A citi*

*stii de ce

Tocmai pentru ca imi castig tigarile, branza si samponul din scris, si uneori imi si place, ma bucur foarte cand citesc cate o poveste buna. Si mai cu seama pentru ca tocmai lucrez la unul dintre cele mai proaste interviuri ale mele, si am trait experienta umilitoare de a mi se dicta, cu punct si virgula, ce am de spus, apreciez cu atat mai mult coaiele implicate in gestul scrierii.
Revenind, cel mai des se intampla ca povestile care imi plac sa fie in Vanity Fair. Au oamenii astia o putere fantastica de a te face sa citesti cu sufletul la gura chiar daca nu ai habar de subiect. Iar, de data asta, este o poveste despre cum a fost scrisa o alta poveste. A Clash of Camelots, de Sam Kashner. Ei bine, fara sa o mai lungesc, vorbirea se face despre cum a scris William Manchester istoria autorizata (ma rog, comandata de Jackie si de Bobby) a asasinatului lui JFK. S-a intamplat asa: cineva voia sa scrie o carte, neautorizata, despre subiect. In cele din urma s-au scris peste 2000, dar Jackie a vrut controlul asupra problemei si l-a desemnat pe Manchester sa scrie. Pentru asta, i-a acordat doua interviuri a cate cinci ore in care i-a povestit, la cald, tot ce se intamplase. Manchester s-a mutat la Washington. A lucrat peste 15 ore pe zi timp de doi ani. A luat vreo mie de interviuri. A fost la Dallas, a stat in locul in care a stat Oswald, in camera de hotel in care sotii Kennedy si-au petrecut ultima noapte impreuna, s-a dus la spital. A vorbit cu medicul legist, care si-a amintit (da, asta mi-a placut)ca "he had been worried about blood stains on the green satin interior of the Elgin Britannia cascket, so he wrapped six rubber-bags around the president's head." (toate astea in timp ce Jackie nu a vrut sa isi schimbe costumul Chanel roz patat de sange "Let them see what they've done"). A avut acces la toate documentele si probele comisiei care a investigat cazul. Pana cand a pleznit. Adica visa Dallas-ul cand se intampla sa adoarma, isi strangea stiloul atat de tare incat i s-a infectat degetul, nu mai conducea pentru ca i se parea ca nu poate sa se concentreze, avea constant impresia ca este urmarit. S-a internat in cele din urma intr-un spital, cu diagnosticul de surmenaj, si a terminat cartea acolo. Numai ca lucrurile nu s-au terminat aici. Acordul lui Jackie si al lui Bobby pentru publicare a intarziat, mai cu seama ca Jackie s-a opus categoric ca povestea sa fie publicata in foileton in revista Look. A urmat o batalie sinistra intre autorul epuizat, care nu voia sa cedeze, sa editeze, sa renunte la foileton, si, probabil, cea mai compatimita si mai puternica femeie din lume, la vremea aceea. S-au inteles, in cele din urma, si cartea a fost publicata. A devenit bestseller, evident, dar si o carte de referinta, considerata mai credibila decat cele care au urmat. Povestea lui Kashner e aici, cat despre carte, mi-ar placea sa pun mana pe ea.
Acum, ca sa ne intelegem, articolul lui Kashner este un narativ reusit. Americanii fac stilul asta cel mai bine. Eu stiu, dintr-o experienta destul de personala, ca nu merge in Romania si ca nu avem nici talentul de "a scrie cu adevarat", nici rabdarea sa citim asa ceva. Mai stiu ca jurnalismul asta s-ar vrea obiectiv, ceea ce nu e posibil. Ca pierde din intensitate pe masura ce detaliaza si despica. Totusi, nu ma pot opri sa nu delirez despre astfel e povesti. Inca una, de alta factura, e aici. Se numeste The Things that Carried Him, si mi-a placut mult.

did you ever know you are (one of) my hero(es)?


Pavel privindu-si ispravile


pe el pariez maine

Zile exemplare

Acum un an mi s-a stricat masina de spalat. Am cumparat alta, iar cea veche a ramas o vreme pe hol, dupa care s-a mutat afara, in fata usii. Nu stiu cum, de fiecare data cand auzeam de cate un program de colectare a electrocasnicelor, nu reuseam sa fiu in oras sau nu avea cine sa mi-o care jos. Astazi a fost altfel. Am vazut afisele, stiam ca vin domnii de la colectare si l-am rugat pe Alecsandru sa ma ajute sa o car. Masina trebuia sa plece. Numai ca m-am trezit foarte devreme, si dupa ce am indeplinit ritualul de sambata, nu mai aveam nimic fantastic de facut. Asa ca am decis sa duc masina jos, singura. De la usa apartamentului pana la lift am tarat-o, am zgariat podeaua, mi-am asezat-o pentru o secunda pe picior. Am reusit sa o indes in lift in timp ce o vecina suspina empatic "dar, vai, cum, asa, singurica". Am scos-o din lift cu greu (multumesc pe aceasta cale domnilor care au transformat liftul intr-un dulap, cu usi de dulap). Si am ajuns la cele 6-7 trepte de la intrarea in bloc. Aici lucrurile au devenit ceva mai complicate. Taratul masinii nu mai functiona, sa o iau in brate, nici atat. Am stat o vreme gandindu-ma ce am de facut. Intre timp, doua familii vecine au trecut pe langa mine.
M-au salutat, au privit cu compasiune si au trecut mai departe. Atunci mi-a sclipit. Am lasat masina sa alunece usor pe muchiile treptelor. La ultima treapta, masina s-a dezechilibrat si s-a lasat un pic mai mult decat trebuia in bratele mele protectoare. Am reusit sa o aduc la verticala si, ca sa sarbatoresc victoria, am scos-o din bloc si am postat-o pe trotuar. Am urcat inapoi in casa, iar in tot acest rastimp, bratul stang mi-a amortit si ma durea foarte tare. Infarct, am zis, ce stupid, o sa fac infarct pentru ca nu am putut sa il mai astept pe Alecs o ora, dupa ce am asteptat un an sa scap de ea. Am purces la dus. Durerea se intindea. Oare e bine sa fac dus, nu cumva accelereaza bataile inimii si am sa mor in dus dupa ce am carat ca o proasta o masina de spalat pe scari? Nu am murit. Alecs m-a sunat constiincios, pregatit sufleteste sa care masina. L-am anuntat ca nu mai e cazul. "Sa stii ca eu nu vin la spital cand te operezi de hernie", m-a amenintat. A venit o jumatate de ora mai tarziu, pentru ca trebuia sa mergem la tenis.
Am ajuns la arene, mai pline decat de obicei. Cele doua semifinale de simplu au fost cam triste. Prima, intre Santiago Ventura si Albert Montanes. Tineam cu Ventura pentru ca l-am mai vazut marti si mi-a placut de el. Dreapta buna, reverul prost. Cam asta am spus intr-una in timpul meciului. Ventura a pierdut pentru ca la un moment nu a mai avut energie si chef sa joace si a facut tot posibilul ca meciul sa se termine mai repede. Simon Greul- Juan Monaco, intr-un soi de calificare de juniori, fara chef de nimic. A castigat Monaco (pe care il suspectez ca va castiga si in finala, daca e intr-o pasa buna).
A urmat marele meci de retragere al lui Andrei Pavel. Marele nostru campion care a castigat trei competitii. S-a jucat cu Goran Ivanisevic. Sa ne intelegem, nu am nimic cu Pavel, doar ca mi se pare ca, doar pentru ca este roman, nu e si relevant pentru mine. Pe de alta parte, Ivanisevic este unul dintre idolii copilariei mele, la care ma uitam cu gura cascata in meciurile cu robotelul Sampras, pe care il iubeam din tot sufletul pentru ca servea naucitor, pentru ca nu se lua prea tare in serios si pentru ca parea sa ii placa foarte mult ce facea. Am asteptat toata saptamana meciul acesta cu emotie. Pavel a intrat in teren in urale. O multime de pusti purtand tricouri rosii cu inscriptia "Game. Set. Match" il aplaudau. Amfitrionul i-a enumerat victoriile. A urmat un colaj de secvente din cariera lui Pavel. Toti ochii erau pe ecran. Pavel, asezat pe banca lui, privea cu o mana dusa la frunte, vizibil emotionat. M-am gandit ca nu e o retragere dupa glorie, ci mai degraba renuntarea unui jucator oarecare. A intrat Ivanisevic. Un gigant. M-am ridicat, l-am aplaudat aproape in lacrimi. "De ce zambesti asa?", mi-a zis Alecs. Nu stiu de ce. Pentru ca eram acolo, pentru ca Goran nu s-a ingrasat, nu a chelit, pentru ca zambea, pentru ca eram acolo. Arena era in delir. Langa mine, un copil care comentase delicios meciurile anterioare isi intreba tatal "cine e Ivanisevic asta?". M-am simtit si batrana si norocoasa ca l-am vazut pe Ivanisevic asta in zilele lui bune. A inceput setul. A fost un joc in care am regretat in fiecare moment ca nu se joaca serios. Mi s-a parut umilitor pentru Goran ca a venit sa faca giumbuslucuri cu Pavel. M-am rugat pentru un game serios. Macar o minge. "Hai cu asul" s-a auzit dintr-o parte. "Tati, de ce striga cu asul?". Imi venea sa ma duc sa ii explic de ce. Evident, nu imi plac copiii. Nici dupa sport nu ma innebunesc. Dar Ivanisevic e altceva. A urmat o ceremonie penibila in care Dan Bittman, cu jeansi prea stramti si cu crestetul aproape chel a aruncat cateva mingi si a cantat, rugand publicul sa il acompanieze. Didn't happen. A cantat apoi Loredana, cu forta. L-a luat pe Pavel de mana si l-a alergat in jurul terenului. Cantand. Pe niste platforme sau ceva. Am plecat.
Am ajuns la Kombinat, la o petrecere cu comicsuri si manga (so three years ago, am spus, dar se pare ca pentru unii e inca pe val). Pustoaice de aproximativ 15 ani imbracate in cameriste sau punk sau alte porcosenii. M-am simtit batrana din nou. Si norocoasa, iar. Am plecat apoi la o terasa. Cu prieteni (unul dintre ei intr-un kilt). Le-am povestit aventura masinii de spalat in scara blocului. Despre cum am crezut ca de-aici o sa mi se traga. Si mi-am adus aminte ca mi-am imaginat la un moment, cu Mitzy, inmormantarea mea. Mitzy trist, C. scriind un post pe blog. N. la telefon, ca sa adune oameni la parastas. "Alo, O., ai auzit de Xenu? Da, trist, stiu, viata merge inainte. Veniti, da, hai ca o sa fie dragut. Eu o sa port voaleta. Cand ne vedem la o cafea? Hai, ne vedem, pup! Pa pa pa!"

These are a few of my favourite things

adica recolta de reviste de prin aeroporturi: avem Pop (cu Tavi pe coperta, design de Damien Hirst), Velvet (animal print rrrrrrrrrrrrr), Vogue Italia + suplimentul cu pictorialul genial cu Rihanna, LOVE (nr.2), GT, Madame Air France (:)) si Numero, pentru ca a insistat domnul dragut de la Relay, din lipsa de Citizen K.
Si, mai departe, cei doi pereti inspirationali de bucatarie, unde sunt urmatoarele:


reclame la Yves Saint Laurent din primul Vogue pe care mi l-am cumparat vreodata din Gara de Nord, cu multi ani in urma, cand designerul casei era Tom Ford; Diana Dondoe cand poza pentru Prada, Bruce Weber dormind intre aparate foto pentru campania Moncler (care sustine, printre alte gecute, copiii fara parinti care au grija de animale fara casa), John Malkovich vagabond intr-un Vogue Uomo de anul trecut, o fotografie foarte veche cu Yves Saint Laurent din numarul omagial Elle Franta de anul trecut, dupa moartea lui, Baz Luhrmann in acelasi Vogue Uomo de dupa festivalul de la Venetia, Julianne Moore, Anna Mouglalis fotografiata de Lindbergh cand a inceput colaborarea cu Chanel, Kate Moss intrun British Vogue de prin 2002, cand stateam cu gura cascata pentru ca ei isi permiteau sa puna in pictoriale haine second hand, Stephanie de Monaco din Vogue-ul Franta dedicat ei, draga de Amy Adams samd.

Zilele astea

am fost la tenis (BCR Open, adica) si am vazut patru meciuri consecutive. Se pare ca nu ma plictisesc niciodata. Cel mai tare mi-a placut de Marius Copil si de Oscar Hernandez (care l-a batut mar pe Hanescu intr-o arena in care nimeni nu tinea cu el). Si m-am bucurat tare de casele frumoase din Cotroceni (damn you, Suzana), de oamenii care au venit de dimineata sa vada meciurile, de sportul asta atat de fair play (nu si pentru domnul Igor Andreev, dupa cum se pare); dar m-am si enervat pentru ca la meciul Hanescu - Hernandez arena se transformase intr-un stadion pe care se scanda "Viii-ctor Ha-nes-cu".
Si dupa asta am plecat aici, unde totul e strident, tipator, galagios si alte epitete din aceeasi liga.

De Ros Hasana

de vorba cu N. Imi spune: "Iisus nu a fost Mesia. A fost un evreu foarte destept, un invatat, un reformator al religiei. Totul a pornit de la comertul din sinagoga, cu care el nu era de acord. Si sa fim seriosi, Maria a fost doar o femeie desteapta. Iisus nu s-a nascut din fecioara."
Credinta reziduala din mine s-a trezit usor jignita. I-am aratat ca si in Vechiul Testament sunt miracole. Iar credinta consta tocmai in acceptarea miracolului. A fost de acord. Apoi mi-a spus ca, daca ar fi trait in vremea aceea, probabil ca ar fi fost unul din discipolii lui Iisus, pentru ca nu ii plac evreii foarte religiosi.

Nothing to be Frightened of

foto: julianbarnes.com

Cartea lui Barnes are efectul unei glumite destepte la care te mai gandesti un pic dupa ce ai auzit-o si ai ras stramb la ea. Iata de ce. Barnes vorbeste despre moarte ca un om caruia ii este frica. Avand o frica, el incearca sa o justifice, sa o intemeieze rational, cum ar veni. Nu stiu sigur daca asta este posibil. Si apoi incearca sa se consoleze, analizand diverse situatii, morti celebre si reactii in fata lor, mortile parintilor sai, sta sa se gandeasca daca e convenabil sau nu sa fii constient de iminenta propriei morti, pune in legatura teama noastra de moarte cu decesul aproape oficial al crestinismului in Europa (ateu fiind), se emotioneaza ironic in fata unor evidente de genul "dupa ce a murit, am iubit-o"; propune drept solutie pentru teama de moarte copiii (nu pentru ca ne-ar perpetua, ci pentru ca ne-ar oferi griji cotidiene si ne-ar impiedica sa ne gandim); discuta despre supravietuirea partiala si temporara prin opera; despre ce inseamna sa ramai tu insuti in moarte; se amuza de mortile care sunt mai onorabile/convenabile decat altele. Toate astea din perspective diferite: ce a auzit despre altii, ce i-a spus fratele lui, "filosof profesionist", ce a simtit/facut el facing death. Uite asa:
"Nu cred in Dumnezeu, dar ii simt lipsa."

"Daca ma etichetam drept ateu la 20 de ani si drept agnostic la 50 si 60, nu este pentru ca intre timp as fi acumulat mai multa stiinta, ci mai multa constiinta a ignorantei."

"Dar poate ca despartirea dintre credinciosi si necredinciosi este mai putin importanta decat despartirea dintre cei care se tem de moarte si cei care nu.Ajungem astfel la patru categorii distincte, fiind limpede care se considera superioare: cei care nu se tem de moarte deoarece cred, si cei care nu se tem de moarte desi nu cred. Ei ocupa o pozitie morala superioara. Pe locul al treilea vin cei care, desi cred, nu se pot scutura de vechea teama viscerala, plina de ratiune. Apoi, in afara podiumului, total descalificati, de toata rusinea, venim noi, cei care ne temem de moarte si nu credem."

"Singer i-a spus lui Wilson ca el crede intr-un oarecare mod de supravietuire dupa moarte. Wilson a raspuns: In ceea ce ma priveste, nu doresc sa supravietuiesc, multumesc foarte mult. - Daca s-a stabilit sa supravietuim, nu vei avea posibilitatea unei alegeri; l-a asigurat Singer.
Furia ateului reinviat: un spectacol care merita vazut."

Un pasaj din jurnalul propriu, scris cu peste 20 de ani inaintea scrierii cartii: "Oamenii spun despre moarte: Nu este nimic de temut. O spun in graba, indiferent. Haide sa repetam, de data asta rar si accentuat: Nu este NIMIC de temut.
Jules Renard: Cuvantul cel mai adevarat, cel mai exact, cel mai incarcat de sens este cuvantul nimic."

Roy Porter, istoric al medicinei: "Stiti, consider ca ar fi interesant sa fii lucid, cand mori, deoarece parcurgi cu siguranta cele mai extraordinare transformari. Sa te gandesti, acum mor...Cred ca vreau sa fiu pe deplin constient. Altfel, stiti, nici nu stiti ce pierdeti."

Sau Albrecht von Haller, fiziolog, 1777, vegheat pe patul de moarte de un confrate medic. Haller isi controla singur pulsul, din ce in ce mai slab, si s-a stins in armonie cu ultimele sale cuvinte: "Prietene, artera nu mai bate."

Stravinsky spunea: "Gogol a murit in urlete si Diaghilev razand, dar Ravel a murit treptat. Asa e cel mai rau." Adica suferind de boala Pick, si-a inregistrat cvartetul de coarde si la final, dupa ce a ascultat inregistrarea, s-a adresat producatorului "a fost cu adevarat foarte frumos. Te rog sa-mi aduci aminte cine e compozitorul." Operatia nereusita si faptul ca a stat in cosciug cu un turban de pansamente pe cap pare sa fi facut totul mult mai rau.

Renard: "Imi spuneti ca as fi ateu pentru ca nu il cautam pe Dumnezeu in acelasi fel. Sau mai degraba pentru ca voi credeti ca l-ati gasit. Felicitari. Eu inca il caut. SI am sa-l mai caut, vreme de 10 sau 20 de ani, daca el imi va ingadui acest ragaz. Ma tem ca nu-l voi gasi, dar imi voi continua oricum cautarea.S-ar putea ca el sa imi fie recunoscator pentru tentativa."

"In fiecare deceniu de viata dupa 50 de ani creierul isi pierde 2% din greutate. (...)functiile intelectuale superioare sunt cu mult mai putin afectate decat celelalte (motorii, senzoriale etc)." deci intelepciunea care vine odata cu varsta, hmmm...
Russell intrebat de prieteni, la batranete, cum va reactiona daca se va dovedi ca se inselase in ateismul lui. "Ei bine",obisnuia sa raspunda Russell, "m-as apropia de el si i-as spune: Nu ne-ati oferit suficiente dovezi."

"Stravinsky, la batranete: Ma intreb daca memoria este adevarata, si imi dau seama ca nu se poate, si ca, pana la urma, traim potrivit memoriei, si nu adevarului."

Numai ca pana la urma, inchizand cartea, te trezesti gandind ca toate lucrurile alea sunt adevarate, si daca nu sunt adevarate, sunt, in orice caz, de inteles. Dar inutile. Adica ajungi la cateva chestii atat de simple pe care le stiai dinainte si care nu iti ofera un plus de cunoastere sau intelegere: murim. Cateodata ne este frica. Nu conteaza ce se intampla dupa. Pariul lui Pascal merge, ma tem, in ambele directii. Dumnezeul ala care exista sau nu - ne ajuta doar in timpul vietii. Credinta e valabila doar atunci. Doar ca vorbim despre o carte despre moarte. Daca e un roman, atunci e bine scris si amuzant, plin de anecdote numai bune de povestit. Daca e o meditatie personala profunda, atunci imi pare rau.

Today is your birthday

(I)reality check

N: Auzi, da' baiatul asta nu e xenofob, nu?
C: Nuuu, draga....E bisexual.

O frantura de conversatie intre doua persoane dragi mie, a long time ago

The New Adventures of the Old Ines*

O stiu pe Ines de cand era mica. Am copilarit pe aceeasi strada si in aceeasi curte a scolii, si-mi placea de ea, chiar daca era mai mica decat mine (cu un an). Cu timpul, Ines a crescut, a mai facut cateva lucruri nesemnificative, fireste, si apoi s-a mutat cu mine. Coabitam intr-un frumos apartament si de multe ori ea ma enerveaza. Avem multe discutii relevante despre ceea ce este cu adevarat important in viata (spre exemplu, ea crede ca vocalul de la Kings of Leon e hot, eu cred ca e doar transpirat.) Alteori nu ma enerveaza si atunci ma distreaza de minune. Povestea de mai jos este despre cum m-a mai distrat Ines in ultima saptamana.
Ines zice ca e mare fan Coldplay si isi dorea sa mearga sa ii vada, de ziua ei, la Londra. Am primit si eu o invitatie la aceasta festiva ocazie, dar cum invitatia venea de la ea si nu de la Chris Martin, am zis pas. Evident, nu te poti baza pe Ines (dar pe Chris – da). Ceea ce s-a dovedit mai tarziu, cand Ines a decis ca nu mai vrea sa mearga la Coldplay, la Londra, ci vrea sa isi petreaca traditionala noapte dintre mai putini si mai multi ani la Istanbul (fara nicio legatura cu Chris Martin). A luat aceasta decizie, si, cu putin ajutor de la parinti (biletul de avion), era pregatita sa plece sa isi caute norocul in Turcia. Acum o saptamana, lucrurile au inceput sa se imputa. In primul rand, pe Ines a calcat-o masina pe picior, chiar pe trecerea de pietoni (asta dupa ce ne amuzaseram toti cand Ines si-a vopsit unghiile de la picioare, din greseala, in nuante diferite de rosu, dar s-a consolat cu gandul ca nu mai poarta sandale si nu e urgent sa isi refaca pedichiura). Medicii i-au recomandat sa poarte o atela de ghips, dar Ines, curajoasa, a refuzat. Mai mult inca, dupa ce subsemnata Xenu si AM au scos-o de la Urgenta, Ines a cerut sa fie dusa la gara si depusa intr-un tren cu destinatia orasul natal. Ajunsa la destinatie, Ines a iesit in oras si chiar a dansat un pic. Dupa o zi, furnizorii de bilet de avion au anuntat-o ca ii vor plati, drept cado, impozitele, si ca, daca vrea la Stambul, sa se descurce singura. Ines nu s-a descurajat. Tot atunci, Ines a aflat ca Stambulul fusese devastat de o furtuna+cutremur+multe altele, dar, brava, a continuat planurile de vilegiatura(lui Ines ii e teribil de frica de cutremure).
Saptamana a trecut intr-o relativa liniste pentru eroina noastra, dar aseara, in timp ce impacheta, a avut o revelatie: ii expirase pasaportul.** Pentru ca Ines nu este ca alti oameni, care consulta harti, ghiduri, prieteni in vederea unei calatorii. Nu, ei ii place aventura. Asa ca a fost nevoie de o revelatie (detalii cu alta ocazie). I-am sugerat lui Ines, cu eleganta, mai multe lucruri, precum: esti foarte proasta sau chiar nu ai chef sa mergi. Ines a zis ca are chef, deci a aprobat prima sugestie. Cand am vazut-o asa de dornica de aventura, am decis, in marinimia-mi, sa o ajut. Asa se face ca astazi de dimineata ne-am deplasat spre oficiul pasapoarte din strada Nicolae Iorga (dorim, pe aceasta cale, sa le multumim functionarilor de acolo pentru ca nu au fost in greva astazi si pentru ca au fost extrem de eficienti si intelegatori). Pasaportul a fost obtinut la timp, si, in sfarsit, totul parea sa mearga bine pentru Ines. Numai ca, la ora programata pentru plecarea catre aeroport, insotitoarea lui Ines a constatat ca usa de la apartamentul propriu s-a blocat, si ca nu isi poate scoate bagajul din casa.

Avionul lui Ines pleaca peste o ora. Va vom tine la curent cu mersul evenimentelor.

*old as in vechi, not as in batran

** in acest punct, prietenii lui Ines s-au divizat in doua tabere: Miha&co, care sustin ca aceste intamplari sunt semne cum ca Ines nu ar trebui sa plece nicaieri; si ceilalti, care sustin ca, in viata, trebuie sa lupti pentru unele lucruri. Si ca, dup cutremure, accidente si furtuni, nu se mai pot intampla foarte multe lucruri. Ines mi-a lasat vorba, in cazul in care se prabuseste avionul, sa ii transmit lui Miha ca a avut dreptate.

Recolta de toamna :)

Perfect like us*

Daca ai fi Xenu sau Adevaratul, te-ai gandi, in drum spre Urgenta intru salvarea prietenei Ines, ca "ce o sa zica asta, ca am stat sa ne asortam?". Si ai face si o fotografie.

*Cum se stie, fotografiile nu reflecta intotdeauna realitatea.

Intr-o oarecare ordine de idei, intamplarile din ultimele zile sunt debusolante. Sa incepem cu:
colega de apartament calcata de masina pe trecerea de pietoni peste picior. De aici o noua semnificatie a expresiei "a fi luat peste picior". Cine ar fi crezut?
*
La Floreasca, la Urgenta, nu e atat de rau cum ma asteptam. Doar culoarele sunt foarte inguste si nu prea ai pe unde sa mergi cu targa. Altfel, esentialul, adica oamenii - binevoitori.
*
De oriunde am incepe, tot cu Will&Grace sfarsim. Ceea ce e surprinzator de confortabil.
*
Mama lui N., aka Crinul Imperial: "cauta acolo in internet: Misterele Bu-cu-res-ci-lor. Bucurescilor am zis. Nu pot sa cred ca nu ati citit Misterele Bucurescilor."
*
Masina explodata in fata blocului. S-a intamplat cand eram in drum spre gara. Intr-o jumatate de ora, la intoarcere, strada plina de politie, pompieri, salvare etc. A doua zi, dimineata, o vecina in lift: "Cred ca era masina lu fata aia care umbla cu mai multi cu jeepuri". Ma rog.
*
E fain sa muncesti cu oameni faini.
*
Finala de la US Open nu a fost mai frumoasa decat cea de la Wimbledon, dar a meritat. Despre asta, mai tarziu.
*
Primul episod din Anie-l-aaaaaaa a fost sinistru. Si inca un model fantastic despre cum trebuie sa fie femeile: "De ce nu s-a gandit tata la noi? Ce ne facem noi acum? Cine ma ia pe mine acum?" Plus nebunia Maiei Morgenstern la premiera, cu valul pe cap si cu guma in gura. N. zice ca nu e posibil sa te duci sa vorbesti pe covorul rosu mestecand guma. Eu cred ca e mai grav sa mananci rahat.

Cel mai bun lucru

cand esti cinic dar nu ai mintea complet astupata este ca poti sa ai parte de multe surprize placute.

Maybe they're just birds, honey

Asta este o fotografie celebra facuta de Richard Drew pentru Associated Press. Nu cred ca exista vreo imagine mai controversata de la 9/11. Tom Junod a scris un text fabulos in Esquire pornind de la aceasta fotografie. Se numeste The Falling Man. Nu e foarte pe gustul meu ca scriitura, nici nu conteaza, e frumos ce e inauntru.

In aceeasi ordine de idei, azi am scris un textulet despre ce faceam eu in ziua aia. M-am mirat de atata feedback. Nu stiu niciodata cum se nimereste sa le placa oamenilor ceva.

Altfel, tipul asta Drew, a facut si poze din seria asta. Era in hotel cu Bobby si Ethel Kennedy. Bobby cazuse in bucatarie si sangele l-a stropit pe el, pe Drew. S-a suit pe o masa si a continuat sa fotografieze. Ethel il ruga socata sa nu mai fotografieze, doar ca el nu putea. History in the making.



Si mi-am amintit o poveste spusa de un fotograf cu care mai lucrez.
Era in fata unui accident aviatic, si aparatul l-a ajutat sa ramana intreg la minte. Si-a dat seama abia dupa. In timp ce facea fotografii era ocupat sa faca compozitii, simetrii: o mana, un picior.

A perfect day

Daca ar fi dupa mine, toate zilele ar fi perfecte. Asta pentru ca obisnuiesc sa inceapa perfect. It goes like this.
Ma trezesc pe la un opt. Daca in baie nu e abur+fum+parfum, fatala combinatie, ma simt bine. Poate sa ploua, sa ninga, sa uragan, sa orice. O cafea in cana sfanta de la Alecsandru. Trei patru tigari cu o carte. Dus. Alegerea hainelor (din nesfarsite variante, de obicei aceiasi jeansi si unul dintre cele 5-6 tricouri pe care le iubesc. Acum, ca e toamna, si un cardigan. I'm loving it.) Inca doua trei tigari cu restul de cafea pe care il lungesc cu lapte. Am incercat sa citesc bloguri. Nu tine, ca se face ora de plecare si nu pot sa citesc blogul in autobuz. 10. Player. The Severed Garden, nu stiu de ce ca nici macar nu imi place atat de tare. A Perfect Day. Tura de Placebo (dintre care The Bitter End, Song to say goodbye sunt asa, de dimineata, pe good vibe). Cand ajung la Perla e deja la Greenday. Asta inseamna sa copilaresti in anii 90, ramai marcat. The Place. Vad in ce anotimp ne mai aflam dupa hainele din vitrina. (Imi amintesc foarte clar acea zi in care eram cu Branelu pe Paris si ne-am uitat in sus si copacii nu mai aveau frunze si am zis uite ma ca a venit toamna si noi habar nu aveam. De asta vitrina de la The Place e un reper bun. Mai cu seama ca expun colectiile un pic in avans, deci ai timp sa te pregatesti de primavara sau de toamna. Un minus e ca nu au decat doua sezoane.)La Piata Dorobanti suntem in zona Abba. Nu stiu cum se face ca mie Abba nu mi s-a parut niciodata prea vesel. Intrigile, probabil. Piata Charles de Gaulle. Mylene. C'est une belle journee.
Urmeaza statia Piata Presei Libere. Si de aici nu mai sta in puterea mea.

Bad Trip

Plansu' neplansu'

Ma tot chinuie de ceva ani o teorie. Se prea poate sa nu fie a mea, se prea poate sa fie genul acela, la mintea oricui, ca revelatiile pe care le ai dupa ce ai fumat.
Dar, cum am ajuns la aceasta teorie the hard way, si cum ieri am vorbit despre asta, sa purced la explicatie.
Cred ca plansul pe care nu l-ai plans la vremea lui se intoarce tot timpul peste tine. Cred ca plansul e bun, si ca, in general, este bine sa plangi ori de cate ori iti vine. Din cauza asta nu e bine sa nu iti vina sa plangi. Sunt cateva lucruri in viata mea pentru care nu am plans niciodata. Datorita lor, plang din orice. Cand ma enervez. Cand imi apare cate un gandac in casa. Cand se arde un bec si nu am nici unul de schimb. Ieri, colega S. mi-a povestit ca i se intampla acelasi lucru, din cauze similare. Colega L., la fel.
Si mi-am amintit de teoria asta, mai cu seama pentru ca am vazut un proiect frumos. Dar iata. "A venit urata".

E frumos ce spune Neagu Djuvara, la varsta si la experienta lui. Sunt vorbe calde si firesti. Evident, cum nu am avut o experienta personala a depresiei, nu am empatizat prea tare cu povestea. Dar m-a fermecat felul de a o spune. "au vazut ca ea, totusi, intelectual nu se surpase", de exemplu. Nu am mai auzit pe nimeni vorbind atat de cald si de elocvent despre...nimic altceva, pana la urma. Si mi-a placut tare gestul lui de la finalul interviului.

Asta e ca sa nu uit

Mi-am amintit sambata ca acum vreo 6-7 ani eram electroclash, ca purtam mai multe curele odata si ca veneam la Bucuresti ca sa imi cumpar haine. Ca dormeam multi intr-o garsoniera in Militari, pe jos, si ca intr-o dimineata am vazut Before Night Falls, am baut vin si am mancat chipsuri cu maioneza. Mi-am mai amintit de camera de camin cu scaun cu aripi. De hanoracele mov. Ca incepuseram sa ascultam pe Jay Jay pe care de-abia astept sa il ascult live in octombrie. Ca mai existau casete audio. Ca am patinat in Cismigiu si urlam ca suntem Katharina Witt.
Nu imi dadusem seama ca a trecut atata amar de vreme.

De ce o iubesc pe Sinead O'Connor

si mi-a fost greu cand m-a enervat. Dupa care mi-am dat seama ca nu aveam niciun drept sa ma enervez.

Despre cum Cohen nu dezgheata inimi

Cum stateam vineri seara la concertul lui Leonard Cohen, asteptand pogorarea maestrului pe scena, aflu ca acelasi maestru ne-a "rugat" sa nu fumam in timpul concertului. Mi s-a parut un pic bizara rugamintea, pentru spatiul in care ne aflam, adica un stadion. Am ridicat un pic din spranceana si m-am gandit ca o rugaminte poate fi acceptata sau nu. Deci nu.
Dupa care, fumand, pe locul meu, pe stadion, in aer liber, un domn care statea la un metru departare imi spune, pe un ton blajin:
- Va rugam sa va ridicati si sa va duceti in spate cand fumati. (Si, aratand spre sotie sau cine era doamna care il insotea). Avem astm.

Si mare mi-a fost socul. Astm? Amandoi? Dar cum v-ati gasit? La terapie? Mai stiu si eu oameni cu astm care circula, oroare, chiar pe strada, pe langa masini care emana gaze de esapament. Si mai stiu oameni care sufera de astm si care chiar fumeaza. Si care nu au atata tupeu incat sa vina la un concert pe stadion sa le ceara altora sa nu fumeze.

Cum distractia pentru seara respectiva era deja asigurata, am purces la ascultare. Si am ascultat aceleasi trei melodii timp de trei ore. In continuu, pe aceeasi voce monotona. In timp ce toti ceilalti oameni ascultau cu evlavie, sau, cum am mai citit pe bloguri, "cu ochii inchisi si cu mana la gura". Asta pana cand Mitzy a decis ca numitul Cohen, la al carui concert ne aflam, si-a compus melodiile in felul urmator: a luat cele trei linii, apoi a rupt cate o pagina din fiecare carte pe care a scris-o vreodata si a soptit-o pe respectiva linie melodica. Asa se face ca are atatea melodii care suna toate la fel.
Si dupa ce am ascultat nesfarsitele melodii, m-a cuprins remuscarea cum ca suntem cinici, cum ca una-alta, si i-am zis lui Mitzy:
- Pisi, cred ca avem inimile inghetate.
- Nu e nimica, cand ajungem acasa le dezghetam si le mancam; a zis Adevaratul, fiindu-i foame.