Zilele astea

Cum stii ca ai avut cea mai proasta saptamana din viata ta? Ma gandesc ca nu ai cum sa afli decat la final, cand oricum nu te mai ajuta in niciun fel. Nu ca acum ar ajuta prea tare. Dar, daca stau sa ma gandesc bine, se prea poate ca asta sa fi fost cea mai proasta saptamana din viata mea. Acum o saptamana aflasem ca revista la care lucrez cu spor si uneori cu drag nu mai exista. Adica s-a terminat, cum ar veni. Lucrez de vreo doi ani in locul asta. Acest job a fost o sursa continua de frustrari, de bucurii, de invataminte si de revelatii. Am trecut peste atatea lucruri de cand sunt aici incat ma intreb uneori cum mai am tupeul sa umblu cu fruntea sus pe strada. De asemenea, am facut si lucruri frumoase. Prefer sa mi le amintesc pe astea din urma. Numai ca, in conditiile in care totul s-ar fi sfarsit, eu chiar am simtit ca imi fuge pamatul de sub picioare. Nu ca as fi ramas fara job, ca se gaseste oricand unul, ci pentru ca, atunci cand muncesti cu totul si cu totul, ajungi la un moment in care iti zici ca viata ta nu mai inseamna decat munca aia. Daca munca e buna, tu esti la fel. Daca nu e, asijderea. Iar daca munca nu mai e deloc, atunci cum esti? Asta mi-a amintit de prima lasare de fumat a lui Mitzy, cand zicea ca el se stie pe el fumator si nu mai stie cum e daca nu e fumator. Era parte din el. Cu toata paralela subtirica, asa e si munca asta pentru mine. O dependenta. Imi face rau si imi face placere, de cele mai multe ori. Si probabil ca voi muri de cancer in urma ei (haha, glumitzele mele cu cancer).
Ca tot veni vorba de asta, Ines imi tot povesteste in ultima vreme cum i se pare ei ca are cancer, pentru ca nu se simte prea bine si s-a consultat pe interwebz pe site-urile alea in care isi gaseste lumea simptomele si a rezultat ca are cancer. Asta ar mai lipsi, la cate lucruri neplacute aflam de pe internet. Sa ne poata spune si ca avem cancer.
Revenind, in aceeasi zi in care am aflat ca nu mai avem loc de munca, prietena si colega N. s-a operat la tzatze. Asta a fost asa, salvator, caci daca nu trebuia sa ma duc la spital si sa dorm la ea ca sa ii plimb cainele as fi avut mai mult timp sa ma gandesc la viata mea neplacuta si trista. Dar uite cum vine norocul, caci a fost o scuza buna ca sa devastam raftul cu bauturi. It was a good night.
In cea de-a doua zi ca somera am aflat ca un om pe care multa lume il considera arogant (dar care mi se pare simpatic) s-a interesat de soarta mea si de un potential job pentru mine.
Dupa care s-a intamplat ca colega E. a aflat ca tatal ei trebuie operat de urgenta in alta tara cu spitale mai sanatoase si mi-a traznit ca am putea, fiind in mare rahat, sa ne chinuim sa strangem obiecte cu care sa facem o licitatie ca sa strangem banii pentru operatie. Si ne-am apucat sa facem asta. A fost frumos ca oamenii nu ne-au refuzat, ba, mai mult, unii s-au sesizat singuri, fara sa le ceara nimeni si au donat ce au avut mai dragut. Intre timp am mai fost si la vizionarea de presa pentru Amintiri din epoca de aur: Dragostea in timpul liber, care mi-a placut tare. Si cel mai tare mi-a placut ca e un film asa de amuzant si de relaxat despre vremurile alea cum nu credeam ca se poate face. Ma rog, poate ca era musai sa treaca 20 de ani ca sa putem rade. Da e bine si asa.
Si apoi am plecat la Craiova cu scopul precis de a ma imbata, which I did, de doua ori in doua seri, deci telul a fost atins, chiar daca cu usoare complicatii pe ici, pe colo. Si apoi m-am intors si aveam, ce sa vezi, din nou un loc de munca. Acelasi.

Nu simti cum te cuprinde frigul si intunericul?

Azi e ziua lui Mihail Sebastian. Nu as fi aflat despre asta daca nu s-ar fi dus Mimo si Mazi sa il sarbatoreasca la Capsa. Dragut.
Mihail Sebastian e foarte special pentru mine. A fost la 14 ani, cat aveam cand i-a aparut jurnalul, pe care mi l-am cumparat punand deoparte vreo trei alocatii, daca imi amintesc bine. A fost si mai tarziu, cand, ca orice student incepator la filosofie, am facut o pasiune pentru Nae Ionescu si am incercat, in mintea mea, sa ii impac pe cei doi. A ramas pana acum. Pe de o parte, pentru delicatetea lui. Pe de alta, pentru ca exista lucruri pe care le citesti intr-o vreme si, mai tarziu, oricat le-ai reciti, le vezi tot cu ochii de atunci. Din fericire, cam tot ce a scris Sebastian, dar mai cu seama De doua mii de ani si Jurnalul, au ramas in categoria aia. Cand am lecturat anul acesta De doua mii de ani, am gasit, insa, un lucru peste care cred ca am trecut in datile anterioare. Poate ca nu avusesem disponibilitatea necesara. Acum l-am gasit. Spune asa (si nu mai tin minte despre ce vorbea, dar nici nu conteaza): "A cazut undeva o proptea interioara. S-a deschis undeva o amintire prost inchisa." Mi se pare ca este, dincolo de ce se intampla in sufletul si in mintea lui cand a pus cuvintele pe hartie in felul acesta, un mod atat de expresiv si de frumos de a exprima o traire cum rareori am vazut. Pentru aceste cateva cuvinte si pentru multe altele il iubesc foarte mult. Atat de mult incat ii folosesc, cu nerusinare, unele expresii. Nu ca mi-as fi propus. S-au strecurat in vocabularul meu, de prea mult citite si de prea bine spuse. Mi se intampla la fel cu "mereu"-ul lui Camil Petrescu, care are un sens aparte mereu-lui nostru. Dar asta e alta poveste.

Si Sebastian imi mai e special si apropiat intr-un fel deosebit.
Anul trecut, prin primavara, Mitzy s-a dus la Paris. Acolo a facut un interviu cu o doamna. Ce a iesit a fost un text sfasietor, cel mai bun al lui (in afara de blogul pe care il scrie), care m-a facut sa plang de fiecare data cand l-am citit. Doamna se numeste acum Nadia Lacoste, iar Mihail Sebastian a fost prima ei iubire. Se intampla in iulie 1940, pe cand proaspata absolventa a liceului Regina Maria, Nadia Marculescu, terminase de citit Accidentul si a scris o scrisoare care incepea asa: "Draga domnule Sebastian, nu caut mobilul pentru care iti scriu, n-as gasi niciunul valabil, ci numai entuziasmul celor 17 ani ai mei..."

Etc.

Postul asta se numeste asa pentru ca tocmai am terminat Iubire etc... a lui Julian Barnes. Nu mi-a placut prea tare, asa ca am sa te scutesc de comentarii. Imi pare rau, mai ales cand imi amintesc cat de mult mi-a placut Metroland, pe care o imprumutasem de la biblioteca Aman din Craiova. Luam carti o data pe saptamana, gramada, ma duceam atat de des acolo incat mi-am pierdut si buletinul, o data, la sala de lectura. Ma rog, nu mi-a prins foarte bine, ca uite acum citesc cartile ca si cum ar fi articole de revista si nu raman cu mare lucru din ele. De fapt toata povestea asta cu cartile pe care le citesc insirate pe blog este o tentativa de a salva ceva din ele. Dupa Metroland, mi-a placut si Papagalul lui Flaubert, genul acela de carte pentru tocilari. Si dupa aia, gata...
Oricum, in carte personajele (care, am inteles, sunt aceleasi din Trois, pe care nu am citit-o) povestesc la un moment cum in viata ai iubire si/sau restul. Etc. Unii cred ca daca stau bine cu "iubirea" (cum suna asta), etc.-ul va merge ok. Iar altii cred ca etc. conteaza cel mai mult. Eu sunt, in acest moment, dintre cei din urma. Nu a fost tot timpul asa. Dar sunt momente in care etc. este singurul lucru care exista. Si e chiar ok. Doar ca etc. este facut cateodata din prieteni cu care nu ai nimic de impartit, dintr-un job umilitor si inca unul, cu potential la fel de umilitor, pe care nu te hotarasti sa il accepti, din zile reci si seri ceva mai suportabile. Etc.-ul asta al meu este atat de previzibil ca nu il mai suport. Nu ca nu as avea surprize. Astazi, spre exemplu, a fost pentru prima data cand mi-am sters semnatura de pe un text pe care ma bucuram ca l-am scris. Mda, mi-a cam fost rusine. O sa treaca.
Si as mai scrie cateva lucruri, dar mi-e lene.

*foto de pe site-ul dansului

Fanii tai vom fiiiiiiiiiiiii...Michael Jackson

Mai, cum toata lumea a luat-o razna cu Marina Voica in ultima vreme (nu ca nu ar fi fost geniala cantand "Common People" la Disco Herastrau in '97, sau dansand in '89 langa posterul cu Michael), am decis ca este momentul sa incetam cu acest delir.
Oana Sarbu ("Mihai, cred ca am probleme cu vederea") este cel mai mare fan Michael Jackson din tara asta. Chiar asa, pe ea nu a chemat-o nimeni sa povesteasca despre povara celebritatii la televizor?

Drept dovada ca Oana stie despre ce vorbeste:

Nu s-a gasit un clip pe youtube, dar sper ca, daca exista, il are careva.

In alta ordine de idei, mi-am dat seama ca m-a tulburat foarte tare moartea micutului Stephen de la Boyzone, nu pentru marea lui valoare ca artist, ci pentru ca el era unul dintre ei. Da, stiu, toti ne dam in vant dupa PJ Harvey sau o iubim pe Tori, dar cred ca la momentul ala Take That si Boyzone erau trupe importante. Imi amintesc foarte clar ca in clasa a IX-a (F) am avut o colega pe care o chema Ramona. Era cel mai mare fan Backstreet Boys si il iubea tare pe Nick(?), cred. Ba chiar isi facuse acasa un soi de manechin din carton (nu stiu cum se cheama chestiile alea) in marime naturala, din postere cu Nick din Bravo sau Popcorn. Ramona avea un jurnal pe care il aducea si la scoala si in care scria tot felul de lucruri despre Backstreet Boys. Spre exemplu: "Astazi melodia cutare a urcat pe locul 3 in topul Dial MTV. Nick e foarte dragut in camasa alba din videoclipul ...."
Si, vezi, imi dau seama abia acum cat de rai eram, pentru ca i-am furat jurnalul, l-am citit, si, ca si cum nu ar fi fost destul, ne-am dus dupa ea in wc-ul de la doi, unde se fuma, si i-am spus, aproape cu lacrimi in ochi, ca Nick a murit. Ne-a crezut si a plans mult. In cele din urma i-am zis ca nu era adevarat.
Si cel mai trist era ca la vremea aceea credeam ca imi permit sa fac astfel de glumite pentru ca ascultam Nirvana si The Doors si imi dadeam cu oja neagra pe unghii. Cand, de fapt, probabil ca mi se parea foarte cool faptul ca Jim si Kurt erau morti.

Mancarea te face fericit (si alte lucruri pe care le-am invatat saptamana asta)

A inceput ca o invitatie la cina. Dar nu vreau sa merg, nu m-as simti confortabil la masa cu acesti oameni, am zis. Tocmai ce ii vazusem cu o seara in urma, la concertul lui Tomescu de la sala Auditorium (concert care a fost foarte dragut, o combinatie de muzica cu pictura - concertul promova expozitia Ipostaze ale modernismului de la MNAR - mi-a placut pianul lui Horia Mihail de am murit, la fel si un tablou care se chema, cred, "Curte cu rufe". Vezi, de asta am sa merg sa vad expozitia, pentru ca nu am gasit tabloul pe interwebz. Si m-am indragostit de Bartok, not a connaiseur, I know). Am fost apoi la Green, unde nu aveau niciun fel de vin bun, dar chelnerul stia cum se serveste un coniac ca la carte. Bun, am zis, destul. Oricum ne-am vazut si de dimineata, in periplul printre chilotii de wonderwoman si cafelele la care a trebuit sa ma concentrez ca sa nu izbucnesc in plans. Sunt oameni care exista in viata mea de la o vreme, dar pe care as prefera sa ii vad mai rar. Nu sunt eu, nu sunt ca mine, nu avem foarte multe puncte comune. Conjuncturile ne-au adus impreuna si cam atat.
Oricum avusesem o saptamana grea, printre un weekend la Craiova, cu intamplari care mai de care mai fantastice (de la senzatii complet noi, cum ar fi aceea de a fi amenintata cu bataia, la revelatii care tin de lucruri demult apuse), un articol pe care nu stiu de unde sa il apuc, o prezentare-happening de moda la care O. m-a tras de urechi pentru un material pe care nu l-am dus pana la sfarsit, la un shooting hilar, cinci nopti nedormite, un sms pe care l-am primit intre somn si veghe si de care am uitat complet, o trupa rock, discutii despre tigani si de aici evident asa se duce tara asta de rapa si cu homosexualii dom'le si uite asa azi-maine ne culcam cu animale, la care am obosit sa mai raspund.
As fi vrut ca sambata asta sa fie sambata, sa ma trezesc si sa beau doua cani de cafea, sa citesc orice rest de revista pe care il mai am prin casa si sa incep o carte noua (am luat trei de la Mitzy, muahaha), sa fac curat si apoi sa ma uit la reluari de emisiuni de lifestyle, nu-i asa?
Nu. Pentru ca era o invitatie la o cina intre prieteni. Noi, gasca. Si un fotbalist. Numai ca noi nu am fost niciodata "noi, gasca" si cu atat mai putin acum. Uite asa am stat in parc cu trei buchete de crizanteme in brate, ca in Angels in America, singuri si cu toata lumea din jurul nostru innebunind si noi plangandu-ne de mila ca, uite, am ajuns ultimii oameni sanatosi. Sau poate ca suntem noi gresiti. Dar daca eu sunt fericita cu greseala mea, si nu am fost niciodata mai fericita, in vreo relatie sau ceva, decat sunt in orice moment cu tine, de ce sa zici ca e trist?
Am ajuns la cina. Pachetele de primavara, light, de inceput. Dar nu mananc pachetele de primavara, uite de data asta am sa mananc sper sa nu aiba ceapa ca aici s-a terminat totul. Ca atunci cand ai zice ca nu mergi cu autobuzul, gata, pana aici. Asa sunt eu cu ceapa. Le-am mancat. Erau delicioase. Cam asa e si cu Joyce si cu toti autorii astia, frate, nici nu poti sa zici cum sunt pana cand nu gusti ceva. Hemingway, spun pas, acum, dar mai vedem. Despre Llosa? Orasul si cainii, am zis cu V. intr-un glas. Saint Jacques? Nu, nici fructe de mare nu mananc, sa nu aud de asa ceva, in afara de niste rapane odioase intr-o pescarie la 2 Mai, acum un an, dar sa nu zici ca nu ma straduiesc. Mi-a placut acum, la o masa mare, intr-o casa frumoasa cu podelele mirosind a guma de mestecat. Stridii, fie, si o stridie. Asta seara incerc orice, oricum dupa al treilea pahar de Prosecco lucrurile sunt mult mai suportabile. Coltunasi, sigur, de doua feluri, cu sos de soia si mai stiu eu ce, cu aluatul facut in casa, totul e facut in casa, noi nu cumparam semipreparate. Si midii, desigur, si Tiger shrimps, ia-l pe cel cu mai multa faina si pune-i sos. Si crab, deja aveam soia si in urechi si crabul era absolut fantastic si avea o textura cum nu am mai vazut iar gustul, ce sa mai zic?
Si apoi, ca tot am asteptat toata seara, rata Pekin. "Bunica mea a murit la masa de joc. Juca poker si pietre, cand am intrebat ce fac bunicii mei mi-au spus ca bunicul e pensionar si bunica lucreaza la cariera de pietre si eu am zis, uite ma, cum o lasa pe bunica sa munceasca si el sta acasa. Si ea juca pietre.", a zis N. Deci rata asta se face in 48 de ore, macerata, tinuta in vant, tinuta in fum, data cu miere. Trebuie neaparat sa ii pui sos de prune si niste ceapa si abia apoi o pui in clatita. Pieptul e cel mai bun, asa ceva mancau imparatii Chinei, dar ce mancam noi acum nu e bucatarie chinezeasca, e fusion: thai, japoneza si chinezeasca; a spus chef-ul. Am mancat cu ceapa, prea ii jucau ochii in cap de fericire, uite, dom'le, cineva care e pasionat de ce face. Pana aici, ziceai? In jurul meu they were poppin' Espumisan si alte pastile pentru stomac. Si rata era divina si eu nu as spune asa ceva despre o rata si nu vreau sa ma gandesc ca rata aia a avut copii care ii simt lipsa. "Trebuie sa ajuti oamenii", i-a spus N. domnului fotbalist, facand conversatie politicoasa, dar el nu avea chef, ca e si el om, pana la urma, and he gave her a piece of his mind. "Eu o ajut pe mama, il ajut pe tata, o ajut pe bunica. Nu trebuie sa ajut pe mai multi. Daca fiecare i-ar ajuta pe ai lui nu ar mai fi oameni care sa aiba nevoie de ajutor."
Si s-a facut lumina si am inceput sa il ascultam caci avea dreptate, si, mai
mult, avea bunul simt care ne punea pe toti in cur, caci nu avea pretentiile noastre ca uite, suntem intelectuali si ne credem atat de buni si de rafinati dar de fapt ne ascundem dupa fiecare deget pe care se intampla sa il gasim. Mango cu suc de fructul pasiunii, cel mai bun desert de fructe care exista si sa mor daca nu credeam deja ca asa e. Asa a fost, dar tot a mai intrat si o felie de tort de cafea de la delicaterie.
Dar tot nu am inteles de ce a luat Obama premiul Nobel, ca mie mi se parea ca trebuie sa faci ceva, nu trebuie sa fii intr-un fel ca sa iei un premiu. Mai cu seama un Nobel.

"Ma complexa", a zis, "citea mult", a zis, "asculta muzica", a zis. Era dimineata devreme sau noaptea foarte tarziu, dupa caz, si abuzul de substante se prea poate sa fi avut ceva de-a face cu asta. "Ma simteam obligat sa ii scriu scrisori si nu ai idee cat de mult ma chinuiam in noptile alea". "Le-am gasit acum trei luni", a zis, "cand mi-am strans lucrurile sa ma mut in casa mea. Le-am citit si nu imi venea sa cred cum sunt. Nu am putut sa le arunc."
"Nu intalnisem niciodata pe cineva asa", a zis, "si cred ca nici dupa".

Nu stiu despre cine vorbesti.

*foto: travelandadventures.org

Mere, zic

"Alcoolul e cel mai infect drog dintre toate. Are puterea sa te faca trist sau violent si aproape intotdeauna ajungi sa ai nevoie sa stai jos." Asa zice Richard Milward in Mere, o carte frumoasa din care nu am putut sa scot nimic care sa fie spectaculos luat din context. Chiar si citatul asta are nevoie de explicatii pe care nu am neaparat chef sa le dau.
Mi-a placut. Am terminat-o in tren si cum nu aveam chef sau energie sa caut alta in bagaj, am citit interviul si "despre autor"-ul de la sfarsitul volumului. O miscare neinspirata. Doamna (care a citit, presupun, cartea, inainte de a scrie ce a scris ea acolo) a ajuns la concluzia fabuloasa ca "Adam sufera de TOC si isi petrece timpul citind reviste porno si masturbandu-se in podul casei parintesti. Eve este dependenta de droguri si alcool. Consumatoare infocata a tot ceea ce inseamna produs al culturii pop, nu are nicio problema cand vine vorba de relatii de o noapte. Un comportament ce ar putea fi explicat prin incercarile ei de a bloca socul produs de diagnosticul pus de curand mamei sale (cancer)."
Dupa ce a expediat personajele in cel mai grosolan mod posibil, intr-o limba sinistra, alegand cateva episoade drept obiceiuri ale eroilor, femeia asta care are tupeul fantastic de a lucra la o editura i-a luat si un interviu autorului. Cu trimiteri la "cuplul primordial" and such. Si oamenii ar trebui sa citeasca pentru ca aud de astfel de povesti.

Ce voiam sa spun, insa, este ca "Mere" este misto pentru ca e o carte viguroasa, scrisa in forta, despre treceri. De aici bla bla Salinger bla bla Dreamers bla Cocteau. Intelegeti voi. Si norocul ei (al cartii) si al nostru, zic, este ca Milward nu a apucat sa imbatraneasca prea tare inainte de o scrie.

* sa nu uit. Milward avea 19 ani cand a scris cartea, s-a apucat de meserie dupa ce a citit Trainspotting si ii plac Kerouak si Hunter Thompson. Pretty.
** foto de pe fantasticfiction.co.uk

Ca sa stiti ca nu am glumit

High Fidelity

Octavian a scris despre asta si mi-a amintit de cartea pe care tocmai am citit-o.
De aici, iata:
" I have thought about the stuff I want played at my funeral, although I could never list it to anyone, because they'd die laughing. "One Love" by Bob Marley, "Many rivers to cross" by Jimmy Cliff; "Angel" by Aretha Franklin. And I've always had this fantasy about someone beautiful and tearful will insist on "You're the best thing that ever happened to me", by Gladys Knight."
In aceeasi ordine de idei, a lucrurilor pe care le-am iubit la cartea asta (pe care am gasit-o la second hand, ha ha, si am cumparat-o cu vreun leu sau ceva):
"I wouldn't have the guts, you know? I'd probably just take off, live in a different city, under an assumed name, and Laura would check in to the hospital to die and they'd say, "Isn't your partner coming to visit?" and she'd say "No, when he found out about the cancer he left me."
Asta mi-a amintit, fireste, de Prior si de Louis. La vremea aceea nu intelesesem ca poate fi atat de simplu.
Si inca: "One day, when something like this happens, I'm just going to go, thanks, that's great, how thoughtful, I'm really looking forward to it. Not yet, though."

I'm loving it

atat de ireal este