Ieri a fost 17 aprilie. Este foarte important sa mentionez asta pentru ca Alecsandru m-a pus, cu mai mult de o luna in urma, sa incercuiesc cu rosu in calendar, ca nu cumva sa ratez surpriza. Eu spune, in mod normal, ca nu imi plac surprizele, ceea ce nu e foarte adevarat. Nu am plecat la Cluj la deja celebrul fashion week, nu am facut multe lucruri ca sa nu ratez surpriza de pe 17. Asa ca, ieri de dimineata, dupa repetate incercari de a-l face pe Alecsandru sa se dea de gol, am plecat. Sa tot fi fost ora 11. Am plecat noi, i-am cules si pe D si E, si am purces spre autostrada Bucuresti-Pitesti. In tot acest timp, purtand un parasolar coreean dubios primit cado de la D. pe fata, am tot incercat sa aflu, in continuare, unde mergeam. Dar Alecsandru nu spunea. La un moment, pe autostrada, mi-a zis ca locul in care mergem era scris pe un indicator de pe drum. Dar erau multe orase acolo, si cel mai indepartat era Timisoara, asa ca m-am linistit ca macar nu vom trece granita, caci, in cazul acela, cineva avea niste explicatii de dat si niste lucruri de bagat undeva. Asaaa. In cele din urma am parasit autostrada si am ajuns intr-un loc celebru pe tripul Albota, numit Delulesti, parca, unde am servit pe marginea drumului niste mititei absolut remarcabili (nu as spune asta daca nu ar fi trecut deja 24 de ore de la ingurgitare, believe me). Frumoasa tara avem, mai remarcam eu din cand in cand, iar ei radeau de mine spunandu-mi ca oi si pomi infloriti mai sunt si in alte tari. Ma rog, astea de aici imi plac mai mult.
Drumul nostru a continuat catre Valcea si deja mi se parea ca merg down the memory lane. Stiu bine locurile alea, le-am tot batut, in varii ocazii, cand eram copila, cand o mai fi fost si asta. La Valcea am coborat sa mancam inghetata de la o gelaterie care nu mai exista, dar nimeni nu s-a suparat. Am pornit mai departe si am ajuns, dupa o vreme, la Cozia. Am multe povesti despre asta, mai cu seama cu locul unde Oltul atinge peretele manastirii (ce cucernic a sunat asta) si cu bucataria in care, demult, dupa o excursie cercetaseasca pe ploaie pe munte, ne-am uscat hainele si am mancat placinta cu mar (era in post). Acum, in schimb, erau inflorite magnoliile, era plin de lume, si dupa cum a zis si Alecs, "Ia-uite! Doamna Mirabela!", Mirabela, imbracata toata in negru, o diva, care ne-a aruncat o privire usor iritata peste ochelarii de soare.
Am trecut mai departe si am dat ocol manastirii. Bizar cum par lucrurile mai mici cand crestem, si, desi stiu ca asta se intampla, nu ma pot abtine niciodata sa nu ma mir. Am plecat apoi de la Cozia, ducandu-ne cine stie unde.
Treceam pe Valea Oltului, pe care, iar, o cunosc bine, si ne uitam la releul de pe masiv, pana la care am urcat intr-o drumetie pe cand eram in clasa a IX-a, cu rucsacul si cortul in spate. Asa mi se pareau un act de vitejie atunci, si asa de mic mi s-a parut, iarasi, acum, ceea ce am facut. Dar locurile erau frumoase ieri si noi mergeam fara sa stim unde si muzica (Marina, Martina, Beth si Florence,mainly) nu se oprea.
In cele din urma Alecsandru ne-a spus ca vom merge la Cisnadie, probabil la deruta, caci deja incepuseram sa banuim incotro ne indreptam. Nu am ajuns, evident, la Cisnadie, ci la Sadu, o "zona turistica deosebita", dupa cum ii spusese lui Alecs domnul de la care trebuia sa ia el un craniu de berbec. Dar asta e alta poveste. Am ajuns la Sadu, langa caminul cultural, unde tocmai sosea o nunta, Alecs si-a cules coarnele, iar noi am stat sa privim si sa fotografiem alaiul, nu de alta, dar erau cateva tinute care ar fi facut-o foarte invidioasa pe Iulia Vantur si asa ceva nu e de ratat.
Am plecat din Sadu cu gandul ca Alecs ne-a carat pana acolo ca sa nu se duca singur in cautarea coarnelor, ceea ce, oricum, nu era o mare problema. Puteam trai cu gandul asta. Iar de acolo, brusc, am cotit-o spre Sibiu. M-am gandit ca nu ne mai intoarcem prin Valcea ca sa vedem mai mult din frumusetile patriei. La Sibiu am mai fost de cateva ori, o data remarcabila fiind in facultate, intr-un pelerinaj fantastic pe la Cioran pe Coasta Boacii si la Paltinis, la cabana in care si-a petrecut Noica ultimii ani (unde am intalnit-o pe minunata doamna Emilia, care ne-a povestit, la masa cu vin si nuci, despre cum veneau Liiceanu si Plesu la Noica in vizita de studiu). Ma rog. Iar alta data cand am descins in Sibiu, anul trecut, a fost cu Suzana si cu restul echipei, intr-un teambuilding de pomina din care imi amintesc foarte putine lucruri (desi nu pot sa uit ca ma dadeam cu Suzana in calusei noaptea si ca dansam in camera cu baie cu pereti de sticla de la hotel Continental).
Sibiul arata la fel de frumos ca intotdeauna, si este ciudat sa vezi cum intr-un oras care arata atat de bine lumea se imbraca atat de prost. Ne-am plimbat un pic dupa care Alecs si-a exprimat dorinta sa manance o capriciosa si/sau o salata nicoise. Zis si facut, ne-am asezat la o masuta si am criticat lumea care trecea. Iar dupa aceea am plecat spre masina, cu convingerea ca asta a fost frumoasa excursie. Deja eram relaxati, nu mai asteptam nimic, cand Alecs a cotit rapid pe niste strazi, a parcat si a inceput sa alerge tipand ca sa il urmarim. Iar noi am coborat si am alergat dupa el, cum spuneam, pe Calea Gusteritei, am intrat intr-o curte, am trecut rapid printre niste oameni, am intrat intr-o hala cu peretii acoperiti de panze negre si cu o cortina imensa alba, ne-am asezat pe scaune si abia atunci m-am trezit. Faust.
desigur, Faust al lui Purcarete, dar despre asta alta data
wow. mi-s verde ca iarba de jalozie. sa-ti traiasca ziua perfecta :)!
RăspundețiȘtergere