Pentru noi

O noua retea pt femei lesbi/bi a fost deschisa pt noi zilele acestea pe http://blabla.bla.com/ . Necesita inregistrare si nu dispune de transparenta din afara ei.

Asta am primit pe facebook mai devreme. Cheers!

Ze best of ze 90s

Nu tin minte clar cum a inceput toata isteria asta cu revistele de moda, stiu doar ca in liceu imi cumparam deja Gioia si Amica, laolalta cu Liceenii, Melos si Salut, desi nu stiam boaba de italiana si mi se parea atunci, ca si acum, una dintre cele mai tipatoare limbi de pe pamant, drept pentru care am si refuzat sa o invat vreodata. Insa, la un moment, catre sfarsitul anilor 90, mai precis in 97, a aparut Exces. Nu am prins primul numar si imi pare rau si astazi, dar cred, oricum, ca de la asta mi s-a tras. Raposata Exces a fost prima revista de moda nascuta in Romania de dupa Revolutie, and it was love at first sight. Cum prima iubire nu se uita niciodata, am carat cateva numere dupa mine, la Bucuresti. Pe unele dintre ele le-am facut cadou cuiva care le merita mai mult decat mine, pe celelalte le-am pastrat. Astazi le-am regasit printre mormanele de reviste care odihnesc pe podele (Ines ma tot intreaba ce am de gand cu ele, si, desi imi dau seama ca la un moment dat voi ajunge sa calc sau sa dorm pe reviste, nu mi se pare atat de deranjant gandul asta). Le-am rasfoit, si am zis sa le si fotografiez, pentru cei care au uitat cum erau odinioara revistele pentru femei in Romania. Adica minunate.

Iata ca erau vremuri, inainte de Elle, Cosmo, Tabu, The One, Bazaar si mai stiu eu ce, cand autorul rubricii gastro era Neculai Constantin Muntean si cand ilustratiile erau facute de Dan Perjovschi.

Cand Valentina Pelinel inca arata a om, ba chiar era foarte draguta, si era fotografiata pe un stadion in rochii semnate Janine, Catalin Botezatu, Razvan Ciobanu, etc. Uite ca acu mi s-a facut dor si de Janine, cu colectiile ei despre eclipse, jazz si alte mizerii. Isi facuse si parfum, si, cum fashion-victima din mine dadea semne ca exista inca de pe atunci, imi propusesem sa il cumpar. In schimb, mi-am luat Masumi. Imi amintesc si de seria aia de parfumuri de la Coty, cu Exclamation si Pret a porter si cum se mai numeau ele. Si cat de chic ni se pareau pe atunci.

Din seria ce s-a mai intamplat cu oamenii din care era facuta pe atunci revista, iata ca Roxana Voloseniuc, actualul redactor sef de la Elle, era model de cover si o chema Roxana Iurcu. Pictorialul a carui eroina era, alaturi de Andreas Buzoiu, stomatolog si manechin, a fost de mare exceptie. La fel si afisul pentru marele eveniment cultural ZIM (Zilele modei la Bucuresti, ignorantilor!!) Si, daca e sa ne amintim de modele, preferata mea era Ruxandra Paruta, mi se parea ca nu vazusem o modelina mai frumoasa in viata mea. And it was in the age of the supermodels. Iar Dana Argesan, draga de ea, era pe atunci model si am impresia ca tocmai castigase Elite Model Look (sau ceva in genul acesta). Acum e unul dintre cei mai respectati (pe buna dreptate) make-up artisti din Romania si e o placere sa lucrezi cu ea.

Evident, inca mai erau mizerii, dar si azi mai exista o Liza Panait, deci nu e mare durere. Doar ca, desi layoutul era oribil, hainele din pictoriale de la casa de moda Exclusiv, fotografiile blurate, textele chinuite; si, desi oamenii aia care s-au apucat sa faca revista bajbaiau, Exces a fost prima revista pentru femei si despre moda din Romania, prima pe care am pus eu mana. Si, oricat de patetic ar suna, asa am aflat ce voiam sa fac. They were selling the dream, si, frate, cum l-am mai cumparat.

Decat unul

Decat o data. Pe bune.

Kinky Boot&Spooky Fish

Death makes angels of us all

Raul a sesizat, probabil, glumitele macabre si proaste pe care le fac, si mi-a transmis cea mai ofertanta leapsa ever. Este despre playlistul meu de inmormantare, despre care am mai discutat si alta data, cu Octavian, plecand de la un fragmentel care mi-a placut din High Fidelity. Numai ca, atunci cand zic ca imi place leapsa asta, este pentru ca eu am decis sa imi imaginez intreaga mea inmormantare, nu numai playlistul de la petrecere. Pentru ca, da, am decis de mult, va fi o petrecere. Cred ca am mai vorbit la un moment dat despre asta, cand am crezut ca o sa mor pentru ca am tarat masina de spalat pe scari. Ma rog, la momentul acela decisesem ca N. imi va organiza petrecerea, despre care sper sa nu fie la Gaia dar sa fie din seria Funeral Chic. Pe ea o vad foarte clar, piarista cum este, dand telefoane sa anunte lumea si sa ii cheme la parastas, spunand ca va fi foarte chic si ca trebuie musai sa poarte toti voaleta.
Dar povestea incepe inca dinainte de asta. Eu i-am rugat la un moment pe cei mai apropiati prieteni ai mei sa ma scoata din priza daca va fi cazul. Nici unul dintre ei nu mi-a confirmat ca va face asta, nici macar sub amenintarea ca ii voi bantui ulterior pentru tot restul vietilor lor. Sa zicem ca, totusi, daca nu am pe nimeni care sa ma scoata din priza, poate voi avea norocul de o moarte rapida si violenta, pentru incarcatura dramatica de care, iata, sunt atat de atasata. Ei bine, va spun acum ca, dupa ce se va petrece tragicul eveniment, vreau sa fiu arsa (e ieftin, dupa cum am mai relatat intr-un post anterior. 470RON un adult). Asta nu inainte de a dona toate organele care pot fi de ajutor cuiva. Iar apoi vreau ca prietenii mei sa ma traga pe nas. Dar si asta se stia deja. Nici macar nu imi dadusem seama ca am apucat sa clarific atatea lucruri pana acum. Iata ca devin plictisitoare. Nu voi intra in povestea cu testamentul (desi stim si cine o sa ia pisicile), ca sa nu ma pierd in amanunte inutile. Vreau doar sa spun, pentru ca am discutat recent despre asta cu Mi si cu Maria, inspirate fiind de Mo, ca Maria va trebui sa aiba grija de cineva pentru tot restul vietii ei. Ba, mai mult, sa se si marite cu cineva. Ea a zis ca poate sa faca acest lucru pentru mine, mai ales ca s-a inteles tot timpul foarte bine cu personajul in cauza. Si apoi a purces sa isi imagineze discutiile lor conjugale.
Ea: Dragule, nu asta seara.
El: De ce? E Xenu aici cu noi?
Ea: Da, iar ai prins-o cu usa.
El: Nu inteleg de ce eu nu pot sa o vad si tu o vezi.
Ea: Cred ca e suparata pe tine. Ai luat tigari mentolate sa dam de pomana?
samd

Deci, dupa ce am fost transata, arsa si trasa pe nas, imi doresc ca dispozitia euforica pe care le-am indus-o in acest fel prietenilor mei sa fie cheltuita intr-o petrecere tematica cum nu s-a mai vazut. Iar la aceasta petrecere de pomina la care lumea va bea prosecco, vreau sa se danseze, mult.
Pentru reprizele dansante, propun sa se asculte urmatoarele:
A-HA, You are the one si The sun always shines on TV. De asemenea si Take on me, prima melodie despre care isi aminteste raposata ca i-ar fi placut vreodata
ABBA, The day before you came, dar si Our Last Summer (asta din urma e un trip recent)
REM, Imitation of Life
integrala Pet Shop Boys
Mihaela Runceanu, Viata-ncepe cu tine si tot restul
Roisin Murphy - Movie Star
Tori Amos - Jackie's Strenght
Suede - The Beautiful Ones
Iar pentru putinii care vor avea chef sa jeleasca, avem:
Kate Bush - Kashka from Baghdad, Wuthering Heights, Running up that hill, samd
Placebo, Song to Say Goodbye
Bjork - Bachelorette
Suede - Saturday Night
si, of course, din seria "it's all about me si sunt cam penala", mi-ar placea sa aiba cineva chef de Tanita Tikaram - And I think of You.


Zic sa ne spuna mai departe ce cred ei despre asta Runbaby, poetul Tabaltoc si Mi, care nu are blog, dar de la care astept alte variante de raspuns ca o stiu inventiva.

Voma

Featuring Mi

Zilele trecute am primit un telefon de la un fost coleg de facultate. I-am raspuns pentru ca am facut greseala sa ii sterg numarul, si nu am stiut, deci, cine ma suna. Colegul respectiv s-a apucat sa imi povesteasca, sentimental/nostalgic, cum si-a amintit el de primul meu seminar si de emotiile mele de atunci. Iar dupa aia m-a invitat la nunta. Mi, care m-a sunat la aproximativ doua minute dupa, mi-a spus ca a primit acelasi telefon. Si in cazul ei, respectivul a ingaimat o mica istorioara despre cum ea este una dintre putinele lui prietene constante cu care poate relua totul si dupa 10 ani (ceea ce de fapt si facuse) ca si cum n-ar mai fi vorbit de ieri. Iar astazi ne-am trezit vorbind despre asta, pentru ca ei i-a parvenit si invitatia printata la respectiva nunta.

mi: e gen 'Voma'
mi: A: Lalelele sunt florile mele preferate
mi: C: Tocmai de aceea imi place sa iti daruiesc lalele
mi: deci asa incepe, cu un dialog intre ei 2; apoi: "am fost 2, de acum inainte vom fi doar unul. Ne casatorim". poza cu ei in creion pe pagina 2, apoi poezia de la ea pt el scrisa de mana
xenu: ah de abia astept sa o primesc si eu
mi: te astept cum nu te-a mai dorit faptura pana acum/ cum asteapta primavara un cires inflorit in decembrie, nebun/ te astept precum asteapta magii somnul in care iarasi le vorbeste Domnul (analiza pe text intr-un alt post caci nu trebuie neglijata incarcatura emotionala ce debordeaza din aceste randuri)
mi: fata imi pare rau ca nu fusesi cand vorbeam cu el. God, asa, sociologic, ca nunta e un proces, ca nu poti spune ca ai totul aranjat
xenu: bleah
mi: ca indiferent daca te casatoresti din dragoste sau nu, tot ai emotii, ca emotiile sunt mereu amestecate
xenu: ahhahahaha, deci practic iti zise ca nu se marita din amor
mi: am impresia ca zise cam de 2-3 ori faza asta cu "nu esti sigur", "nu se stie niciodata". ma bucur ca si tu intelegi la fel ca mi se paru ca numai eu vad asa
xenu: foarte bine, cum sa zici, fata, asa ceva
mi: deci, fata, sociologic, ca el cat a citit despre nunta pt monografii si tot nu a fost pregatit, ca s-a consulat si cu altii
xenu: e ireal
mi: ca nu exista pregatire prealabila, ca totul vine de-a valma, ca nu mai poti controla, ca cine iti da sfaturi nu te poate ajuta, pt ca fiecare vede altfel
xenu: sper ca fata aia e proasta
mi: da, este. slava Domnului, este
xenu: dar sa nu fie nefericita dupa cu idiotul asta
mi: a, nu cred, ca are bani si cred ca asta ii va tine o vreme. stii cine e ea? sora lui m
xenu: nu o stiu pe asta decat din vorbe
mi: m cu care s-a hmhm el
xenu: nu cred asa ceva
mi: hihihihihihi ba da, puiulet. dar ce mai conteaza?
xenu: pai chiar asa, ce mai conteaza
mi: mie mi se pare asa de vis urat, ca ea, evident, nu stie. mi-o inchipui pe m, stii care s-a maritat la 19 ani pt 3 zile si a divortat. o si vad la nunta beata cum ii zice sora-sii ce si cum. Din punctul asta de vedere imi pare rau ca nu ma duc dar sper sa aiba pe cineva talentat sa filmeze, desi stii ca nu e la fel
xenu: si sa ne trimita caseta
mi: una e sa vezi face to face si alta pe caseta, ca nah, acolo mai poti sa intervii: sa zici: a da chiar imi amintesc la slatina cand va giugiuleati dar credeam ca e asa pt fluidizarea grupului
xenu: lasa fata ca el va fi fericit, in cazul acesta. mizez si pe o sinucidere ceva
mi: double

Skin...is in

Din seria de prin redactie:
N, evreica: "Daca nu-mi erai drag, ma suparam ca mi-ai scris in email 'lovi-te-ar Holocaustul sa te loveasca!'"
"Sau cum mi-a zis colegul ala de facultate: am fost aseara la Lista lui Schindler si nu te-am gasit pe lista."
"Deci cand vine pizza cu cocaina?"
"Veverite in pizda, ma scuzati. Eu am terminat scoala de balet si maniere elegante."

N1, girl next door: "Gura, Pastele si Cristosii, nu avem apa."
C, vorbind la telefon cu mama personala in timp ce N1 urla vorbele de mai sus: "Nu, mama, nu sunt suparati, asa sunt colegii mei."

S, content manager, stiind cat de politically correct sunt: "Am luat bricheta asta 2 la 10 mii de la un...rom, ca sa nu te superi."

Todo sobre mi madre

Zilele astea cineva a postat pe fb numai lucruri care imi sunt dragi.

Amice, esti idiot.

Asta mi-a spus Ines vineri noapte, pe cand dansam in Korona intr-un ansamblu coregrafic entuziast. Trecand peste faptul ca Ines nu poate sa imi spuna asa ceva (are de-a face cu o ierarhie, caci, pana la urma, eu sunt Xenu), si peste cel ca motivele ei sunt absolut gresite, ii spun pe aceasta cale, filotima fiind la ora asta, ca are dreptate.
Uite cum:
de fiecare data cand merg la Craiova parca nu as prea merge. Evident, si pentru ca mi s-au urcat la cap petrecerile cu sampanie pe la care imi fatai fundul, dar si pentru ca sunt multe lucruri pe care nu vreau sa le vad in Craiova.
Este in felul urmator. Vineri seara am ajuns cu acceleratul ororilor in gara proaspat optimizata din urbe. Ii transmit si pe aceasta cale domnului primar sa se odihneasca multa vreme la puscarie, vreme in care sa se si gandeasca de ce a ales sa renoveze gara fara sa faca o rampa pentru tarat trolley-ul pe scarile care conduc de la peron in gara. Si, de asemenea, sa cugete si asupra liftului care nu duce nicaieri din mijlocul falnicei constructii. Revenind, ieri seara am ajuns in gara cu scopul precis de a participa la o sarbatorirea unei zile de nastere la care nu am fost invitata si la care nu mergea, ca la premiere, sa lasi carte de vizita la intrare si te pup, la revedere, trimite-mi comunicat. Eram deosebit de nervoasa cand am ajuns acasa si sora-mea a gasit de cuviinta sa imi scotoceasca bagajul in cautare, nu-i asa, de surprize pentru dansa. Nu erau. Am iesit apoi in oras, intr-un club magnific in care un domn cu stomacul nu tocmai plat ragea ceva Nirvana. Mi s-a parut obositor, la fel cum mi se par toti barbatii aia care au burta, motocicleta, catre 40 de ani si sunt pasionati de WW2. Sa mor daca nu sunt toti asa, este o categorie sociala noua, ar trebui sa se faca esantioane specifice in cercetarile sociologice fix dupa ei si obiceiurile lor plictisitoare. Ma rog. In cele din urma ne-am urnit catre Korona, acest loc de pierzanie pe care il frecventez de fiecare data cand pun piciorul in oras pentru ca prietenele mele sunt prea comode sa caute un alt loc in care sa se distreze. Norocul, de data asta, a fost ca clubul era gol si muzica relativ decenta. Asa ca, gratie si unui plin de mood elevators cu care ma pregatisem sufleteste dinainte de a descinde in locanta, am decis ca I would dance the night away si asa am si facut. Atat de minunat incat doi tineri, singurii decenti din tot clubul, de altfel, ni s-au alaturat ca sa invete cateva miscari despre cum se dansa pe Jimmy Sommerville in anii aceia pe care, sincera sa fiu, nici eu nu i-am prins. A fost o noapte buna, pana in momentul in care Ines mi-a zis cuvintele de mai sus. But why, am intrebat. Ines mi-a explicat, atunci, cum sunt eu o proasta pentru ca nu sunt in stare sa imi dau seama cand cineva incearca sa ma agate (nici nu stiu daca asa se spune in zilele astea. Chiar, cum se spune?). Era, of course, vorba despre cel mai dragut si mai bine imbracat dintre tineri, pe care il consider si astazi foarte decent si amabil si cam atat. Ca tot veni vorba despre asta, inca nu imi dau seama cum este de cuviinta sa reactionezi cand cineva "incearca sa te agate". Adica nu mi se pare ca e musai sa reactionezi in vreun fel.
Ma rog. Dupa atat amar de dans, m-am trezit de dimineata cu gandul sa nu fac nimic si uite asa am ajuns cu R. in targul de vechituri unde am scormonit printre cacaturi, de la cabluri pentru telefoane pana la bijuterii, tablouri si vesela de argint. Mi-am gasit doua chestii simpatice, adica un pandantiv cu o pereche minuscula de ochelari, pe care planuiesc sa il folosesc pentru un pictorial cu pisici, si cu un alt giuvaier pe care scrie love. Mi a ras foarte mult pe tema asta, pentru ca stie mai bine ce parere am eu despre acest love.
Numai ca, pe seara, chakrele, karma sau ce o fi fost a inceput sa dea rateuri. In primul rand pentru ca tarta de lamaie nu a iesit atat de buna ca de obicei, tocmai cand o faceam pentru mama, care era oricum socata ca m-am oferit sa gatesc. Acu e clar ca surpriza ei nu a fost dintre cele mai placute. Apoi pentru ca am decis sa ies in oras purtand my shortest skirt ever, pe principiul ca sigur nu voi fi niciodata mai fabuloasa decat in prezent, iar Maria, intr-o dispozitie fantastica si ea, imbracata in dantela si cu tocuri, mi-a rupt ciorapii cu un toc si uite asa am ajuns sa arat, din absolutely fabulous cu fusta cea scurta, absolutely trash, shakira shakira hips don't lie. Din cauza asta si dintr-una urgenta si mai personala pe care nu sunt inca sigura ca vreau sa o impartasesc aci m-am dus repejor acasa. Pe drum, pandantivul cu ochelari, pe care l-am chinuit in prealabil ca sa intre pe un lant si pe care mi-l atarnasem la gat s-a defectat usor si era sa il pierd. Nici asta nu m-a oprit. M-am intors cu fruntea sus si cu gandul ca mi-am prins fusta la spate in ciorapi, in Korona, unde am incercat sa mai salvez ce mai ramasese din noaptea mea out. Nu am salvat nimic, in schimb am impresia ca M si Ines s-au distrat de minune, dar, oricum, de unde stateam eu si Maria si ne aplecam privirile catre muritori, se prea poate ca impresiile sa nu fi fost tocmai corecte. Dupa ce am mai comentat despre literatura, ca altceva oricum nu ramasese de facut, am ajuns la concluzia ca de fiecare data cand vin in Craiova sunt foarte putini oameni pe care realmente as vrea sa ii vad (adica unul) si tot putini cei pe care nu ma deranjeaza sa ii vad. I-am si numarat. 5. Nici unul dintre acesti oameni nu a fost acolo. Am plecat, in cele din urma, acasa, profitand de momentul in care o susta mai veche dar care mi-a cauzat destule neplaceri se dusese la bar sa imi ia de baut. Poor guy, nu stia ca daca e sa accept o beuturica de la el e numai ca sa se deplaseze de la masa si sa imi dea ocazia sa ma retrag elegant si in viteza. Uite asa am ajuns acasa cu gandul sa plec cu primul tren, ceea ce nu am facut. Am ajuns, in schimb, adineauri, dupa un drum mai decent de data asta, si fara copii urlatori in vagon, si, in timp ce savuram o tigara pe peron asteptand sa treaca puhoiul, the nicest thing just happened. Din acelasi tren a coborat o echipa de copii de la Special Olympics, cu medalii la gat, cantand "campioniiii campioniiii". I-am mai vazut pe copiii astia la concursuri si am mai si scris despre ei in alta parte, si mi-am adus aminte acum ca nu am vazut niciodata copii bucurandu-se mai mult ca ei. Si asta mi-a salvat ziua. Ce zic eu, tot weekendul.

Ines can has ze pretty

I haz made for her

I say vodka

xenu: aoleu, sicko!!!
ines: i'm not psycho
Xenu: i said sick-o

Sometimes I think

indefinite leave to remain

I am that old

mi: sunt cam zombie
mi: ca fusei si la supravegheat la bac
xenu: bac?
xenu: ce bac?
xenu: why are you talking crazy?
xenu: e iunie deja?
mi: pai acum nu mai e ca pe vremea noastra
mi: e cu competente
xenu: cum nu?
mi: pe etape
xenu: ce e alea?
mi: pe criterii
xenu: doamne apara
xenu: ce criterii?
mi: dau 3 examene pt competente digitale si lingvistice romana si lb straina
mi: si in iunie bacul propriu zis
xenu: digitale?
xenu: ce inseamna asta?
mi: calculator
xenu: fata, iti bati joc de mine?
mi: nu, fata
mi: si in iunie sunt romana, mate si fizica (sau ceva de specialitate)
xenu: competente digitale, fata, parca ar face examenul prostatei
xenu: cand s-au intamplat toate aceste lucruri? si eu unde eram?
mi: fata, in fiecare an e altfel
xenu: deci nu mai exista bacul la 7 materii
xenu: ma simt batrana sa aflu asa ceva
mi: nu
xenu: deci cred ca as manca ceva

Faust

Cum ziceam ieri, am vazut Faust-ul lui Purcarete, la Sibiu. Ca sa ne intelegem de la inceput, eu nu sunt mare fan teatru, dar intamplarea a facut ca am vazut si eu cateva piese la viata mea. Asta nu inseamna ca ma pricep sau ceva.
Cum ar veni, eu pe Purcarete am deschis ochii in ceea ce priveste teatrul. Asta nu e o declaratie pretentioasa, ci inseamna pur si simplu ca m-am nascut la Craiova si la varsta la care era decent sa mergi cu clasa sau cu mama la teatru, s-a intamplat ca Purcarete monta la noi in oras. Erau timpuri in care TNC facea turnee in toata lumea, evident, cu piesele domnului. Fedra este primul spectacol pe care mi-l amintesc. Se prea poate sa nu fi fost primul pe care l-am vazut, dar este primul de care imi aduc aminte. La varsta aia nu prea stiam eu cu ce se mananca Fedra, dar nu eram atat de oarba cat sa nu imi dau seama ca Leni Pintea-Homeag e o doamna foarte misto. Avea doamna asta o coama neagra si o statura care infricosa un pic si o voce absolut remarcabila. Sau asa imi amintesc eu. Tot din seria aia de piese de care imi aduc aminte au mai fost Ubu Rex si Titus Andronicus. Imi dau seama acum ca a fost un fel de privilegiu. Atunci habar nu aveam. Si pe Ilie Gheorghe, Faust al lui Purcarete, l-am tot vazut. Imi amintesc destul de clar ca l-am vazut in Iona, asta pentru ca mi-a cazut Iona la romana oral la bac si i-am multumit in gand lui Ilie Gheorghe. Asa ca sambata seara, cand am vazut Faust, nu eram complet nepregatita. Mi-ar fi placut sa fi fost, cumva.
In primul rand, pentru ca Faust este in general o poveste frumoasa, este despre drumurile alea fara intoarcere pe care o apuci la un moment dat, fara sa stii ca nu mai poti da inapoi. E asa universala, cum ar zice comentariile de admitere la liceu. Nu prea ai cum sa nu rezonezi cu Faust, pentru ca cel putin o data, chiar daca iti e rusine sa recunosti, ai fost acolo. Zic. Apoi, pentru ca montarea lui Purcarete e un delir in toata regula. Uitasem asta. In ultimii ani am tot vazut piese in care un om sau doi stau si sufera pe o banca in mijlocul scenei, iar acu, cu scenografia lui Sturmer, povestea e complet schimbata. Decorul e foarte misto de la inceput. O camera de mad scientist asa cum ar trebui sa arate o camera de mad scientist din vremurile alea, alba, cu ferestre mari si prafuite, cu rafturi cu carti si borcane cu mortaciuni in formol, cu cranii si hartii imprastiate pe jos si nu niste homunculi dubiosi stand in pupitre de scoala cu laptopuri in fata, cat sa le pice o lumina albastra pe fete. Mefisto si Faust interactioneaza in prima faza intr-un joc, un fel de dans de-a soarecele si pisica (cliseu, I know), si e frumos sa o vezi pe Ofelia Popii invartindu-se ca intr-un meci de box in jurul lui Ilie Gheorghe, dandu-i tarcoale, invaluindu-l, convingandu-l sa semneze pactul. Faust semneaza. Urmeaza scena violului, cele 7 (cred) Margareta birgine si proaspete coboara printre spectatori si preiau scena (ma si gandeam ce trebuie sa fi inteles micile de ele din toata povestea), care nu m-a dat pe spate. Iar apoi se dezlantuie iadul. Doamne, din cliseu in cliseu o tin.
Ei bine, aici se vede cum intelege Purcarete sa faca spectacol. O parte din scena este trasa in fundul halei in care se petrece toata povestea si lasa un loc prin care spectatorul e invitat sa se deplaseze in spate. La inceput, vezi ca se intampla ceva acolo dar nu iti este foarte clar. Oameni cu fete de porci te zoresc sa mergi mai repede in spate, treci prin scena, muzica (foarte misto) curge rapid si sacadat, si cu impresia aia ca treci in partea ailalta, ca ajungi acolo unde in mod normal omul obisnuit nu ajunge, esti un pic zapacit si un pic flatat. Iar in spatele scenei se dezlantuie cu adevarat delirul. Ingeri iti zboara pe deasupra capului tinuti in funii de alti ingeri, un rinocer imens e carat pe brate, o trupa canta pe un esafod in timp ce alti, multi oameni, se invart pe o schela, Mefisto in taraste pe Faust de mana printre toti cei vreo suta de actori care sar, canta, recita, mimeaza sexul cu niste porci imensi, totul e prea mult si nu mai stii incotro sa te mai uiti. Toate simturile sunt alerte, cred ca pe asta a si mizat regizorul, te zapacesti. Si, din toata orgia aia nebuneasca, raman pasii lui Mefisto (imbracat(a) intr-o rochie rosie, cu o peruca rosie pe cap) apasati, in timp ce il cara pe Faust si ii arata toate minunile astea. Cand tot circul (pentru ca asta este) se termina, te intorci bulversat pe scaun (m-am si mirat ca a fost posibil ca locurile noastre sa ramana neocupate pana ne-am intors la ele). E putin bizar sa te intorci, dar urmeaza scena finala, moartea lui Faust si ridicarea lui la cer, si mirarea lui Mefisto ca nu a reusit sa il prinda, ca i-a scapat printre degete. Asta e, probabil, partea cea mai putin impresionanta. O data pentru ca, fireste, dupa ce ai vazut iadul, si dupa toata miscarea aia, nu prea mai ai disponibilitatea sa te asezi si sa te uiti in fata. Apoi, pentru ca salvarea lui Faust nu e justificata.
Dupa ce s-a terminat piesa am ramas cu un pic de amareala din toata povestea. Mi-ar fi placut sa vad mai mult joc din partea lui Ilie Gheorghe si poate mai putin spectacol, dar, oricat de carcotasa as fi, trebuie sa zic ca Faust e un spectacol cum nu am mai vazut. Si cred ca l-as mai vedea o data.

later edit: vreau sa merg sa ii dau foc lui caramitru, ca tot e uniter-ul in this very moment

Ziua lui

Nu puteam sa las sa treaca ziua asta fara sa ii urez lui James Franco. Desigur, pentru ca este atat de talentat, inteligent, curajos (si nu pentru ca e atat de hot).

foto: out.com

Zile exemplare III

Aseara pe la ora 8 trecute fix alergam dupa Alecsandru pe Calea Gusteritei din Sibiu, fara sa am nicio idee incotro. De fapt, a fost in felul urmator.

Ieri a fost 17 aprilie. Este foarte important sa mentionez asta pentru ca Alecsandru m-a pus, cu mai mult de o luna in urma, sa incercuiesc cu rosu in calendar, ca nu cumva sa ratez surpriza. Eu spune, in mod normal, ca nu imi plac surprizele, ceea ce nu e foarte adevarat. Nu am plecat la Cluj la deja celebrul fashion week, nu am facut multe lucruri ca sa nu ratez surpriza de pe 17. Asa ca, ieri de dimineata, dupa repetate incercari de a-l face pe Alecsandru sa se dea de gol, am plecat. Sa tot fi fost ora 11. Am plecat noi, i-am cules si pe D si E, si am purces spre autostrada Bucuresti-Pitesti. In tot acest timp, purtand un parasolar coreean dubios primit cado de la D. pe fata, am tot incercat sa aflu, in continuare, unde mergeam. Dar Alecsandru nu spunea. La un moment, pe autostrada, mi-a zis ca locul in care mergem era scris pe un indicator de pe drum. Dar erau multe orase acolo, si cel mai indepartat era Timisoara, asa ca m-am linistit ca macar nu vom trece granita, caci, in cazul acela, cineva avea niste explicatii de dat si niste lucruri de bagat undeva. Asaaa. In cele din urma am parasit autostrada si am ajuns intr-un loc celebru pe tripul Albota, numit Delulesti, parca, unde am servit pe marginea drumului niste mititei absolut remarcabili (nu as spune asta daca nu ar fi trecut deja 24 de ore de la ingurgitare, believe me). Frumoasa tara avem, mai remarcam eu din cand in cand, iar ei radeau de mine spunandu-mi ca oi si pomi infloriti mai sunt si in alte tari. Ma rog, astea de aici imi plac mai mult.

Drumul nostru a continuat catre Valcea si deja mi se parea ca merg down the memory lane. Stiu bine locurile alea, le-am tot batut, in varii ocazii, cand eram copila, cand o mai fi fost si asta. La Valcea am coborat sa mancam inghetata de la o gelaterie care nu mai exista, dar nimeni nu s-a suparat. Am pornit mai departe si am ajuns, dupa o vreme, la Cozia. Am multe povesti despre asta, mai cu seama cu locul unde Oltul atinge peretele manastirii (ce cucernic a sunat asta) si cu bucataria in care, demult, dupa o excursie cercetaseasca pe ploaie pe munte, ne-am uscat hainele si am mancat placinta cu mar (era in post). Acum, in schimb, erau inflorite magnoliile, era plin de lume, si dupa cum a zis si Alecs, "Ia-uite! Doamna Mirabela!", Mirabela, imbracata toata in negru, o diva, care ne-a aruncat o privire usor iritata peste ochelarii de soare.
Am trecut mai departe si am dat ocol manastirii. Bizar cum par lucrurile mai mici cand crestem, si, desi stiu ca asta se intampla, nu ma pot abtine niciodata sa nu ma mir. Am plecat apoi de la Cozia, ducandu-ne cine stie unde.

Treceam pe Valea Oltului, pe care, iar, o cunosc bine, si ne uitam la releul de pe masiv, pana la care am urcat intr-o drumetie pe cand eram in clasa a IX-a, cu rucsacul si cortul in spate. Asa mi se pareau un act de vitejie atunci, si asa de mic mi s-a parut, iarasi, acum, ceea ce am facut. Dar locurile erau frumoase ieri si noi mergeam fara sa stim unde si muzica (Marina, Martina, Beth si Florence,mainly) nu se oprea.

In cele din urma Alecsandru ne-a spus ca vom merge la Cisnadie, probabil la deruta, caci deja incepuseram sa banuim incotro ne indreptam. Nu am ajuns, evident, la Cisnadie, ci la Sadu, o "zona turistica deosebita", dupa cum ii spusese lui Alecs domnul de la care trebuia sa ia el un craniu de berbec. Dar asta e alta poveste. Am ajuns la Sadu, langa caminul cultural, unde tocmai sosea o nunta, Alecs si-a cules coarnele, iar noi am stat sa privim si sa fotografiem alaiul, nu de alta, dar erau cateva tinute care ar fi facut-o foarte invidioasa pe Iulia Vantur si asa ceva nu e de ratat.

Am plecat din Sadu cu gandul ca Alecs ne-a carat pana acolo ca sa nu se duca singur in cautarea coarnelor, ceea ce, oricum, nu era o mare problema. Puteam trai cu gandul asta. Iar de acolo, brusc, am cotit-o spre Sibiu. M-am gandit ca nu ne mai intoarcem prin Valcea ca sa vedem mai mult din frumusetile patriei. La Sibiu am mai fost de cateva ori, o data remarcabila fiind in facultate, intr-un pelerinaj fantastic pe la Cioran pe Coasta Boacii si la Paltinis, la cabana in care si-a petrecut Noica ultimii ani (unde am intalnit-o pe minunata doamna Emilia, care ne-a povestit, la masa cu vin si nuci, despre cum veneau Liiceanu si Plesu la Noica in vizita de studiu). Ma rog. Iar alta data cand am descins in Sibiu, anul trecut, a fost cu Suzana si cu restul echipei, intr-un teambuilding de pomina din care imi amintesc foarte putine lucruri (desi nu pot sa uit ca ma dadeam cu Suzana in calusei noaptea si ca dansam in camera cu baie cu pereti de sticla de la hotel Continental).
Sibiul arata la fel de frumos ca intotdeauna, si este ciudat sa vezi cum intr-un oras care arata atat de bine lumea se imbraca atat de prost. Ne-am plimbat un pic dupa care Alecs si-a exprimat dorinta sa manance o capriciosa si/sau o salata nicoise. Zis si facut, ne-am asezat la o masuta si am criticat lumea care trecea. Iar dupa aceea am plecat spre masina, cu convingerea ca asta a fost frumoasa excursie. Deja eram relaxati, nu mai asteptam nimic, cand Alecs a cotit rapid pe niste strazi, a parcat si a inceput sa alerge tipand ca sa il urmarim. Iar noi am coborat si am alergat dupa el, cum spuneam, pe Calea Gusteritei, am intrat intr-o curte, am trecut rapid printre niste oameni, am intrat intr-o hala cu peretii acoperiti de panze negre si cu o cortina imensa alba, ne-am asezat pe scaune si abia atunci m-am trezit. Faust.


desigur, Faust al lui Purcarete, dar despre asta alta data

One time

]
to know it can't happen twice

Lantul slabiciunilor

Mishu a indraznit sa ma deranjeze cu o leapsa, desi nu prea i-a venit, cum a zis el, dat fiind ca eram atat de ocupata cautand pantofi. Ceea ce nu stie mai sus numitul, insa, este ca eu caut pantofi asa cum ma intreb privitor la fiinta sau astept sfarsitul crestinismului. Tot timpul. Deci nu am fost atat de deranjata.
Am sa si raspund la leapsa, pentru ca mi-am dat seama ca nu am mai scris de mult despre carti. Voi ignora, totusi, primele intrebari (1-4), despre poezie, pentru ca nu sunt un fan. Imi place, totusi, Dan Tristian, si asta pentru ca am fost moasa la nasterea unor versuri de-ale lui. L-am si citit un pic aseara, cu intonatie, in timp ce sedeam cu Ines la masa in bucatarie si ii povesteam ce faceam eu in facultate. Citez din memorie "sculptorul pierduse dalta/ facerii zilei a sasea". Eh?
Mai departe.Am ajuns la intrebarea cu numarul 5. Care sunt scriitorii mei preferati. Pai sa tot fie Gide, care mi-a zburat creierii in liceu, cand am dat prima data ochii cu Fructele pamantului, Wilde, pe care il iubesc azi la fel ca in prima zi, pentru cat de frumos scria si cat de putin se lua in serios, Capote pentru ce fel de jurnalist era, Proust pentru ca nu a scris degeaba cartea aia pe care nu se incumeta aproape nimeni sa o citeasca, Schlink pentru The Reader, Cunningham pentru Orele, James Frey, Richard Millward si Schiop pentru potential, McEwan pentru ca nu a uitat cum se scriu romane, Waugh pentru povesti, Graham Greene pentru umorul amarui,Mann pentru ca mi-ar fi placut sa traiesc intr-una din cartile lui, Hesse pentru caldura pildelor, si, desigur, minunata doamna Woolf. Durrell, E.T.A. Hoffman, Mihail Sebastian, Umberto Eco, Huysmans, Llosa, Amos Oz, Mailer si nici nu stiu cati altii or mai fi. 6. Scriitorii contemporani preferati ar trebui sa fie, in aceasta ordine de idei, cei care nu au murit din lista de mai sus, dar si Julian Barnes, Alain de Botton, Houellebecq. Si dragul de Hornby, sa nu uit de el. Imi mai plac Pennac, Wodehouse si Vlad Musatescu pentru ca imi place sa rad cand citesc o carte.
7. Cred ca ultima piesa de teatru pe care am vazut-o a fost Adam Geist, iar inainte de ea Pillowman. Amandoua aveau mare potential, Adam Geist mi-a placut mai mult. 8 shall be ignored.
9. Nu imi place deloc faza asta cu cartile mele preferate pentru ca sunt carti pe care le-am citit intr-un moment al vietii mele si m-au placut enorm atunci, in momentul ala si pentru ce eram eu atunci. Dar, daca ar fi sa folosesc criteriul cronologic, mi-am dorit din tot sufletul copilaria din La Medeleni si adolescenta din Ciresarii, am devorat in clasa a VIII-a tot ce scrisesera Eliade si Sebastian, mi-a placut in liceu Patul lui Procust, iar de atunci totul s-a amestecat teribil, de la Portretul domnului W.H., la Orasul si cainii, la Pendulul lui Foucault care este una dintre cartile pe care le-am recitit in fiecara vara, ani la rand, High Fidelity, Particulele elementare, How Proust can change your life, si, in aceeasi ordine de idei, In cautarea timpului pierdut, Ispasire, Cititorul si Homo Faber cu mult inainte sa devina (atat de) populare, Cvartetul din Alexandria, Jocul cu margele de sticla, An American Dream, La drum cu matusa mea, Brideshead revisited, pe bune/pe invers si uite asa nu mai stiu de unde am plecat.
10. Nu stiu cat de prietena mi-as fi dorit sa fiu cu vreunul dintre scriitorii astia, dar as fi stat la o barfa cu Proust daca nu ar fi fost Celeste prin preajma si m-as fi dus la Alger cu Andre si cu Oscar daca nu i-as fi deranjat, as fi iesit la o plimbare la sosea cu Camil Petrescu si cu siguranta ca as fi tras pe nas orice ar fi avut Hunter Thompson de oferit.
Si, ca sa nu uit, desi sunt altfel de carti, unul dintre preferatii mei din toate timpurile este Wittgenstein, pe care il iubesc din suflet si despre care mi-as fi dorit sa ii ofere niste cursuri despre cum se scrie filosofie lu domnu Heidegger. Si, ca sa inchei, daca as fi avut mintea aia sa scriu Tractatus, probabil ca as fi sfarsit prin a scrie Patul lui Procust.

Long long time ago

Mi a ajuns aseara in urbe intr-o scurta vizita de lucru. Dat fiind ca a venit cu un mixer in bagaj, am gasit de cuviinta ca lucrul ce l-am lucrat sa fie o tarta de lamaie (Mazi, sper ca esti fericita). A fost a doua oara saptamana asta cand am executat tarta cu lamaie si mai am alte doua comenzi pentru sfarsitul de saptamana, ceea ce e deja foarte mult pentru mine. Dar, cum am invatat sa fac celebrele mele cookies in care iti rupi dintii pe la respectabila varsta de opt ani, si mi-a luat aproape 20 sa invat sa fac altceva, estimez ca imi voi petrece cealalta jumatate de viata preparand tarta cu lamaie. Asta desi nu am cana de masurat si nici mixer. Mai mult, m-am simtit atat de vinovata ca am gatit incat am simtit nevoia, de trei zile incoace, sa imi umplu restul timpului uitandu-ma la hainute si pantofi, ca sa nu cumva sa ma atinga microbul gatitului, de care am vazut ca nu mai scapi usor.
Dar nu despre asta voiam sa vorbesc.
Aseara, in bucatarie, in timp ce asteptam sa se raceasca tarta pe care, dupa cum zicea si prietena Suzana, "o lasi la frigider cat rezisti tu", eu si cu Mi am inceput sa depanam amintiri din studentie. Amintirile astea, am observat eu, ne lovesc mai rar decat mi-as dori, de asta am si zis sa pun cateva in scris, cat inca le mai am.
*
Imi amintesc, spre exemplu, cum in anul I, in practica de la Govora, am decis sa mergem pe jos, peste dealuri, pana la Manastirea dintr-un lemn, si ca Mo era imbracata toata in alb si avea niste papucei cu un pic de toc, dar asta nu o impiedica din drumetii. Se oprea doar ca sa mai dea un telefon din cand in cand, si, cum nu avea semnal, trebuia sa se urce in cate un copac.
*
si imi mai amintesc cu il mituiam pe Dushmanu cu inghetata ca sa nu ne trimita sa refacem chestionarele
*
si cum, la Timisoara, mancam plescavita si inghetata cu visine si stateam in fiecare noapte de povesti si dezbateri cu Ana, Mi, Robu si Tristian, iar dimineata plecam la interviuri
*
si cum C.D. a cerut, la licenta, permisiunea sa se urce pe catedra ca sa poata sta intr-o asana, pentru ca altfel nu putea sa se concentreze
*
si cum O.V. ne povestea, importanta, cum l-a descoperit pe Dionisie Areopagitul la 15 ani, iar Mo i-a replicat ca uite, dom'le, ce coincidenta, tocmai cand ea a descoprit penseta
*
cum mergeam la Jiu si mancam sandvisuri cu multa paine si vorbeam ziua intreaga despre Nae Ionescu
*
si cum formaseram echipe de dezbatere pentru filosofie analitica (eu, Mi si Mo intr-o echipa, tocilarele in alta) si eu gesticulam cu un covrig in mana explicand despre Russell si reprosandu-i colegei Leff ca expunerea ei despre Strawson e fada si irelevanta
*
si cum, la aceleasi seminarii de filosofie analitica, i-am facut asistentului, eternul si genialul Catalin, un chestionar desenat cu floricele in care il intrebat cum s-ar simti daca ar afla ca este fiul profesorului al carui asistent era. Iar el ne raspundea
*
si cum Mi, intoarsa de la bursa de la Dijon, a avut onoarea sa le puna colegilor ei cate o intrebare intr-un colocviu improvizat

Si atatea altele la care nu ma gandesc acum, dar la care ma intorc din cand in cand de-ajuns cat sa imi dau seama cat noroc am avut.

Need...shoes...

toate fotografiile de pe jakandjil.

asa

Boyfriend jeans

Nu stiu de ce se agita toata lumea cu stirea aia cu the tragic plane crash, cand, iata, se gasesc si lucruri bune la televizor, si nu am vazut pe nimeni sarbatorindu-le. Cel mai bun dintre aceste lucruri este faptul ca Dame Elizabeth Taylor a decis sa se marite pentru a noua oara. Pentru ca dansa are nu mai putin de 78 de ani, iar dansul vreo 49, Mi a decis ca asta inseamna ca va trebui sa asteptam vreo 50 de ani pana sa intalnim marea dragoste, si sa nu facem asa, ca Liz, sa incercam mai multe iubiri mai mici pana o gasim pe aia nemuritoare si adevarata. Eu i-am argumentat ca marea iubire a lui Liz trebuie sa fi fost domnul Burton, ca nu degeaba l-a luat de barbat de doua ori si ca, daca domnul nu ar fi murit intre timp, probabil ca se mai casatoreau de cateva ori. Mi mi-a replicat ca e sigura ca Liz nici nu isi mai aduce aminte cine e Burton, ceea ce se poate sa fie adevarat.
Totusi, asta mi-a amintit de un articol pe care l-am citit saptamana trecuta in revista Andreei Esca, The One. Articolul in cauza trata despre barbatul perfect, pe care, se pare, nu trebuie sa il (mai) asteptam. Ca nu vine. Evident, domnisoara care semneaza articolul asteapta. Si probabil ca s-a saturat de asteptat. Desi cred ca asta este o situatie speciala, dat fiind ca eu nu cunosc aproape nicio faptura feminina care sa astepte un Fat Frumos, in schimb stiind destule care nu asteapta nimic. Dar ipoteza de la care pleaca articolul, desigur, intens documentat, din revista, este ca noi, toate, il asteptam pe Mr Right sau Prince Charming. Ei bine, gresit. Eu nu am vazut inca, printre femeile relativ normale din jurul meu, vreuna care sa creada in asa ceva. Si, din fericire, am vazut prea putine care sa il astepte pe cavaler riscand sa ramana singure la o varsta periculoasa, cand nu le mai ia nimeni fara o zeste sanatoasa la pachet, dupa cum zice articolul. De fapt, problema, cred eu, este ca femeile nu mai asteapta si nu mai cred in acest fabulos vis/model. Eu, spre exemplu,mi-as dori sa asteptam mai mult. Dar, desigur, eu nu stiu foarte bine despre ce vorbesc, din moment ce port boyfriend jeans (asa cum i-a debutat, cu mandrie, Katie Holmes inca de acum doi ani, dupa cum a semnalat Mitzy aici) desi, ce sa vezi, no boyfriend. In schimb, vad ca jeansii lui Katie imprumutati de la Tom s-au tocit atat de tare incat a trebuit sa ii taie.

Draga xenu,*

Avem una dintre cele mai intime legaturi din cate exista, ne leaga
atatea amintiri si impartasim atatea lucruri in comun, insa, cu toate
acestea, ma simt neglijat. Nu tii la sanatatea mea, nu ma iei in
serios atunci cand ma enervez si atunci cand supararea mea are
repercursiuni asupra ta iti spui mereu ca este vorba de ceva trecator.

Pana acum am stat linistit, nesimtit, nevazut, insa simt nevoia sa iti
atrag atentia asupra comportamentului tau: esti neglijenta si
superficiala si acest lucru ne afecteaza pe amandoi!

Crezi ca exagerez? Crezi ca nu am dreptate? Ei bine, cate ore ai
dormit noaptea trecuta? Cate nopti ai pierdut la serviciu luptandu-te
cu un deadline? Cand ai mancat ultima oara legume si fructe?

Nici macar nu trebuie sa imi spui, stiu deja raspunsurile! Meniul de
ieri m-a facut sa ma cutremur. Ai inceput ziua cu un sandwich cu
margarina, sunca si maioneza, apoi, ca si cum grasimile de la masa de
dimineata nu au fost de ajuns, ai mancat pizza impreuna cu colegii si
tort de la sefa ta, iar pentru ca meniul sa fie complet, ai incheiat
ziua cu cipsuri, ciocolata si bere. Sunt curios azi cum te simti...dar
stai, eu stiu deja. Esti balonata, ai o senzatie generala de moleseala
la nivelul intregului corp si intampini dereglari ale tranzitului
intestinal.

Acest comportament trebuie sa inceteze, trebuie sa intelegi ca orice
atitudine negativa, distructiva, ne afecteaza pe amandoi! Te-ai
inconjurat de obiceiuri nesanatoase de care trebuie sa te debarasezi.
Ma simt sufocat de tot ce imi oferi: grasimi, mancare bogata in sare,
aer poluat, telecomanda in locul unei plimbari in parc, apa abia daca
bei 2-3 pahare pe zi, iar de stres nici nu mai vorbesc, programul tau
haotic imi da dureri de cap.

Hai sa iti iei o vacanta, sa te relaxezi si sa respiri aer curat, sa
faci miscare si sa mananci sanatos, sa te detoxifici de oras!

Si te rog nu invoca lipsa de timp si nevoia de bani. Poti evada in
natura o ora seara in parc sau poti pleca intr-o excursie de o zi la
munte in week-end, iar in felul acesta vom fi iar prieteni.

Cu drag,

Prietenul tau, Colonul

* eu nu am avut inspiratie in ultima vreme, dar altii au avut. Iata o mostra

(le transmit pe aceasta cale domnitelor care gasesc de cuviinta sa imi trimita astfel de comunicate - amuzante, ce-i drept -, sa nu creada ca isi sporesc sansele la o stire daca ma fac neglijenta si superficiala si daca au impresia ca beau bere sau mananc margarina)