Amice, esti idiot.

Asta mi-a spus Ines vineri noapte, pe cand dansam in Korona intr-un ansamblu coregrafic entuziast. Trecand peste faptul ca Ines nu poate sa imi spuna asa ceva (are de-a face cu o ierarhie, caci, pana la urma, eu sunt Xenu), si peste cel ca motivele ei sunt absolut gresite, ii spun pe aceasta cale, filotima fiind la ora asta, ca are dreptate.
Uite cum:
de fiecare data cand merg la Craiova parca nu as prea merge. Evident, si pentru ca mi s-au urcat la cap petrecerile cu sampanie pe la care imi fatai fundul, dar si pentru ca sunt multe lucruri pe care nu vreau sa le vad in Craiova.
Este in felul urmator. Vineri seara am ajuns cu acceleratul ororilor in gara proaspat optimizata din urbe. Ii transmit si pe aceasta cale domnului primar sa se odihneasca multa vreme la puscarie, vreme in care sa se si gandeasca de ce a ales sa renoveze gara fara sa faca o rampa pentru tarat trolley-ul pe scarile care conduc de la peron in gara. Si, de asemenea, sa cugete si asupra liftului care nu duce nicaieri din mijlocul falnicei constructii. Revenind, ieri seara am ajuns in gara cu scopul precis de a participa la o sarbatorirea unei zile de nastere la care nu am fost invitata si la care nu mergea, ca la premiere, sa lasi carte de vizita la intrare si te pup, la revedere, trimite-mi comunicat. Eram deosebit de nervoasa cand am ajuns acasa si sora-mea a gasit de cuviinta sa imi scotoceasca bagajul in cautare, nu-i asa, de surprize pentru dansa. Nu erau. Am iesit apoi in oras, intr-un club magnific in care un domn cu stomacul nu tocmai plat ragea ceva Nirvana. Mi s-a parut obositor, la fel cum mi se par toti barbatii aia care au burta, motocicleta, catre 40 de ani si sunt pasionati de WW2. Sa mor daca nu sunt toti asa, este o categorie sociala noua, ar trebui sa se faca esantioane specifice in cercetarile sociologice fix dupa ei si obiceiurile lor plictisitoare. Ma rog. In cele din urma ne-am urnit catre Korona, acest loc de pierzanie pe care il frecventez de fiecare data cand pun piciorul in oras pentru ca prietenele mele sunt prea comode sa caute un alt loc in care sa se distreze. Norocul, de data asta, a fost ca clubul era gol si muzica relativ decenta. Asa ca, gratie si unui plin de mood elevators cu care ma pregatisem sufleteste dinainte de a descinde in locanta, am decis ca I would dance the night away si asa am si facut. Atat de minunat incat doi tineri, singurii decenti din tot clubul, de altfel, ni s-au alaturat ca sa invete cateva miscari despre cum se dansa pe Jimmy Sommerville in anii aceia pe care, sincera sa fiu, nici eu nu i-am prins. A fost o noapte buna, pana in momentul in care Ines mi-a zis cuvintele de mai sus. But why, am intrebat. Ines mi-a explicat, atunci, cum sunt eu o proasta pentru ca nu sunt in stare sa imi dau seama cand cineva incearca sa ma agate (nici nu stiu daca asa se spune in zilele astea. Chiar, cum se spune?). Era, of course, vorba despre cel mai dragut si mai bine imbracat dintre tineri, pe care il consider si astazi foarte decent si amabil si cam atat. Ca tot veni vorba despre asta, inca nu imi dau seama cum este de cuviinta sa reactionezi cand cineva "incearca sa te agate". Adica nu mi se pare ca e musai sa reactionezi in vreun fel.
Ma rog. Dupa atat amar de dans, m-am trezit de dimineata cu gandul sa nu fac nimic si uite asa am ajuns cu R. in targul de vechituri unde am scormonit printre cacaturi, de la cabluri pentru telefoane pana la bijuterii, tablouri si vesela de argint. Mi-am gasit doua chestii simpatice, adica un pandantiv cu o pereche minuscula de ochelari, pe care planuiesc sa il folosesc pentru un pictorial cu pisici, si cu un alt giuvaier pe care scrie love. Mi a ras foarte mult pe tema asta, pentru ca stie mai bine ce parere am eu despre acest love.
Numai ca, pe seara, chakrele, karma sau ce o fi fost a inceput sa dea rateuri. In primul rand pentru ca tarta de lamaie nu a iesit atat de buna ca de obicei, tocmai cand o faceam pentru mama, care era oricum socata ca m-am oferit sa gatesc. Acu e clar ca surpriza ei nu a fost dintre cele mai placute. Apoi pentru ca am decis sa ies in oras purtand my shortest skirt ever, pe principiul ca sigur nu voi fi niciodata mai fabuloasa decat in prezent, iar Maria, intr-o dispozitie fantastica si ea, imbracata in dantela si cu tocuri, mi-a rupt ciorapii cu un toc si uite asa am ajuns sa arat, din absolutely fabulous cu fusta cea scurta, absolutely trash, shakira shakira hips don't lie. Din cauza asta si dintr-una urgenta si mai personala pe care nu sunt inca sigura ca vreau sa o impartasesc aci m-am dus repejor acasa. Pe drum, pandantivul cu ochelari, pe care l-am chinuit in prealabil ca sa intre pe un lant si pe care mi-l atarnasem la gat s-a defectat usor si era sa il pierd. Nici asta nu m-a oprit. M-am intors cu fruntea sus si cu gandul ca mi-am prins fusta la spate in ciorapi, in Korona, unde am incercat sa mai salvez ce mai ramasese din noaptea mea out. Nu am salvat nimic, in schimb am impresia ca M si Ines s-au distrat de minune, dar, oricum, de unde stateam eu si Maria si ne aplecam privirile catre muritori, se prea poate ca impresiile sa nu fi fost tocmai corecte. Dupa ce am mai comentat despre literatura, ca altceva oricum nu ramasese de facut, am ajuns la concluzia ca de fiecare data cand vin in Craiova sunt foarte putini oameni pe care realmente as vrea sa ii vad (adica unul) si tot putini cei pe care nu ma deranjeaza sa ii vad. I-am si numarat. 5. Nici unul dintre acesti oameni nu a fost acolo. Am plecat, in cele din urma, acasa, profitand de momentul in care o susta mai veche dar care mi-a cauzat destule neplaceri se dusese la bar sa imi ia de baut. Poor guy, nu stia ca daca e sa accept o beuturica de la el e numai ca sa se deplaseze de la masa si sa imi dea ocazia sa ma retrag elegant si in viteza. Uite asa am ajuns acasa cu gandul sa plec cu primul tren, ceea ce nu am facut. Am ajuns, in schimb, adineauri, dupa un drum mai decent de data asta, si fara copii urlatori in vagon, si, in timp ce savuram o tigara pe peron asteptand sa treaca puhoiul, the nicest thing just happened. Din acelasi tren a coborat o echipa de copii de la Special Olympics, cu medalii la gat, cantand "campioniiii campioniiii". I-am mai vazut pe copiii astia la concursuri si am mai si scris despre ei in alta parte, si mi-am adus aminte acum ca nu am vazut niciodata copii bucurandu-se mai mult ca ei. Si asta mi-a salvat ziua. Ce zic eu, tot weekendul.