Alo? Salvarea?

Am fost astazi la aceasta lansare de carte. De obicei le evit, pentru ca am invatat in timp ca nu exista cale mai sigura catre a-ti displace o carte decat sa te intalnesti cu autorul sau, mai rau, cu cineva care crede ca a inteles fix despre ce este vorba in cartea respectiva. Azi, totusi, m-am dus in aceasta hruba la lansarea unei carti, pe numele ei "Armata Salvarii". E scrisa de un tip gay si e marketata drept cartea singurului scriitor arab care a avut curajul sa isi declare public homosexualitatea - Abdellah Taia pe numele lui. Sunt convinsa, cumva, ca dansul are mai multe merite decat atat, si mai cred ca cei care au vorbit despre carte nu au mare habar despre asta.
Dar nu asta voiam sa zic, de fapt. Cand am ajuns la aceasta lansare am auzit-o glasuind, cum ii place ei sa spuna, pe o doamna pe care am cunoscut-o indeaproape ani de zile. O lectie de viata in fiecare zi, ce sa spun. Doamna povestea despre Armata Salvarii (si mi s-a parut amuzant, caci, cu ceva timp in urma, ne povestise cum a descoperit ea acest magazin cool in Londra, numit "armata salvarii". Oh, da.) si ma si gandeam ce trebuia sa fi fost acum in mintea dansei, cu acest scriitor gay care a dat acest nume de magazin unei carti. Haos, va zic. Dupa care dansa a inceput sa spuna o poveste despre gay, probabil singura pe care o stie pe de rost si a invatat sa o declame cu simtire. Ma bucur mult ca i-a placut povestea, imi displace ca si-a insusit-o. Ajunsa acasa, am gasit aceeasi poveste pe care a repetat-o atat de des incat chiar si eu, care nu mai am nicio treaba cu dansa, o aud prea mult, pe blogul personal. Mi s-a parut, iar, amuzant cum isi amintea dansa ca acum ceva ani, la un interviu pe care il lua unui domn gay, el i-a spus aceasta povestioara. Intamplator, stiu ca nu a fost chiar asa si ca nici macar nu ii lua dansa interviul. Stiu asta pentru ca eu am facut acel interviu. Nici macar nu mai tin minte daca asta era ceea ce voiam cu adevarat sa spun, cred doar ca m-am enervat mult prea tare intre timp.
Oricum, la lansarea respectiva au mai vorbit doi domni. Ce sa zic, imi sunt simpatici amandoi si comparatia ii avantaja oricum. Numai ca dansii au avut mari probleme in a ne recomanda aceasta carte. E si destul de greu atunci cand exprimarea ta suna cam asa: "conditia homosexualului in societate" sau (asta mi-a placut mult) "inchipuiti-va ca o femeie l-ar urma pe un barbat care o cheama in toaleta. Nu sunt foarte multe!" Nici macar nu ma pot apuca sa zic cate lucruri sunt in neregula cu afirmatia respectiva. Mda, iata, deci, inca o carte de care mi s-a facut lehamite, si nu din vina ei.

Also pretty today

Pentru ca nu vad in fiecare zi o prezentare asa draguta.

Pretty today

via designsponge si nymag

Alexis

I just can't wait for the day when I see you walking out of this house carrying the same two cheap plastic suitcases that you walked in here with.


Foto: barbiecollector.com

Daca intr-o noapte de iarna un calator

Intotdeauna mi-au placut povestile alea care pot deveni, de la un moment, orice. Asa mi se pare ca trec vietile noastre, ca merg intr-o directie si daca, intr-o clipa, intervine ceva, ele schimba urgent directia si ne priveaza macar de cunoasterea celeilalte versiuni. Celorlalte versiuni. Si e de ajuns sa se intample lucruri foarte mici pentru ca totul sa coteasca dubios.
*
Totusi, cand se intampla ceva mare, trecerea nu e atat de simpla. Intotdeauna, in urma ei, ramane ceva neterminat. Sa ii zicem proiect.
*
Mi-am amintit azi, in timp ce C. imi povestea despre cum baia ei a ramas vesnic neterminata, cum incremenim in proiecte. Vezi, eu sunt tot timpul intr-un proiect, chiar daca proiectul ala inseama sa stramtez niste pantaloni facuti de nu stiu ce designer, care au mult prea multe cute pentru priceperea si indemanarea mea.
*
Un altfel de proiect in care am ramas multa vreme, imi amintesc, a fost o masina plina de piersici. Stii cum vara e soare si piersicile miros a vara, asa imi amintesc eu anul acela in care piersicile nu s-au mai transformat in gem.
*
Doar intamplator am vazut azi Winter's Bone si s-au legat lucrurile si nu stiu cum vad altii astfel de intamplari, dar mie nu mi-a picat prea bine.
*
Eu, una, aveam nevoie de o eroina ca la carte, care carte pare sa fi fost scrisa acum un milion de ani, caci in vremea de astazi nu am mai vazut asa ceva. E ceva primar, fundamental, in alb si negru in filmul asta. Nu o fi subtil, dar e puternic. I'm loving it.

Kinky luvz Bunny

Tony

Voiam sa scriu ceva despre Tony, dar cum m-au intrerupt niste vizite am si uitat ce as fi avut de spus. Bag de seama ca nu era nimic atat de important. Oricum, Tony este un film de vazut fie si numai pentru firescul lui, asa cum poate sa fie fireasca povestea unui serial killer. La un moment imi amintesc ca mi-a trecut prin cap ca filmul seamana intr-un fel cu Rabbit Hole, doar pentru ca, daca ar fi sa pierd un copil, asa imi imaginez ca as fi, iar daca as fi serial killer, cred, cumva, ca as fi un Tony.

Foto: revolvergroup.com
Ce mi-a mai placut la filmul asta, dincolo de firesc, este modul in care a fost filmat, care mi-a amintit in anumite clipe de fotografiile clasice ale lui Penn, facute prin colturi, cum e asta de mai jos. Am ales una cu Dali din motive evidente.


Foto: carrieacosta.blogspot.com

Rabbit Hole

*De multa vreme am aceasta teorie cum ca oamenii din nord sunt diferiti de cei din sud, doar ca suna ca si cum as spune ca iarna nu-i ca vara, ceea ce, desi e adevarat, nu e si foarte destept. Oricum, scriitorii din nord nu sunt, nici ei, ca cei din sud, si bine ca nu-s. Pentru ca, altfel, nu m-as mai fi bucurat atat de un Par Lagerkvist, Torgny Lindgren sau, acum, Arto Paasilinna.

*Tocmai ce am inchis "Anul iepurelui" si, desi m-am dat in vant dupa povestea jurnalistului care fuge in lume cu un iepure salbatic (nu pot sa imi imaginez de ce m-ar misca asa ceva), mi-a trecut prin minte ca am citit si "Morarul care urla la luna" si am fost la fel de induiosata. Ca sa nu-mi uit vorba, i-am iubit pe Vatanen si pe iepurele lui, care nici macar nu are un nume (asta mi-a placut inca mai tare) si am alergat cu sufletul la gura pe urmele lor, si cel mai tare, cred, m-a miscat felul in care isi traiesc ei povestile, partea magica a cartuliei asteia frumoase. Dar nu e vorba numai despre asta, caci Paasilinna este si comic intr-un fel induiosator si satiric intr-un mod destul de evident dar nu si deranjant.

*In oarecum alta ordine de idei, am vazut si Rabbit Hole. De multa vreme nu o mai vazusem pe Nicole atat de inspirata, si, desi mi se pare trist ca este o actrita atat de buna doar cand vine vorba de nefericire, tot am iubit-o un pic in filmul asta simplu, simplu de tot, asa cum e durerea.
Ceea ce imi aminteste ca astazi am citit undeva chestia asta "pain... always comes as a surprise" si m-am gandit ca e adevarat. Oricum, e un cliseu dragut in film, cand ea sta cu pustiul pe banca iar el ii spune ca undeva, in alta lume, sunt alte versiuni ale noastre. Iar asta, pentru ca eu traiesc in trecut (in trecutul altora, nici macar al meu), mi-a adus aminte de Steaua fara nume.

*Asta e anul iepurelui, zice un zodiac. Am constatat asta cand am dat search dupa carte.

foto:toadland.tressugar.com

Atat

This one is for you

Love is Spoken Here

Asa grait-au Adevaratul si 109. Amin.

As vrea sa multumesc Academiei

Nu stiu daca va dati seama ca ieri s-au anuntat nominalizarile la Oscar. Sunt aci. Iar, nu stiu daca v-ati prins ca nu e mare lucru de capul lor. Asta ma intristeaza. Dar nu despre asta voiam sa vorbesc de fapt. (Totusi, Nicole, I love you dearly. Ai grija cu ce te imbraci. Tocmai am decis ca vreau sa castigi. Plezneste-o pe micuta gestanta aroganta.)

Ce este extrem de important si de adevarat in legatura cu aceste nominalizari, pentru ca eu scriu cu adevarat aici, este ca nu e nici urma de Maniston in ele. Nici nu avea cum sa fie, veti spune, dat fiind ca dansa nu a jucat niciodata intr-un film. Exagerez, a jucat in cateva, dar nu despre asta este vorba. Pe cale de consecinta logica, totusi, vom constata ca, daca numita Maniston nu a fost nominalizata la Oscar, cel mai probabil este sa nici nu castige. Si acest lucru este relevant doar in contextul in care 2011 era ultima ei sansa de a mai castiga ceva pe pamantul asta. Acum este pierduta pe vecie. Zic ca anul acesta era ultima ei sansa pentru ca am facut acest pariu (despre care am mai scris pe undeva dar am uitat unde) cu Mitzy in urma cu cinci ani, pe cand el era destul de inocent incat sa creada ca Maniston va castiga vreodata ceva. Anul acesta ii expira timpul. Ei, nu lui. Si, ca sa marchez acest moment, am decis sa va inveselesc cu o fotografie cu dansa. I hope she will thank her hairstylist for this one.

PS: tocmai ce mi-am dat seama ca este posibil ca cei cinci ani sa se fi implinit anul trecut. Dar nu mai conteaza.

How to be good

Imi plac tare mult diminetile, cum am mai zis. Such a sense of possibility, intotdeauna. Mai cu seama cand este frig si soare si ma deplasez cu tramvaiul while looking at crazy people. S-au inmultit in ultima vreme, ce e drept, there's more to watch. Asta faceam si in aceasta dimineata in tramvai, autizata aproape complet de casti si de cartea pe care o tineam in brate. Si m-am coborat unde trebuia (intotdeauna ma gandesc ca as putea sa nu cobor, dar apoi imi dau seama ca mai e doar o statie pana la capatul de linie si, deci, nu e schema). Si, cum ma plimbam prin zapada fara niciun chef sa ajung mai repede la munca, ma trezesc intrebata. Evident, am presupus ca era o intrebare, caci l-am vazut pe un domn gesticuland si formuland ceva. Mi-am scos o casca din ureche si am ridicat intrebator din spranceana. "Ati raspuns la intrebare?", a repetat. "Ce intrebare?", am incercat sa fiu politicoasa. "Cum sa fii bun." Ah, cartea. Deci citesc aceasta carte de Nick Hornby, How to be good, si ma tot gandesc ca s-a cam terminat si cu pasiunea pentru el, ideile lui bune si cuvintele lui simple, in plus, numai titlul cartii ma face sa ma gandesc la self help and we all know that can't be good. "Nu am raspuns", i-am zis, si apoi am incropit o conversatie pret de doua minute, pentru ca mergeam in aceeasi directie. Si in tot acest timp ma gandeam ca e dragut ca necunoscutii sa vorbeasca pe strada, ca asa ar fi normal, ca intr-o lume in care mi-ar placea sa traiesc oamenii ar vorbi pe strada despre orice si nu s-ar indeparta in pas vioi ori de cate ori cineva le da binete. Dar, nu stiu cum se face ca domnul cu care conversam m-a intrebat la un punct daca scriitorul este englez, iar eu am zis ca da, iar el a zis ca Londra e o jungla, iar eu am zis (in barba) ca de asta nu vorbim, totusi, cu strainii. And that didn't feel good at all.

foto: popbunker.net

127 fucking hours

Am zis sa scriu rapid ceva despre 127 Hours, pentru ca altfel nu am sa mai scriu niciodata nimic. Asteptam filmul asta, stiti cum toti avem motivele noastre, si pentru mine faptul ca James Franco e hot, Boyle stie sa bage un pic de adrenalina si povestea lui Ralston sunt motive suficiente. Desigur, mai e si faptul ca Franco imi aminteste destul de suspect de un fost de-ai mei, care era la fel de gorgeous dar cu aceeasi privire goala, genul care isi face singur fotografii si se pupa in oglinda. Well, toti le avem pe-ale noastre, ce sa zic.
Desigur, nu credeam ca filmul sa fie prost. Si nici nu e neaparat. Dar nu e asa cum il imaginam si cu siguranta nu e asa cum s-a intamplat; asta ma enerveaza tot timpul la povestile astea reale, ca nu ai cum sa le faci prea credibile. Altfel, Franco este in continuare hot, dar nu la fel de talentat cum il suspectam. Imi place inca, dar nu despre asta este vorba. Mi-au placut in parte cadrele cu canionul, pentru ca am o pasiune pentru filmele galbene, dar nu si obositele split screens, pe care le-am mai vazut de un milion de ori. In plus, mi-a fost destul de greu sa inteleg faza cu castile, din cate imi amintesc, oamenii nu prea poarta casti atunci cand se catara pe un munte, canion, whatever. Ca doar nu te duci acolo ca sa asculti aceleasi mizerii pe care le folosesti ca sa acoperi zgomotul din oras. Ma rog, poate e de vina faptul ca nu am mai urcat pe un munte din vremurile in care existau cd playere portabile, si ar fi fost cam dificil de folosit.
In alta ordine de idei, mi-ar fi placut sa vad niste imagini incredibile, niste scene care sa ma faca sa intorc privirea, daca nu sa vomit de-a binelea. Nu s-a intamplat. Ma asteptam sa il vad pe Franco ceva mai suferind, sau macar mai prezent, dar nici asta nu s-a intamplat. Ma asteptam si la o coloana sonora foarte draguta, inca sub influenta soundtrack-ului de la Slumdog Millionaire, pe care am dansat multe luni dupa ce am vazut filmul. Nici asta. Asa ca, una peste alta, cum ii ziceam si lui Mitzy, o sa prezinte Oscarul cine nu o sa ia Oscarul. Si pe buna dreptate.

Drumming

Voiam sa scriu despre cum astazi a sorta crazy hot man s-a dezbracat in mijlocul strazii in fata biroului meu tipand ca se omoara, ceea ce mi s-a parut deosebit de trist. Dar, cum nu am avut cele mai bune zile de pe pamant, m-am gandit sa nu.
Cu placere.
Mi-am amintit, in schimb, cum mi-am petrecut sarbatorile si ca nu am facut o dare de seama despre dansele. Oricum, "mi-am amintit" e asa, un fel de a spune, pentru ca nu imi mai amintesc mare lucru and this is a good thing, really. Printre lucrurile pe care mi le amintesc vag se afla si faptul ca am decis sa fac o mica si foarte selecta, dar eclectica, as zice, sindrofie. Goop si Vicky nu au mai venit de data asta, atat de exclusivista a fost petrecerea Dinastia care a avut loc in apartamentele mele si care s-a bucurat chiar si de un dress code. Evident, dresscode-ul era Dinastia, adica, domnule, o lectie de stil inspirata de nemuritoarea (si lichida) Alexis Morrel Carrington Dexter Rowan Colby.
Mi-a placut foarte tare ca aproape toata lumea a respectat codul (mai putin Ines, care o sa plateasca pentru asta) si a si ajuns la timp (mai putin altcineva care nu stia ca nu e politicos sa ajungi la o petrecere cu doua ore mai devreme), iar cei care nu au respectat codul din lipsa de haine, aruncate anterior pe fereastra la nervi, au adus ofrande pe care le-au si purtat. Asa mi-am dat seama ca pana acum nici unul dintre fanii mei nu s-a inghesuit sa imi dedice un tricou, ceea ce, privind in urma, ma mira foarte tare. Intotdeauna mi s-a parut ca merit cel putin un model de tricou, daca nu chiar o statuie. Oricum, ca sa revin, mi-a placut foarte tare ideea, si m-am bucurat inca mai tare ca am primit variante in mai multe culori, astfel incat oamenii care ma vor vizita de acum inainte vor fi obligati sa poarte un Xenu t-shirt inca de la intrarea in casa, asortat la restul outfitului pe care il purtau deja.
***
In alta ordine de idei, m-am intrerupt un pic pentru ca nu mi puteam lua ochii de la vh1, unde se producea un boyband pe nume nickelback. Baietii astia, am observat, sunt atat de rai incat sunt aproape buni, ca reality show-urile alea de pe posturile romanesti.
***
Dar sa nu-mi uit vorba. Care era despre petrecerea Dinastia. Ei bine, la aceasta petrecere s-a dansat mult (eu), mai ales sub influenta ultimelor vizionari Black Swan, in urma carora am decis ca mi-am ratat vocatia de balerina. Oricum, am recuperat consistent si am ajuns la concluzia ca se poate face balet pe orice, if you have the skills. Cum eu, desigur, le am, am baletat chiar si pe Joy Division, deci cred ca este deja usor de imaginat cat de fabulos am reusit sa trecem in 2011.
***
Ca sa inchei si eu, ca toata lumea, cu o lista cu chestii pe care le vreau in 2011, am decis ca acesta este anul in care voi deveni rapper transcendental, incepand chiar cu ziua Adevaratului (am pierdut un pariu, nu mai stiu despre ce era vorba dar sigur era important) si sa fiu fericita (asta pentru ca tocmai ce mi-a intrat in inbox un mail cu titlul: Key to happines, pe care am de gand sa il citesc imediat, ca sa aflu ce trebuie sa fac). Ceea ce va doresc si dumneavoastra.
Si va las cu un cantecel din 2009 care imi aminteste de 2010.

?

Pana sa ma hotarasc sa scriu ceva pe anul acesta, stau cu o intrebare: cine va pleca primul? Si ce are sa mai conteze atunci?

A desk with a view

never being boring

Never let me go

Ma tot gandeam ca ar trebui sa mai scriu ceva pe veselie zilele astea, dat fiind ca in real life am debordat doar de bunavointa (mhm) in ultima vreme, si pe buna dreptate. Asa ca simt nevoia sa par din nou buna in proprii mei ochi. Drept pentru care voi scrie despre arta. Arta, dupa cum stim toti, bla bla. Nu, serios, chiar am devenit interesata de fenomen in ultima vreme, mai cu seama de cand ma plictisesc infiorator si ca urmare ma desfat pe interwebs cu diverse instalatii si performance-uri, ca tot nu am altceva mai bun de facut. Nu doar ca devin incet incet aceasta experta initiata in tainele artei, dar, cum zicea si Mitzy la un moment, art digs me right back, asa ca am si pus mana pe creion si am si produs ceva, drept sa spui, cu o fotografie in fata drept model, dar tot simt nevoia sa ma laud cu ce a iesit.
Nu doar eu desenez in ultima vreme, ci si Maria, care mi-a facut niste (cadouri) ofrande minunate de ziua mea, constand in faptul ca si-a adus aminte sa imi restituie cartea cu Habarnam pe care i-am imprumutat-o cu multi ani in urma si sa imi deseneze cateva din ilustratiile de acolo. Not bad, huh? Caltzi? Maltzi.

Da, a fost ziua mea, iar cei care nu mi-au spus inca toate cele si nu au depus ofrande in apartamentele mele nu trebuie sa se ingrijoreze. Am de gand sa implinesc aceasta varsta multa vreme de acum inainte, deci pot recupera linistiti la anul, cand am sa creez o sectiune speciala pe blog in acest sens.
Dar sa nu-mi uit vorba. Cum va ziceam, sunt foarte into arts right now si imi tot doresc de ceva vreme sa vad un tablou care sa imi taie rasuflarea. Da, inca nu am ajuns la partea la care I get abstract expressionism, tot cu figurativa e mai simplu.
Eh, si uite ca azi am vazut si tabloul respectiv, breathtaking indeed. Unde mai pui ca era fix la mine in casa. Atata frumusete este greu de indurat, ce e drept, mai cu seama ca aceasta opera splendida, mai mult, zic, superba, transmite intocmai toate sentimentele de angoasa pe care le-am incercat vreodata, caci toata lumea stie cat de neputincioasa ma poate face sa ma simt un simplu bec ars sau chiar un gandac aterizat in casa, daramite un ditai tabloul electric care ma pune sa aprind lumanari in toata casa (cinci, by the way, Happy Hanukkah!) si sa vorbesc (oroare) cu oameni pe care nu ii cunosc si care s-ar presupune ca ma ajuta. Desi stim noi mai bine cum stau lucrurile. Si iata cum tot nu am spus nimic demn de luat in seama.
* Ah, ba da. "Never let me go" este un film de vazut neaparat.

Pozitiv

Unele lucruri sunt mai importante decat altele

In fiecare an se intampla doua evenimente la care tin mereu sa fiu prezenta. Unul dintre ele este Gaypride. Al doilea va avea loc maine si, ca in fiecare an, ma duc. Toata lumea stie, gasesc, ca Ziua Mondiala HIV/SIDA este un lucru important, chiar mai important decat marea celebrare romaneasca cu fanfara de la Arcul de Triumf. Daca nu vi se pare importanta chestia asta, si daca vi se pare ca este departe de voi o astfel de poveste, tin sa va spun ca si pentru mine a fost la fel, pentru o vreme, pana cand cercul a inceput sa se stranga si pana cand mi-am dat seama ca boala asta este mai aproape de mine decat as fi crezut. Nu vreau sa fie aproape la fel cum nu vreau sa aiba aceasta aura intunecata si misterioasa de lucru la care refuzam sa ne gandim vreodata. Tocmai de asta ma duc acolo sa ridic o pancarta cu o fundita rosie: ca sa imi arat sustinerea fata de cei care traiesc cu HIV si pentru cei care lupta cu boala asta si cu stigma care ii este asociata. Pentru ca mie mi se pare ca lumea trebuie sa stie mai multe despre HIV/SIDA, si pentru ca sunt lucruri de spus despre oamenii aceia. Unul dintre aceste lucruri care trebuie spuse este ca cei 10.245 de seropozitivi inregistrati din Romania au avut un an greu. A fost un an in care li s-au intrerupt tratamentele pentru ca nu au fost bani pentru ele, a fost un an in care li s-au schimbat schemele de tratament pentru ca restul lumii a uitat ca HIV/SIDA este o prioritate de sanatate publica in Romania, si a fost un an in care pe acesti oameni nu i-a bagat nimeni in seama. Ei au mers mai departe si s-au descurcat foarte bine, si acesta este inca un motiv pentru care ma duc: ca sa ii celebrez. Pentru ca sunt demni si sunt curajosi si as vrea, macar in aceste privinte, sa fiu si eu ca ei. So there!

Asa ca eu am sa fiu maine la ora 13 la Romana purtand o pancarta cu o fundita rosie, si apoi am sa ma mut la 13.30 la Universitate si la 14 la Unirea.

Draga Victoria B., *guest starring Mitzy

iubita mea, aud ca prietena noastra comuna, Xenu's frenemy, Eva Longwhoria, divorteaza nu din cauza infidelitatii ei. Iar tu, ca un suflet filotim, organizezi aceasta petrecere fantastica sa o ajuti sa treaca peste momentele delicate din viata ei, cum ai facut si pentru mine de atatea ori. Tot azi am vazut ca nu a ajuns cadoul lui Xenu la posta. A fost, saraca, in fiecare zi de doua saptamani, nestiind ce o asteapta. Insa iti multumim ca nu ti-ai putut tine gura si te-ai scapat la Gwyneth si acum stam si mancam morcovi fierti cu ea pe canapea si doarme pe saltea la noapte in salon. Deja a obligat-o pe saraca Xenu sa ii arate de mai multe ori colectia ei de Vogue-uri, evitand, desigur, copertile cu Maniston. Oricum erau putine. Nici de cele cu tine nu parea incantata.
Dar nu de asta iti scriu.
Stiind ca o asteapta un cadou de la tine, si, cum o stii, dornica de a se imprieteni cu tine, desi i-am explicat in repetate randuri ca David nu joaca tenis, ti-a facut acest colaj aniversar si un colier. Imaginea cu tine imi aminteste de ziua aia in care am fost la tenis, pardon, la fotbal, undeva, si tu te-ai stricat la stomac pentru ca Gwyneth a tinut sa mancam rosiile alea crescute de ea, dumnezeu stie cu ce ingrasamant.

Si noi facem o petrecere asta seara, nu pentru Eva, ca sa celebram cum se cuvine ziua in care Tom Cruise si John Travolta si-au bagat un deget in cur in revista OK unul altuia. Ceea ce imi aminteste de xeroxul color pe care ti l-am trimis din editia romaneasca OK, unde am citit si despre povestea fantastica a unei femei care in acelasi an a devenit vaduva, sotie si in curand mama, toate acestea pentru a fi mai aproape de dumnezeu. Si, desigur, pentru ca Xenu face 729 de ani, am decis sa le chemam si pe celelalte veterane la party. Liza e aci cu noi si a zis ca daca nu ajungi pana in 12 iti rupe tocurile si ti le baga in nas. Gwynnie refuza sa stea in aceeasi camera cu Liza si Barbra, pe motiv ca ea nu fumeaza. Asa ca te asteptam grabnic sa o vedem pe Xenu cum mai da o pagina din "Dianetics: The Modern Science of Mental Health" (the holy book of scientology scrisa de ea si neterminata inca, e la capitolul Holy Mitzy: the immaculate conception) si sa faci liantul social asa cum stim ca iti place.
Sper ca tu zgarii la usa acum. Ma duc sa iti deschid. Spre binele tau, sper ca ti-ai lasat mesele acasa. Nu vreau sa ii strici dispozitia lui Xenu cu parul tau de copii indieni.
Te pup.

PS: Runbaby is a major fan and I salute her. And, yes, what she's thinking is actually happening.
PPS: Distrusa de Gwynnie e o mincinoasa notorie. Dupa ce a tusit afectat toata seara, a prins-o Liza in toaleta tragand linii cu Spooka de pe masina de spalat care mergea.

Draga Victoria B.

The right amount of awkward

Tre sa zic doar ca nu am stiut ca Ploiestiul are o colectie frumusica de Tuculescu, Grigorescu, Luchian, Andreescu, Iser, Ciucurencu si Baba si ca nu am mai simtit de foarte multi ani mirosul de alimentara si ca azi am ascultat Zaraza la patefon. His Master's Voice. Fun.

PS: da, ala e un borcan cu ochi.

Xenu's diary

In ultima vreme am facut o pasiune pentru Terry Richardson, dupa cum bine se observa, mai cu seama de cand ma uit intr-una la blogul lui si ma minunez. Asa ca asta seara am decis, impreuna cu Adevaratul, sa ne ducem fascinatia mai departe.
Am pozat, deci, in postura clasica de acum a lui Terry, dupa care ne-am dus sa mancam intr-un loc dubios (al doilea pe ziua de azi, si trebuie sa spun ca si in primul in care am fost - la pranz - am zis, at some point: ah, lui Terry i-ar placea aici. Crazy much?!?).

Bine, recunosc, asta a fost si o scuza ca sa mai pun inca o poza cu James Franco aici.



Dupa care mi-am amintit si de Pogacean, si acesta a fost rezultatul fotografic:

Mi has her say

Si mi s-a parut atat de bun ca merita si un post propriu:
"in general tu esti proasta dupa cum bine se observa"

Teh crazy weekend

Ii spuneam mai devreme lui Mitzy ca voi sti clar ca exista o criza atunci cand am sa fiu atat de furioasa incat am sa umblu pe strazi spunand tot adevarul. In mintea mea e ceva pe cat de profetic, pe atat de amuzant in asta. Adica daca e sa umblu spunandu-le oamenilor ca sunt urati, grasi sau prost imbracati, in mod sigur va fi amuzant pentru mine. Dar nu despre asta voiam sa scriu, desi simt ca momentul se apropie. Ci voiam, mai degraba, sa imi povestesc weekendul, pentru ca am avut unul de vis, cum nu am mai avut de multa vreme.
Se facea ca vineri seara am fost la aceasta petrecere fabuloasa din care nu am inteles nimic, dar dupa care am gasit pe strada chestia asta care mi s-a parut foarte misto.
Am ras si am alergat un pic dupa autobuz, and that was funny pentru ca autobuzul era parcat, dar nah, unele ocazii chiar nu trebuie pierdute. Buuun.
Iar sambata am organizat acest pranz de vis cu prieteni si snitele, si ne-am distrat foarte bine pana cand am reusit sa ne blocam toti afara din casa, motiv pentru care am cauzat un intreg circ pe scara blocului, am dat jdemii de telefoane si in cele din urma am reusit sa gasim un lacatus magic, care, dupa ce a facut o intreaga dramoleta, dand din cap, ducandu-si degetul la frunte si mormaind cum se cuvine ntzntzntz ca si cum nu ar mai fi vazut o usa inchisa in viata lui, a deschis in doi timpi si trei miscari usa. Partea buna este ca am vazut si eu cum se face, pentru cazurile in care se va mai intampla una ca asta, sau pentru momentul in care ma voi hotari ca ma plictisesc foarte tare la mine acasa si am sa doresc sa vizitez clandestin alte case.
Anyway, tot a fost bine, pentru ca lacatusul, Armadillo pe numele lui, si-a facut treaba sufiecient de repede (si de scump), cat sa prind fabuloasa piesa a lui Afrim venita aci in festival. Este vorba despre Roosevelt Square, teoretic. Practic este vorba despre Todo sobre mi madre sau mai stiu eu ce al trip almodovarian al lui Afrim. Mie mi-a placut mai mult decat altele (pe care piticul le-a stricat crunt, cum ar fi Pillowman), dar prietenii mei au zis ca nu au vazut asemenea porcarie de multa vreme, ca piesa este jignitoare si isi vor banii inapoi. Fun din nou. Oricum, nefiind o mare iubitoare de teatru (sau de Afrim), pentru mine nu a fost atat de dureros.
Asaaaa. Iar ieri am mers cu Mi si Th sa facem poze si sa vizitam niste expozitii, ceea ce am si facut, nu inainte de a fi prinse fara bilet in tramvaiul gol, lucru care s-a rezolvat cu o mita mititica.
Well, dupa aceea ne-am tot plimbat si am gasit niste locuri unde mi-ar placea sa ma odihnesc cand as fi foarte obosita.
Si era soare afara si cald si am povestit si am mers mult si a fost tare frumos, si mi-am dat seama ca uneori lucrurile sunt intr-un fel si ar fi putut sa fie altfel si ca ai putea sa le schimbi dar e nevoie de prea multa energie si eu nu stiu daca o mai am.

Ma faci sa astept