, si pe altii la fel de misto ca si ei, facand mai mult de atat. Dar destul despre asta, pentru ca mai am inca o problema.

Am tot auzit zilele astea despre o conferinta cu femeile active in social media. Pe mine, nush daca stiti, nu ma intereseaza foarte tare social media, si, in afara faptului ca detin un blog in care scriu fix ce ma taie pe mine capul, ma cam doare in cot de ce se intampla in rest. In plus, nu sunt om, deci nici femeie, si am decis ca nu ma priveste sindrofia lor. Mai citesc un numar mititel de bloguri, is onorata ca cei care le scriu pe alea care imi par interesante gasesc ca si fituica mea este asijderea (sau poate ca sunt politicosi si le multumesc pe aceasta cale) si cam atat. Dar ce m-a uimit a fost ca am gasit pe blogul unei femei sinistre, care, atunci cand nu se ocupa cu cersitul de reclama, face reclama in detrimentul altor activitati la care este obligata (I know her well, unfortunately), un post despre cum ocupa ea o pozitie fruntasa in clasamentul blogurilor scrise de femei, si o pozitie onorabila in clasamentul general. Si asta m-a scarbit foarte tare, ca pana si in blogosfera avem aberatii de genul asta, frate, nu esti decat pe locul cutare la general, dar intre femei esti fruntasa, ce misto! Dincolo de faptul ca femeia respectiva nu e fruntasa decat in ordinea persoanelor pe care as vrea sa le calc cu masina pe cap sau sa le leg, bagate intr-un sac, de o linie de cale ferata, mandria legata de faptul asta mi se pare trista rau.
Atat am avut de zis. Ba nu, mai am de zis si faptul ca mi-a oarecum placut atitudinea celei de pe locul 1.

*acesta este un post de mui. Nu as fi zis initial.

luni, 18 octombrie 2010

Doar entuziasmul


Era cat pe ce sa uit ca astazi e ziua lui.
Acum, daca stau sa citesc cu alti ochi, mi se pare ca scria cu reteta, dar nu cred ca pentru mintea mea de copil, reactivata instant cand vad lucrurile care m-au emotionat atunci, mai conteaza lucrul acesta. Ramane doar entuziasmul celor cati ani aveam eu atunci.

"Mai ramane undeva, dincolo de toate amintirile, dincolo de toate evenimentele, mai ramane gandul copilaros, dar inca viu, ca o serie absurda de coincidente si erori i-au despartit si inselat, dar ca totul poate fi explicat, totul poate fi regasit. Mai e inca timp, mai e inca timp."

Angry Xenu


Imi aduc aminte cum imi ziceam eu tot timpul ca nu o sa scriu chestii nasoale pe blog, ceea ce nu e nici logic si nici adevarat, caci am scris si am si intentionat sa scriu de toate. Inca ma intreb daca ar trebui sa imi aleg cuvintele atunci cand scriu mizerii. Nu cred, totusi.
Deci, azi am avut o zi in care:
1. Mi-am dat seama ca un om care imi populeaza coconul mi-a devenit complet inutil. Adica nu ca s-ar pune problema ca oamenii sa iti fie utili, desi se pune, dar totusi, atunci cand incep sa te fure este destul de grav. Iar furturile despre care vorbesc imi amintesc de un film despre Peter Sellers, care mi s-a parut digerabil fie si numai pentru ca la un moment dat numitu Sellers zicea ca el e un actor foarte bun pentru ca nu are pic de personalitate, asa incat poate sa fie locuit de personaje. Sa se simta aia carora nu le-a placut in viata lor nimic si nu le-a trecut in viata lor vreo idee prin cap si gasesc de cuviinta sa imprumute de la altii si una si alta. Aha, exact, despre tine e vorba. I've had enough. Gaseste-ti singura ceva dragut care sa te amuze.
2. Am aflat ca m-am dedicat muncii in ONG-uri. Ceea ce mi-as dori sa fac la un moment al vietii mele, dar nu chiar in momentul asta. Asa ca, bitch, mai bine spune oamenilor ca am plecat din cauza ta.
3. Am incercat o discutie cu o persoana pe care nu o consider stupida, inca. But I'm getting there.
4. Pisica mea i-a explicat unei prietene de ce niste proteze dentare se califica drept arta. Pe bune.
5. Sunt in sevraj. Part two.
6. La sfarsitul zilei, dupa ce m-am enervat cu stenogramele SOV, am ajuns la concluzia ca SOV este decent, prin comparatie.
Mi se pare normal sa fiu furioasa.

foto:artmulti.se

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Ce matin la

Dintre toate timpurile din lume, diminetile se sambata imi plac cel mai mult. Cand ploua marunt si nu ai chef sa iesi din casa dar, totusi, iti iei umbrela si te duci sa mai faci una-alta, sa rezolvi cate o mica treaba administrativa pentru care te recompensezi cu o bluza sau doua (negre), cand cumperi crizanteme de la un batran de pe trotuar, cand iei de mancare si te gandesti ca poate in weekendul asta ai sa gatesti ceva. Cand ajungi acasa si ai umerii rosii de la plasele de panza in care ai carat de toate si nu iti mai ajung mainile, cand te incurci in umbrele si flori si chei si alte asemenea lucruri si cand desfaci florile si le aranjezi in vaza de sticla si ele miros a pamant, mirosul ala amar pe care il au doar crizantemele. Si apoi, cand iti aprinzi o tigara contempland vraful de carti de pe masa, iei un mar verde si musti din el incepand sa citesti o carte care te face sa o deschizi pe a doua ca sa cauti ceva. O monotonie ca un ritual, aproape.

joi, 14 octombrie 2010

dar intunericul cu cat mai mult

Este absolut normal: atunci cand se intampla cele mai multe lucruri nu am chef sau timp sa scriu despre ele. In vremea din urma s-au intamplat multe lucruri, unele importante si altele nu. Nu stiu care dintre ele m-au lasat asa cum sunt acum.
Nu stiu nimic.
Nu mai stiu nimic.

vineri, 8 octombrie 2010

First week

I-am promis lui Mitzy ca o sa scriu despre cum idealizez eu trecutul, mai cu seama ca m-a amenintat ca a pregatit deja un contra-post, dat fiind ca a constatat ca idealizarea trecutului nu e bine.
Asa ca trebuie sa scriu despre cum idealizez eu trecutul. In felul urmator. Zilele trecute am facut iar curat in dulap. De data asta nu am gasit nimic nou de purtat, am fost usor dezamagita, dar stiam ca vine salariul si se rezolva, deci nu m-am panicat foarte tare. In schimb, am gasit cutia in care tin cele cateva haine pe care nu am sa le mai port, cu siguranta, niciodata, dar pe care nici nu imi imaginez ca le-as arunca vreodata. Hainele cu valoare sentimentala, sa le zicem. Printre ele, cele doua bluze de mai jos.

Aceste doua bluze au fost cumparate cu vreo 7 ani in urma, una e a mea si una a lui Mitzy. A fost suficient sa le vad ca sa dau buzna pe messenger, sa il anunt ca le-am gasit si sa ma lansez intr-o calatorie in timp, ceva visic. Mitzy a insistat ca nu fac bine ce fac, deci am oprit dezbaterile. Doar ca aseara, in timp ce eram in vizita la Adevaratul pentru o mica serata literara&pizza (de fapt pentru pizza, dar cand am ajuns la Carrefour sa cumparam ingredientele am gasit si cartea numitei Herta Muller si am luat-o si pe dansa cu noi) si stateam noi la biroul de tendinte de la el din bucatarie, eu citind cu voce tare din Herta, dansul spaland vasele; am revenit la subiect. (da, atat de misto scrie Herta).

Eu mi-am amintit despre cum eram atat de saraci incat gateam de nevoie (pe bune, am mancat chiar si conopida), dar cum ieseam totusi in oras si ne distram foarte bine, despre cum aveam prieteni care veneau in vizita la cina, chiar despre cum ieseam si dansam saptamanal in locuri care erau cool pe vremea aia. El a zis ca nu se poate sa spun ca era mai bine atunci. Eu am insistat ca da, mai cu seama pentru ca acum nu mai fac niciunul din lucrurile insirate mai sus, si nu mai is nici atat de saraca, dar nici atat de amuzanta nu mai sunt.
Nu stiu daca mi se pare neaparat ca trecutul e mai bine, pentru ca stiu foarte clar ca am avut perioade in care nu era deloc bine si eram deplin constienta de asta. Dar mi-au ramas luminoase cateva perioade din viata mea. Le tin acolo si le rasfoiesc din cand in cand, ma mai uit si in fotografii si vad ca radeam, imi amintesc cum beam Karpaten si dansam in casa, cum Alecs avea alta masina decat Robotul (cu care mergeam la Web), cum aveam butelcute cu visinata pe care le luam cu noi in club, cum aveam expozitie de pantofi in casa (si pe atunci aveam putini pantofi), cum ne-a tuns Alexutu cu creasta intr-o seara, cum adormeam cu un playlist cu Bjork. Si cred ca era bine.
***
In alta ordine de idei, am vazut astazi An Englishman in New York, cu John Hurt, despre Quentin Crisp, acest bon vivant, charmer, taste-maker sau cum vreti voi sa ii mai ziceti. Filmul mi s-a parut teribil de trist, dar inca mai trista mi s-a parut comparatia cu Oscar Wilde, desi imi place de domnul Crisp. Dar poate is eu de vina si idealizez inca o data trecutul, caci Wilde face parte din mine la fel de semnificativ ca si tot bitter-ul Karpaten pe care l-am baut vreodata. Apropos de trecut, imi place cum zicea dragul de Oscar ca no man is rich enough to buy back his past.

duminică, 3 octombrie 2010

Alte zile exemplare

Inca nu am prea multe cuvinte despre expozitie, doar ca mi-a lasat senzatia ca am invatat o gramada de chestii si ca am devenit foarte, dar foarte bogata in multe privinte.
De multa vreme nu am avut un weekend atat de frumos, in care, pe rand:
M-am uitat de foarte multe ori la un film.

Am vazut niste locuri minunate, cum aratau alea din carpetele pe care le punea lumea pe pereti.

Am cunoscut niste oameni foarte faini.

Am ajuns la Dunare.

Si m-am intors de nu stiu cate ori ca sa ma uit la lucrarea asta. Se numeste Ora si loc si e facuta de Sorin Campan. Fabulous.

vineri, 1 octombrie 2010

The greatest show on Earth


Azi ma duc aici. Expozitia de la Club Electro Putere, despre care am scris si in alte locuri, tine pana pe 12 noiembrie si este, dupa mintea mea, cel mai mare eveniment de arta contemporana care s-a intamplat in ultimii multi ani in Romania.
Asa ca trebuie vazuta, chit ca va place sau nu arta. Doar pentru ca e o socoteala buna, a constatare a tot ce a scos Romania mai ok in ultimii ani. Iar faptul ca se intampla la Craiova, un oras in care nu se intampla niciodata nimic iar oamenii nu stiu sa faca mai mult decat sa se zgaiasca unii la altii prin cluburi de trei lei, e cu atat mai imbucurator. Revin cu amanunte despre cat de misto a fost.