A citi*

*stii de ce

Tocmai pentru ca imi castig tigarile, branza si samponul din scris, si uneori imi si place, ma bucur foarte cand citesc cate o poveste buna. Si mai cu seama pentru ca tocmai lucrez la unul dintre cele mai proaste interviuri ale mele, si am trait experienta umilitoare de a mi se dicta, cu punct si virgula, ce am de spus, apreciez cu atat mai mult coaiele implicate in gestul scrierii.
Revenind, cel mai des se intampla ca povestile care imi plac sa fie in Vanity Fair. Au oamenii astia o putere fantastica de a te face sa citesti cu sufletul la gura chiar daca nu ai habar de subiect. Iar, de data asta, este o poveste despre cum a fost scrisa o alta poveste. A Clash of Camelots, de Sam Kashner. Ei bine, fara sa o mai lungesc, vorbirea se face despre cum a scris William Manchester istoria autorizata (ma rog, comandata de Jackie si de Bobby) a asasinatului lui JFK. S-a intamplat asa: cineva voia sa scrie o carte, neautorizata, despre subiect. In cele din urma s-au scris peste 2000, dar Jackie a vrut controlul asupra problemei si l-a desemnat pe Manchester sa scrie. Pentru asta, i-a acordat doua interviuri a cate cinci ore in care i-a povestit, la cald, tot ce se intamplase. Manchester s-a mutat la Washington. A lucrat peste 15 ore pe zi timp de doi ani. A luat vreo mie de interviuri. A fost la Dallas, a stat in locul in care a stat Oswald, in camera de hotel in care sotii Kennedy si-au petrecut ultima noapte impreuna, s-a dus la spital. A vorbit cu medicul legist, care si-a amintit (da, asta mi-a placut)ca "he had been worried about blood stains on the green satin interior of the Elgin Britannia cascket, so he wrapped six rubber-bags around the president's head." (toate astea in timp ce Jackie nu a vrut sa isi schimbe costumul Chanel roz patat de sange "Let them see what they've done"). A avut acces la toate documentele si probele comisiei care a investigat cazul. Pana cand a pleznit. Adica visa Dallas-ul cand se intampla sa adoarma, isi strangea stiloul atat de tare incat i s-a infectat degetul, nu mai conducea pentru ca i se parea ca nu poate sa se concentreze, avea constant impresia ca este urmarit. S-a internat in cele din urma intr-un spital, cu diagnosticul de surmenaj, si a terminat cartea acolo. Numai ca lucrurile nu s-au terminat aici. Acordul lui Jackie si al lui Bobby pentru publicare a intarziat, mai cu seama ca Jackie s-a opus categoric ca povestea sa fie publicata in foileton in revista Look. A urmat o batalie sinistra intre autorul epuizat, care nu voia sa cedeze, sa editeze, sa renunte la foileton, si, probabil, cea mai compatimita si mai puternica femeie din lume, la vremea aceea. S-au inteles, in cele din urma, si cartea a fost publicata. A devenit bestseller, evident, dar si o carte de referinta, considerata mai credibila decat cele care au urmat. Povestea lui Kashner e aici, cat despre carte, mi-ar placea sa pun mana pe ea.
Acum, ca sa ne intelegem, articolul lui Kashner este un narativ reusit. Americanii fac stilul asta cel mai bine. Eu stiu, dintr-o experienta destul de personala, ca nu merge in Romania si ca nu avem nici talentul de "a scrie cu adevarat", nici rabdarea sa citim asa ceva. Mai stiu ca jurnalismul asta s-ar vrea obiectiv, ceea ce nu e posibil. Ca pierde din intensitate pe masura ce detaliaza si despica. Totusi, nu ma pot opri sa nu delirez despre astfel e povesti. Inca una, de alta factura, e aici. Se numeste The Things that Carried Him, si mi-a placut mult.