Faust

Cum ziceam ieri, am vazut Faust-ul lui Purcarete, la Sibiu. Ca sa ne intelegem de la inceput, eu nu sunt mare fan teatru, dar intamplarea a facut ca am vazut si eu cateva piese la viata mea. Asta nu inseamna ca ma pricep sau ceva.
Cum ar veni, eu pe Purcarete am deschis ochii in ceea ce priveste teatrul. Asta nu e o declaratie pretentioasa, ci inseamna pur si simplu ca m-am nascut la Craiova si la varsta la care era decent sa mergi cu clasa sau cu mama la teatru, s-a intamplat ca Purcarete monta la noi in oras. Erau timpuri in care TNC facea turnee in toata lumea, evident, cu piesele domnului. Fedra este primul spectacol pe care mi-l amintesc. Se prea poate sa nu fi fost primul pe care l-am vazut, dar este primul de care imi aduc aminte. La varsta aia nu prea stiam eu cu ce se mananca Fedra, dar nu eram atat de oarba cat sa nu imi dau seama ca Leni Pintea-Homeag e o doamna foarte misto. Avea doamna asta o coama neagra si o statura care infricosa un pic si o voce absolut remarcabila. Sau asa imi amintesc eu. Tot din seria aia de piese de care imi aduc aminte au mai fost Ubu Rex si Titus Andronicus. Imi dau seama acum ca a fost un fel de privilegiu. Atunci habar nu aveam. Si pe Ilie Gheorghe, Faust al lui Purcarete, l-am tot vazut. Imi amintesc destul de clar ca l-am vazut in Iona, asta pentru ca mi-a cazut Iona la romana oral la bac si i-am multumit in gand lui Ilie Gheorghe. Asa ca sambata seara, cand am vazut Faust, nu eram complet nepregatita. Mi-ar fi placut sa fi fost, cumva.
In primul rand, pentru ca Faust este in general o poveste frumoasa, este despre drumurile alea fara intoarcere pe care o apuci la un moment dat, fara sa stii ca nu mai poti da inapoi. E asa universala, cum ar zice comentariile de admitere la liceu. Nu prea ai cum sa nu rezonezi cu Faust, pentru ca cel putin o data, chiar daca iti e rusine sa recunosti, ai fost acolo. Zic. Apoi, pentru ca montarea lui Purcarete e un delir in toata regula. Uitasem asta. In ultimii ani am tot vazut piese in care un om sau doi stau si sufera pe o banca in mijlocul scenei, iar acu, cu scenografia lui Sturmer, povestea e complet schimbata. Decorul e foarte misto de la inceput. O camera de mad scientist asa cum ar trebui sa arate o camera de mad scientist din vremurile alea, alba, cu ferestre mari si prafuite, cu rafturi cu carti si borcane cu mortaciuni in formol, cu cranii si hartii imprastiate pe jos si nu niste homunculi dubiosi stand in pupitre de scoala cu laptopuri in fata, cat sa le pice o lumina albastra pe fete. Mefisto si Faust interactioneaza in prima faza intr-un joc, un fel de dans de-a soarecele si pisica (cliseu, I know), si e frumos sa o vezi pe Ofelia Popii invartindu-se ca intr-un meci de box in jurul lui Ilie Gheorghe, dandu-i tarcoale, invaluindu-l, convingandu-l sa semneze pactul. Faust semneaza. Urmeaza scena violului, cele 7 (cred) Margareta birgine si proaspete coboara printre spectatori si preiau scena (ma si gandeam ce trebuie sa fi inteles micile de ele din toata povestea), care nu m-a dat pe spate. Iar apoi se dezlantuie iadul. Doamne, din cliseu in cliseu o tin.
Ei bine, aici se vede cum intelege Purcarete sa faca spectacol. O parte din scena este trasa in fundul halei in care se petrece toata povestea si lasa un loc prin care spectatorul e invitat sa se deplaseze in spate. La inceput, vezi ca se intampla ceva acolo dar nu iti este foarte clar. Oameni cu fete de porci te zoresc sa mergi mai repede in spate, treci prin scena, muzica (foarte misto) curge rapid si sacadat, si cu impresia aia ca treci in partea ailalta, ca ajungi acolo unde in mod normal omul obisnuit nu ajunge, esti un pic zapacit si un pic flatat. Iar in spatele scenei se dezlantuie cu adevarat delirul. Ingeri iti zboara pe deasupra capului tinuti in funii de alti ingeri, un rinocer imens e carat pe brate, o trupa canta pe un esafod in timp ce alti, multi oameni, se invart pe o schela, Mefisto in taraste pe Faust de mana printre toti cei vreo suta de actori care sar, canta, recita, mimeaza sexul cu niste porci imensi, totul e prea mult si nu mai stii incotro sa te mai uiti. Toate simturile sunt alerte, cred ca pe asta a si mizat regizorul, te zapacesti. Si, din toata orgia aia nebuneasca, raman pasii lui Mefisto (imbracat(a) intr-o rochie rosie, cu o peruca rosie pe cap) apasati, in timp ce il cara pe Faust si ii arata toate minunile astea. Cand tot circul (pentru ca asta este) se termina, te intorci bulversat pe scaun (m-am si mirat ca a fost posibil ca locurile noastre sa ramana neocupate pana ne-am intors la ele). E putin bizar sa te intorci, dar urmeaza scena finala, moartea lui Faust si ridicarea lui la cer, si mirarea lui Mefisto ca nu a reusit sa il prinda, ca i-a scapat printre degete. Asta e, probabil, partea cea mai putin impresionanta. O data pentru ca, fireste, dupa ce ai vazut iadul, si dupa toata miscarea aia, nu prea mai ai disponibilitatea sa te asezi si sa te uiti in fata. Apoi, pentru ca salvarea lui Faust nu e justificata.
Dupa ce s-a terminat piesa am ramas cu un pic de amareala din toata povestea. Mi-ar fi placut sa vad mai mult joc din partea lui Ilie Gheorghe si poate mai putin spectacol, dar, oricat de carcotasa as fi, trebuie sa zic ca Faust e un spectacol cum nu am mai vazut. Si cred ca l-as mai vedea o data.

later edit: vreau sa merg sa ii dau foc lui caramitru, ca tot e uniter-ul in this very moment