Azi

Little Miss Sunshine, A Million Little Pieces, Pavilion, scrabble.

In alta ordine de idei, in Time-ul citit in tren:

"I really don't feel that there's currently liberty and justice for all."
Will Phillips, a 10-year-old Arkansas boy who refused to recite the Pledge of Allegiance in school because he has gay friends who are not afforded equal rights.

Done with wrapping

Evident, este un semn atunci cand cadourile de Craciun au fix aceleasi culori ca toate hainele din garderoba ta. Inca nu imi dau seama ce spune semnul asta.

Later: am vazut ca fotografia mea de profil este plina de culori, desigur, pentru o situatie speciala.

OMG

Whispering words

Toate fantomele s-au reunit sa-l primeasca. A fost atat de frumos, chiar daca nu a cantat asta.

Ce-ar mai fi

Nu demult, intr-o seara de vineri in care ma uitam cu Ines la "Dansez pentru tine" (guilty pleasure), pe vremea cand alegerile nu erau asa mare lucru si puteam sa mai vorbim si despre altceva, am elaborat o fictiune care s-a divizat, prin miracol, in doua fictiuni paralele si oarecum intersectate.
Totul a inceput cu o declaratie indrazneata: "Suntem doua supereroine lesbiene care omoara barbati." De aici, drumul spre campii a fost simplu, dar cu nelipsite si neasteptate obstacole. Pentru ca, la Dansez, Maslina canta un fel de cover dupa o piesa din Chicago (Asa-s barbatii, asa-s barbatii!), Ines a decis sa facem din aceasta minunata melodie imnul nostru. Ca doua eroine ce suntem, vom canta cantecelul si vom dansa in timp ce vom pleca la lupta. Pentru ca nu puteam fi doar noi doua si pentru ca Mitzy este oricum supererou, ne-am gandit ca ar putea si el sa omoare barbati. Coregrafia noastra s-a complicat: noi vom executa un sincron si Mitzy va dansa cu fata la noi, mergand, totusi, cu spatele.
De aici, nu stiu cum, povestea a deviat si am ajuns la concluzia ca daca am avea suficienti bani ca sa nu trebuiasca sa mai muncim niciodata, noua ne-ar fi suficient sa stam pe canapea toata viata, uitandu-ne la televizor. Servitorii nostri ar lucra in bucatarie, fara sa ne vada vreodata. Noi le-am da comenzi printr-o foaie pe care am strecura-o pe sub usa de la living (nu, nu la telefon, noi nu vorbim cu servitorii). Nu ne-ar vedea pentru ca nu vrem sa ne mai vada nimeni. Nu ne-am mai spalat de mult, duhnim ingrozitor. Nu mai avem nicio ambitie. Avem fiecare cate 250kg si ne alimentam cu frisca venita pe conducta de la cofetaria de peste drum care face cele mai bune prajituri.
In cele din urma, ne-am da seama ca am ramas singurii supravietuitori ai gripei porcine si ne vom clona in casa pentru ca va trebui sa repopulam pamantul. Astfel, toata lumea va fi plina de noi, oameni grasi si fara nicio ambitie.
Intorcandu-ne la faza cu supereroinele, am decis ca una dintre superputerile noastre va fi sa ne putem intoarce in timp in anii 80, ca sa purtam sacouri cu umeri lati si sa dansam disco all day long, sa fim grase si sa purtam salopete lucioase si mulate din satin.
Eh, cum ar fi?

I couldn't love you more

Scari. Tot 1377

Windows 1377

Perfect like him

pe mitzy il iubeste lumea atat de mult incat ii lasa ciocolata la usa

Adam Geist/Braila

Dupa cum radeam aseara, inainte de piesa, in restaurantul de mare angajament Edy's Complex din centrul Brailei, impreuna cu Alecs si cu Cristi: prietena mea M. a primit cado de ziua ei o excursie la Paris. Eu am primit o excursie la Braila si un bilet la Adam Geist. I win.

I'll buy the flowers myself

Sa am un an asa cum il merit.

Tommy Lee Jones

xenu: si ce filme ti-au placut tie cel mai tare?
y: great expectations
xenu: ah, alfonso cuaron
y: nuuu, e cu ethan hawke

Nu mi s-a intamplat niciodata sa imi placa oamenii pentru ceea ce sunt ei. Nu mi-au placut pentru ca sunt buni sau simpli, ci pentru ca imi impartasesc inchipuirile. Ca Lars von Trier, ca Giles, ca Gareth Pugh, ca Air (ca tot vin la Bucuresti), ca una, ca alta. Toti oamenii pe care ii accept in jurul meu, si fac asta de multa vreme, sunt oameni selectati pe baza acestor criterii pe care le recunosc drept nesanatoase. Poate de asta sunt atat de putini. Traiesc cu asta, si, in oarecare masura mi-o si asum. Mitzy imi zice, totusi, ca cel mai bine este sa ii placi pe oameni pentru ceea ce sunt on the inside. Dar nu pot. Din fericire, nici el nu poate, asa ca nu ma pot considera singura defecta in povestea asta. Asta ar fi o alta problema foarte mare, care tine de coconul despre care am sa dezvolt alta data.
Ei bine, si cand ma aflu intr-o situatie in care cineva vrea sa imi ofere afectiune rusinoasa dar nu corespunde criteriilor dupa care aleg eu oamenii, ce fac? Ma ascund, evident, fug cat mai departe pentru ca, nu-i asa, nu ii pot spune omului ca nu am chef sa vorbesc cu el pentru ca ii place Tommy Lee Jones. Sau pentru ca imi spune ca unul dintre filmele lui preferate este Meet Joe Black. Asta m-ar face extrem de superficiala, nu?

Ei bine, nu. M-am hotarat, impreuna cu Ines, ca oamenii se impart, pe lumea asta, in doua categorii. Este ca atunci cand vezi totul in alb sau negru. Noi am decis ca vedem lucrurile in Tommy Lee Jones si restul. Aceasta teorie extrem de respectabila si aproape stiintifica se aplica la orice. A mers si la alegeri: oamenii Tommy Lee Jones nu au reusit sa voteze pe cine trebuie sau pe cine vrem noi. Din cauza lor ne merge rau, pentru ca oamenii care se uita la filme cu Tommy Lee Jones au drept ideal in viata sa isi cumpere masina si casa, si evident ca toti ajung sa si le ia si ne polueaza pe noi, restul, cu masinile lor mari si inutile. Oamenii Tommy Lee Jones se duc la mall, la cinema, si nu isi pun telefoanele pe silent, fac gratare si lasa resturile in padure, vorbesc tare, fac politica samd. Si, ca sa nu uit, ca asta mi se pare foarte important. Oamenilor Tommy Lee Jones le pute totul in tara asta, nu le convine nimic.
They shall be ignored, then.

A Long Way Down

"Pana la urma, am optat pentru niste perdele cu trenulete si pentru un abajur cu personajul ala din Razboiul stelelor. Aproape imediat dupa aceea, am inceput sa cumpar albume cu benzi desenate, asta asa, doar ca sa-mi dau seama ce ar putea citi si gandi un baiat de varsta lui. Si, sambata dimineata, ne uitam la televizor impreuna, ceea ce m-a ajutat sa aflu si eu cate ceva despre cantaretii pop care i-ar putea placea lui, ba uneori si despre programele TV pe care le-ar putea urmari el. Am mai spus inainte ca unul dintre cele mai oribile lucruri este sa stii ca nimic nu se va urni vreodata; si daca simulezi ca totusi ceva se urneste, tot degeaba, fiindca de fapt nu se schimba nimic. Dar, tie, chestia asta iti face bine. Fara asta, ce ti-ar ramane, in fond? Si, oricum, gandindu-ma la acest lucru mi-a fost mai usor sa il vad altfel pe Matty, intr-un mod cumva mai ciudat. Presupun ca asa fac si aia cand vor sa introduca un nou personaj in serialul East Enders: isi zic, probabil, bun, deci, ia sa vedem cum e persoana asta? Ce fel de muzica asculta, ce fel de prieteni are, cu care echipa tine la fotbal? Exact asta am facut si eu - mi-am inventat un fiu."
Sunt carti complicate, pe care te chinui sa le intelegi cand le banuiesti sensuri, si carti simple, care iti ating resorturi interioare. Cartea lui Nick Hornby (sau, mai bine zis, cartile lui)face parte din ultima categorie. Te atinge. Nu te schimba, dar te emotioneaza. Si, poate cel mai mult, iti ofera acel confort, acel sentiment de intelegere si acceptare care nu are de-a face cu resemnarea. Iar oamenii despre care scrie Hornby sunt cu atat mai frumosi cu cat sunt la fel ca oricare dintre noi. Si de asta imi place Hornby, pentru ca stiu ca oricare dintre cei patru sinucigasi din A Long Way Down ar mai amana cu o zi orice decizie doar pentru ca este sambata, la televizor este Gossip Girl, a doua cafea este aburinda si pisicile se fofileaza prin casa. Fara Dumnezeu, fara mecanisme complicate de justificare. Uite asa.

*foto:fantasticfiction.co.uk

Heartbreaking

Cosul bate celulita*

xenu: tre sa imi plimb cosul pana la obor. doamne, ce frica imi e
xenu: oare sa imi pun un plasture peste el?
mitzy: of of of
xenu: eu vorbesc serios
xenu: am un cos cat capul meu
xenu: ca de-asta nu m-am dus la munca
mitzy: i see
mitzy: pai pune un plasture
xenu: doar ca ti-am dat tie plasturii mici cand ai sangerat
mitzy: e chiar atat de rau? asta vroiai sa zici de fapt, nu? sper sa se faca si mai mare, sa iti inlocuiasca capul si sa ai un cap pe cos
xenu: nu asta voiam sa zic si nu inteleg de ce ma blestemi. nu mai vorbesc cu tine
xenu: eu plang in casa
mitzy: hai pisa
mitzy: de ce plangi ca ai un cos sau ca te-a inselat vlad?
xenu: eu nu as plange ca m-a inselat vlad pentru ca plang doar pentru lucrurile importante
mitzy: asa e. deci si eu am un cos. un cap de fapt pe un cos mare langa ureche care nu se stoarce. era sa-mi tai urechea, dar cosul tot ar fi fost acolo
xenu: deci la ureche nu se vede. pe nas, pisi, e in centru

De fiecare data cand imi apare in cos (slava domnului ca nu am avut acnee in adolescenta), cosul devine problema mea centrala. Este mai important decat orice altceva si nu sunt capabila sa vad decat cosul. Desigur, exista niste standarde. Daca as avea un cos mare pe picior (ceea ce nu mi s-a intamplat) probabil as purta niste pantaloni si nu ar fi nicio drama. Pe frunte - drama, dar mai mica, poate fi rezolvata cu un breton ad hoc. Pe ureche, in ureche, langa ureche, la fel. Ramane problema spinoasa a cosului pe obraz, unde nu ai foarte multe optiuni.
Si, cele mai grave doua situatii: cosul pe barbie si cosul pe nas.
Aici situatia are, iarasi, mai multe aspecte. Oricum, un cos mare Mare pozitionat in aceste locuri este gata sa te transforme oricand intr-o vrajitoare trecand prin urmatoarele etape: cos mare => neg => neg cu par crescand din el => vrajitoare.
Apoi, ca sa rezolvi problema, trebuie sa iei niste decizii radicale. Este o rana sangeranda mai buna decat un cos? daca hotarasti ca da, omori cosul si treci mai departe. You, brave people!! Daca nu, trebuie sa apelezi la solutiile pe care le gasesti la farmacie (in care nu am incredere) sau la leacurile vrajitoresti (iar vrajitoarele, uf) de genul ceapa pusa pe locul respectiv si fixata cu un plasture sau ceva. Lucrurile nu se opresc aici, pentru ca, orice astfel de optiune ti s-ar parea mai potrivita, trebuie sa te duci sa cumperi lucrurile alea. Asta inseamna sa iesi din casa. Asta inseamna sa iti doresti din tot sufletul sa se intample ceva, sa ploua cu broaste, eventual, astfel incat toata lumea sa uite de cos (inclusiv tu...adica eu) si sa se uite la cer. Daca nu se intampla (desi a inceput sa ninga azi, thank god), trebuie sa suporti rasetele celorlalti. Nu face greseala sa crezi ca oamenii rad pe strada pentru ca sunt binedispusi. Nu, rad de cosul tau. Cand nu aveai cosul, radeau de celulita ta, de gleznele groase sau de felul in care te imbraci.
But there's more. Te duci in piata si vrei sa cumperi o ceapa. Probabil aceasta este prima data cand cumperi o ceapa. Pentru mine, cu siguranta. Iti este rusine sa cumperi doar o ceapa si razi la vanzatoare "doua :)". Ea te intreaba, zambind si privindu-ti cosul: "pentru salata?" "da". Vanzatoarea nici nu le mai cantareste, sunt doar doua cepe "da-mi 5 mii." Ii dai.
Si, umilita si mincinoasa, pleci mai departe cu prada. Transporti cele doua cepe acasa. Daca le urasti la fel de tare ca mine, iti dau lacrimile numai la gandul ca vei taia o ceapa (pe cealalta o arunci by default, ai luat-o doar ca sa fentezi vigilenta aprozaristei). O tai si o urasti. Si stai cu nasul infasurat intr-un plasture imens. Sub plasture se ascunde o foaie de ceapa.
Daca pana maine nu trece cosul, sunt sanse mari sa ma sinucid.
Desi, acum, ca nu mai am celulita, parca viata e mai frumoasa.

**am scris chestia asta iarna trecuta.

Kinky Boot

Wonderboys

Uite asa imi aduc cateodata aminte de cat de mult mi-a placut mie Wonderboys. Am vazut mai intai filmul. Michael Douglas (singura data cand a fost ok), Katie Holmes, Robert Downey, Frances McDormand si Tobey Maguire. Am citit mai apoi cartea, cand a aparut la noi. Am facut-o cadou lui Ines, care, la randul ei, a dat-o mai departe unde trebuia. Nu e greu sa iti placa Wonderboys. E despre scriitori ratati, ceea ce e dragut cand esti unul, dar oarecum amuzanta si optimista. Sau asa mi se pare mie. Nu ma mai gandisem de multa vreme la povestea asta, si ma gandeam ca singura mea conexiune cu ea este istoria cu scrisul si cu ratarea. Ei bine, nu.
Vineri seara am ajuns la Craiova dupa un drum halucinant care a durat ani lumina. Am iesit in clubul oribil in care imi tot promit sa nu mai calc. M-am ambientat sanatos. Spre dimineata, R. a plecat acasa. R. este un fel de fratele meu, dar mai cocalar, asa. Cum spuneam, R. a plecat acasa si s-a intors in aproximativ cinci minute. M-a tras afara si mi-a spus inlacrimat ca a murit Monica, cateaua noastra de mai bine de 10 ani dar nu stiu exact cati, care pare sa fi stat in curtea noastra dintotdeauna. Monica era o vulpita rosie si vesela cand era tanara. In ultimii ani, insa, dupa ce imbatranise si eu ma mutasem din oras, nu ma mai recunoastea si imi era frica sa intru in curte.
Oricum, era spre dimineata, eu si R. eram intr-o stare avansata de ambientare, dar el a decis ca trebuie sa o ingropam pe Monica la tara inainte sa se trezeasca restul familiei si sa o gaseasca acolo. Am plecat, dupa ce am indesat-o pe Monica intr-o cutie si am luat o cazma. R. a condus pana la tara, mie imi siroiau lacrimile ca la nebuni si ne tot intrebam ce facem daca ne opreste politia. Evident, ne-am gandit ca orice politist cu suflet ar intelege ca unele lucruri trebuie facute si ne-ar lasa in pace. Am ajuns in gradina de la tara, am dezlegat poarta si am cautat un loc de veci confortabil. Am tarat masina pana acolo si am inceput sa sapam, la lumina farurilor. Mergea greu, pamantul era tare. Sapam si ne aminteam de ea in zilele ei bune. Plangeam pe alocuri, pentru ca Monica, chiar daca era cainele din curte, era o certitudine. Era copilaria noastra, erau vremurile in care mai traiau si Bobita si Sheeba. In principiu, evident, plangeam pentru noi, asa cum se intampla de fiecare data cand moare cate cineva. Am reusit sa facem o groapa decenta, desi in ultima instanta a trebuit sa ne folosim si unghiile si cam tot ce mai aveam ca sa mearga treaba mai repede. Era dubios acolo, inca nu se facuse lumina si era asa, o ceata umeda, miros de lucerna si copaci pe margine. Am varat-o pe Monica in groapa si am pus pamant deasupra. Ne-am hotarat greu ca trebuie sa tasam pamantul ca sa nu o dezgroape alte animale. Am fumat o tigara cu ea si am plecat, cu hainele si fetele si mainile pline de noroi, cu o sapa in portbagaj. Problema politiei a devenit inca mai presanta, pentru ca eram, in acel moment, doar doi indivizi alcoolizati care au ingropat, in mod evident, pe cineva. Nu s-a intamplat nimic, doar ca am ajuns acasa, am mai plans sanatos o vreme, cu frigul in oase si apoi am adormit.
Vezi, eu nu credeam ca astfel de situatii se intampla de-adevaratelea. Dar e ok.

It was the moment. Right then.

Stateam in statia de autobuz de dimineata si imi era foarte frig. Doua autobuze trecusera pe langa mine pana sa ajung in statie, toata lumea urcase. Si, deodata, cei care treceau pe trotuar au inceput sa zambeasca. Am crezut ca am ceva pe mine. Dupa care am vazut ca incepuse sa ninga. Am zambit si eu. Si ascultam asta.

Zero grade Kelvin

"Cu cateva luni inainte sa plec in NZ", o iau mai usor "Anama mi-a dat un pui de pisica, ei i-l facuse cadou cineva, dar se plictisise de el. M-am atasat foarte tare, cand ma uitam la TV, imi sarea in cap si isi impingea labutele pe ceafa mea si eu dadeam capul pe spate, ca sa simt cum ma gadila. Alteori ma apuca dragostea si-l trezeam din somn sa ma joc cu el si el avea totdeauna chef de joaca, nu ma respingea. (...) Apoi, intr-o zi in care am venit nervos de la scoala, am descoperit ca a spart o farfurie cu supa si ca a vomitat in pat si a intins voma pe patura. M-am enervat foarte rau, l-am luat in pumn, l-am strans, el a inceput sa miorlaie, dar nu mi-era destul si, cum stateam in camera, l-am azvarlit pe gresia din hol. El a ramas pe podea aproape nemiscat, tremurand, cu abdomenul si capul lipite de gresie, cum fac pisicile cand li se opreste rasuflarea. M-am simtit ingrozitor. Dar nu a luat distanta, si-a pastrat atasamentele si tot asa mi se strecura noaptea sub nas...Era duios si mai cretinut, asa: eu ii dadeam mancare si aveam grija de el si el ma iubea pentru asta, la grija se raspunde prin credinta, e simplu."

sau

"Sunt fumat si nimic nu-mi mai poate scoate din cap asta, ca asa ajung sa se indragosteasca oamenii, dupa afinitati subliminale si gesturi inofensive care scapa atentiei constiente, dar care comunica lucruri care ating bazal filmul, sunt lucruri dupa care tanjesti nestiut si pe care le regasesti in miscarile celuilalt, da, probabil asa se plac oamenii, cu siguranta ca asa se plac."

Si alte lucruri frumoase mai spune Schiop in cartea asta.

Draga revista Elle*

Am zis intotdeauna ca am sa ma abtin sa imi vars amaraciunile pe blog. Ei bine, am cam mintit. Adica incerc, dar nu se poate intotdeauna. Eram in tren zilele trecute si am descoperit in suplimentul de barbati al revistei Elle un articol foarte interesant. Se numeste: "Marijuana? No, thanks, Merlot is better!" scris de un domn pe nume Radu Tudor. Nu stiam cine este, am aflat intre timp. Sa fie sanatos. Iata ce scrie acest domn despre asa numitul proiect de legalizare a drogurilor usoare: "Sunt cazuri absolut dramatice, de tineri care au pornit de la a fuma iarba si au sfarsit aruncandu-se de pe bloc intr-o criza grava de sevraj cu heroina. (...) Temerea cea mai mare a celor implicati in combaterea consumului de droguri este ca majoritatea celor care au pornit cu droguri usoare au sfarsit printr-o dependenta mortala de substante extrem de puternice. Pe masura ce timpul trece, nevoia te impinge dramatic spre o doza si mai zdravana." Ma rog, ideea este, pana la urma, ca nu putem legaliza drogurile usoare fara a intreba mai intai populatia. Deci nu pare o idee foarte rea. Articolul continua sa bata campii pana cand ajunge la un subiect care ma freaca si mai tare decat drogurile, usoare sau altfel. Si anume: "Biserica Ortodoxa a fost ignorata de la consultari cu deja faimoasa comisie prezidentiala." Adica Biserica Ortodoxa, care are deja un statut dubios intr-un stat care nu are o religie nationala cum este Romania, ar trebui intrebata? Si atunci, daca intrebam BOR, de ce sa nu intrebam si alte Biserici? Presupun ca si ele ar avea cate ceva de spus.
Si mai tare decat faza asta cu ce spune Biserica m-a enervat exemplul acela cu colega moderatoare a autorului, care duce periodic urina fiului sau de 11 ani la analiza, pentru ca, citez "Educatia zilnica si cicaleala nu mai sunt suficiente. Traficantii pot avea uneori un succes mai mare decat parintii."

Si, cireasa de pe tort: "Stiu ca prin anumite medii, elevate in felul lor, a trage un fum de iarba nu este nici un fel de crima. E chiar ceva trendy/cool. Sau "marfabeton". In cercuri restranse, pe la petreceri private sau prin cluburi, au existat dintotdeauna astfel de tentatii."
Asta mi-a amintit de un pasaj foarte dragut din "Fear and Loathing in Las Vegas" pe care tin neaparat sa il reproduc: era atunci cand dragul de erou, drogat zdravan, se duce la Conferinta Nationala a Procurorilor Districtuali, care isi pusesera in cap sa faca ceva cu problema drogurilor. Si acolo afla el ce stiu procurorii despre droguri. Si anume: "la pagina 49, el (doctorul Bloomquist, expert in marijuana) explica cele patru stari din societatea canabisului: "Beton, Misto, Ca lumea & Naspa" - in aceasta ordine descrescatoare. "Naspa este o stare rara, cel mai des apare cea de beton. Nu e pe receptie, ceea ce inseamna ca nu stie ce se intampla." etc.
Si, inca si mai dragut:
RECUNOASTE DROGATUL INRAIT. VIATA TA POATE DEPINDE DE ASTA!
Nu vei putea sa-i vezi ochii din cauza ochelarilor "masca de ceai", dar incheieturile degetelor ii vor fi albe din pricina tensiunii interioare, si pantalonii acoperiti cu o crusta de sperma din cauza reprizelor regulate de masturbare, atunci cand nu poate gasi o victima pe care s-o violeze. Se clatina pe picioare si se balbaie cand e intrebat ceva. Nu-ti respecta insigna. Drogatul inrait nu se teme de nimic. Ataca fara niciun motiv, cu orice arma are la indemana - inclusiv cu a ta. ATENTIE. Orice ofiter care aresteaza un suspect dependent de marijuana trebuie sa se foloseasca de toate fortele necesare imediat. Un lucru marunt facut la timp (legat de el) te scuteste (pe tine) de multa osteneala. Succes.
Seful
Cam tot atat stie si domnul Radu Tudor despre droguri. Asta ar fi numai problema lui daca nu ar si scrie aceste lucruri intr-o revista pe care o cred, inca, respectabila. Ceea ce a facut el e la fel de util si de bine gandit ca si campania aia pe care o vedem prin tot orasul cu un mar stricat si cu sloganul "Drogurile strica tot". Nu ca mi-ar placea prea tare ideea de legalizare a drogurilor.

* Elle, mi-am permis sa iti scriu pentru ca stiu ca suntem prietene. Mai am inca primul tau numar, cu Lavinia Barladeanu pe coperta, imbracata intr-o bluzita rosie de catifea. Si pe toate celelalte.

Cu blogul asta

M. mi-a zis de la inceput, incurajator, ca nu o sa ma tin de blogul asta. Ca bloggingul nu e de mine. Evident, pentru ca sunt facuta pentru fapte mai mari. Se prea poate sa fie adevarat.
Ce voiam sa spun, insa, este ca mie imi place sa delirez din cand in cand aici, si ca blogurile m-au pus pana acum in niste situatii pline de invataminte. Spre exemplu, azi am scos pe cineva drag din blogroll. A durut un pica. Dar nu mai este blogul ei, asa ca nu conteaza foarte mult. (asta mi-a amintit de situatia aia in care am sters numarul cuiva din telefon la un an si ceva dupa ce persoana in cauza murise, cand mi-am schimbat telefonul si a trebuit sa transfer numerele).
Tot pe blog am jignit (fara sa vreau si fara sa ma gandesc) o persoana la care tin si mi-a parut tare rau.
Tot rau mi-a parut (se prea poate sa fi si plans un pic) cand cineva si-a sters blogul. As zice cine e daca nu mi s-ar parea ca e foarte personal si frumos ce scrie el. M-am simtit, oricum, norocoasa pentru ca il citisem din scoarta in scoarta cu vreo doua saptamani inainte, pentru aducere aminte. Tot mai cred ca nu trebuia sa il stearga (sau sa il ia de la capat). Si as mai vrea sa stie, daca aterizeaza vreodata aici, ca eu as citi orice ar scrie el.

Crazy on my face

As vrea sa ii scriu si eu Victoriei B., sau altcuiva, dar ma tem ca Mitzy ma va acuza ca vreau sa devin celebra pe spinarea lui, ceea ce este, desigur, adevarat.
Asa ca imi voi gasi un alt personaj caruia sa ii scriu. Karen pare mai ok, oricum de ea macar imi place. In aceasta ordine de idei:
Draga Karen,
ce mai faceti, tu si Stan? Sunteti bine? Eu sunt foarte bine. Uite, vineri am luat salariul si mi-am cumparat cartea lui Schiop pe care o voi termina in curand. O sa iti povestesc mai multe cand o termin. Stiu ca nu te intereseaza, dar mie imi place de Schiop si am de gand sa il laud la toata lumea, pana cand va deveni atat de posh incat chiar si tu vei dori sa il pleznesti cu drag. Am vrut sa ne luam si bilete la concertul lui Yann Tiersen, dar oamenii care ar trebui sa se ocupe de asta la Carturesti aveau treburi mai importante.
Mai mult, vineri seara m-am uitat la Dansez pentru tine, ca sa pot rade de oamenii sarmani. Vezi, stiam eu ca am sa-ti captez atentia cumva. Dansez pentru tine este un fel de Dancing with the stars unde Emilia Popescu o joaca pe Paula Abdul. Abdul what, zici? Da, si mie mi se parea ca Paula era in juriu la American Idol, dar tot aia e. Tot vineri seara am facut niste filmulete geniale, pe care nu le pot posta pentru ca sunt compromitatoare pentru niste oameni. Ti le arat eu cand ne vedem data viitoare. O sa-ti placa. Ieri am stat toata ziua in casa si am facut curat prin hartii si nu am gasit nimic interesant de mentionat. De plictiseala, aseara, m-am uitat la Lemming, e un film dubios, numai bun de vazut cand esti pe mood elevators. Ti-ar placea. Azi dimineata am iesit si mi-am cumparat reviste si flori - o gramada de crizanteme de la o tiganca al carei fiu este in spital cu pojar, din cate mi-am dat seama. Nu stiu daca pojarul se ia, oricum, stiu ca nu ma vei vizita la spital pentru ca you would...but you don't want to.
In rest, am primit cel mai bizar assignement din viata mea. Trebuie sa scriu o poveste, de ziua unei prietene. Nimeni nu mi-a mai cerut asa ceva pana acum. Ma rog, imi cere Cristina dar aia e pe bani si in fiecare luna si imi vine mai usor. Mi-am amintit apoi cum il plateai tu pe Jack sa scrie povesti aproximativ erotice. Era dragut.
Asa...si, in cele din urma, mi-am dat seama ca nu am visat povestea aia cu Jeremy Irons si cu Patricia Kaas. Ah, si am terminat si jurnalul Oanei Pellea despre care au scris altii mai bine aici. Desi eu inca mai cred ca e confortabil sa ai un Dumnezeu sau cati or fi.
Cam atat am avut sa iti spun.
Plezneste-o pe Rosie din partea mea.
Te pup,
Xenu

Zilele astea

Cum stii ca ai avut cea mai proasta saptamana din viata ta? Ma gandesc ca nu ai cum sa afli decat la final, cand oricum nu te mai ajuta in niciun fel. Nu ca acum ar ajuta prea tare. Dar, daca stau sa ma gandesc bine, se prea poate ca asta sa fi fost cea mai proasta saptamana din viata mea. Acum o saptamana aflasem ca revista la care lucrez cu spor si uneori cu drag nu mai exista. Adica s-a terminat, cum ar veni. Lucrez de vreo doi ani in locul asta. Acest job a fost o sursa continua de frustrari, de bucurii, de invataminte si de revelatii. Am trecut peste atatea lucruri de cand sunt aici incat ma intreb uneori cum mai am tupeul sa umblu cu fruntea sus pe strada. De asemenea, am facut si lucruri frumoase. Prefer sa mi le amintesc pe astea din urma. Numai ca, in conditiile in care totul s-ar fi sfarsit, eu chiar am simtit ca imi fuge pamatul de sub picioare. Nu ca as fi ramas fara job, ca se gaseste oricand unul, ci pentru ca, atunci cand muncesti cu totul si cu totul, ajungi la un moment in care iti zici ca viata ta nu mai inseamna decat munca aia. Daca munca e buna, tu esti la fel. Daca nu e, asijderea. Iar daca munca nu mai e deloc, atunci cum esti? Asta mi-a amintit de prima lasare de fumat a lui Mitzy, cand zicea ca el se stie pe el fumator si nu mai stie cum e daca nu e fumator. Era parte din el. Cu toata paralela subtirica, asa e si munca asta pentru mine. O dependenta. Imi face rau si imi face placere, de cele mai multe ori. Si probabil ca voi muri de cancer in urma ei (haha, glumitzele mele cu cancer).
Ca tot veni vorba de asta, Ines imi tot povesteste in ultima vreme cum i se pare ei ca are cancer, pentru ca nu se simte prea bine si s-a consultat pe interwebz pe site-urile alea in care isi gaseste lumea simptomele si a rezultat ca are cancer. Asta ar mai lipsi, la cate lucruri neplacute aflam de pe internet. Sa ne poata spune si ca avem cancer.
Revenind, in aceeasi zi in care am aflat ca nu mai avem loc de munca, prietena si colega N. s-a operat la tzatze. Asta a fost asa, salvator, caci daca nu trebuia sa ma duc la spital si sa dorm la ea ca sa ii plimb cainele as fi avut mai mult timp sa ma gandesc la viata mea neplacuta si trista. Dar uite cum vine norocul, caci a fost o scuza buna ca sa devastam raftul cu bauturi. It was a good night.
In cea de-a doua zi ca somera am aflat ca un om pe care multa lume il considera arogant (dar care mi se pare simpatic) s-a interesat de soarta mea si de un potential job pentru mine.
Dupa care s-a intamplat ca colega E. a aflat ca tatal ei trebuie operat de urgenta in alta tara cu spitale mai sanatoase si mi-a traznit ca am putea, fiind in mare rahat, sa ne chinuim sa strangem obiecte cu care sa facem o licitatie ca sa strangem banii pentru operatie. Si ne-am apucat sa facem asta. A fost frumos ca oamenii nu ne-au refuzat, ba, mai mult, unii s-au sesizat singuri, fara sa le ceara nimeni si au donat ce au avut mai dragut. Intre timp am mai fost si la vizionarea de presa pentru Amintiri din epoca de aur: Dragostea in timpul liber, care mi-a placut tare. Si cel mai tare mi-a placut ca e un film asa de amuzant si de relaxat despre vremurile alea cum nu credeam ca se poate face. Ma rog, poate ca era musai sa treaca 20 de ani ca sa putem rade. Da e bine si asa.
Si apoi am plecat la Craiova cu scopul precis de a ma imbata, which I did, de doua ori in doua seri, deci telul a fost atins, chiar daca cu usoare complicatii pe ici, pe colo. Si apoi m-am intors si aveam, ce sa vezi, din nou un loc de munca. Acelasi.

Nu simti cum te cuprinde frigul si intunericul?

Azi e ziua lui Mihail Sebastian. Nu as fi aflat despre asta daca nu s-ar fi dus Mimo si Mazi sa il sarbatoreasca la Capsa. Dragut.
Mihail Sebastian e foarte special pentru mine. A fost la 14 ani, cat aveam cand i-a aparut jurnalul, pe care mi l-am cumparat punand deoparte vreo trei alocatii, daca imi amintesc bine. A fost si mai tarziu, cand, ca orice student incepator la filosofie, am facut o pasiune pentru Nae Ionescu si am incercat, in mintea mea, sa ii impac pe cei doi. A ramas pana acum. Pe de o parte, pentru delicatetea lui. Pe de alta, pentru ca exista lucruri pe care le citesti intr-o vreme si, mai tarziu, oricat le-ai reciti, le vezi tot cu ochii de atunci. Din fericire, cam tot ce a scris Sebastian, dar mai cu seama De doua mii de ani si Jurnalul, au ramas in categoria aia. Cand am lecturat anul acesta De doua mii de ani, am gasit, insa, un lucru peste care cred ca am trecut in datile anterioare. Poate ca nu avusesem disponibilitatea necesara. Acum l-am gasit. Spune asa (si nu mai tin minte despre ce vorbea, dar nici nu conteaza): "A cazut undeva o proptea interioara. S-a deschis undeva o amintire prost inchisa." Mi se pare ca este, dincolo de ce se intampla in sufletul si in mintea lui cand a pus cuvintele pe hartie in felul acesta, un mod atat de expresiv si de frumos de a exprima o traire cum rareori am vazut. Pentru aceste cateva cuvinte si pentru multe altele il iubesc foarte mult. Atat de mult incat ii folosesc, cu nerusinare, unele expresii. Nu ca mi-as fi propus. S-au strecurat in vocabularul meu, de prea mult citite si de prea bine spuse. Mi se intampla la fel cu "mereu"-ul lui Camil Petrescu, care are un sens aparte mereu-lui nostru. Dar asta e alta poveste.

Si Sebastian imi mai e special si apropiat intr-un fel deosebit.
Anul trecut, prin primavara, Mitzy s-a dus la Paris. Acolo a facut un interviu cu o doamna. Ce a iesit a fost un text sfasietor, cel mai bun al lui (in afara de blogul pe care il scrie), care m-a facut sa plang de fiecare data cand l-am citit. Doamna se numeste acum Nadia Lacoste, iar Mihail Sebastian a fost prima ei iubire. Se intampla in iulie 1940, pe cand proaspata absolventa a liceului Regina Maria, Nadia Marculescu, terminase de citit Accidentul si a scris o scrisoare care incepea asa: "Draga domnule Sebastian, nu caut mobilul pentru care iti scriu, n-as gasi niciunul valabil, ci numai entuziasmul celor 17 ani ai mei..."

Etc.

Postul asta se numeste asa pentru ca tocmai am terminat Iubire etc... a lui Julian Barnes. Nu mi-a placut prea tare, asa ca am sa te scutesc de comentarii. Imi pare rau, mai ales cand imi amintesc cat de mult mi-a placut Metroland, pe care o imprumutasem de la biblioteca Aman din Craiova. Luam carti o data pe saptamana, gramada, ma duceam atat de des acolo incat mi-am pierdut si buletinul, o data, la sala de lectura. Ma rog, nu mi-a prins foarte bine, ca uite acum citesc cartile ca si cum ar fi articole de revista si nu raman cu mare lucru din ele. De fapt toata povestea asta cu cartile pe care le citesc insirate pe blog este o tentativa de a salva ceva din ele. Dupa Metroland, mi-a placut si Papagalul lui Flaubert, genul acela de carte pentru tocilari. Si dupa aia, gata...
Oricum, in carte personajele (care, am inteles, sunt aceleasi din Trois, pe care nu am citit-o) povestesc la un moment cum in viata ai iubire si/sau restul. Etc. Unii cred ca daca stau bine cu "iubirea" (cum suna asta), etc.-ul va merge ok. Iar altii cred ca etc. conteaza cel mai mult. Eu sunt, in acest moment, dintre cei din urma. Nu a fost tot timpul asa. Dar sunt momente in care etc. este singurul lucru care exista. Si e chiar ok. Doar ca etc. este facut cateodata din prieteni cu care nu ai nimic de impartit, dintr-un job umilitor si inca unul, cu potential la fel de umilitor, pe care nu te hotarasti sa il accepti, din zile reci si seri ceva mai suportabile. Etc.-ul asta al meu este atat de previzibil ca nu il mai suport. Nu ca nu as avea surprize. Astazi, spre exemplu, a fost pentru prima data cand mi-am sters semnatura de pe un text pe care ma bucuram ca l-am scris. Mda, mi-a cam fost rusine. O sa treaca.
Si as mai scrie cateva lucruri, dar mi-e lene.

*foto de pe site-ul dansului

Fanii tai vom fiiiiiiiiiiiii...Michael Jackson

Mai, cum toata lumea a luat-o razna cu Marina Voica in ultima vreme (nu ca nu ar fi fost geniala cantand "Common People" la Disco Herastrau in '97, sau dansand in '89 langa posterul cu Michael), am decis ca este momentul sa incetam cu acest delir.
Oana Sarbu ("Mihai, cred ca am probleme cu vederea") este cel mai mare fan Michael Jackson din tara asta. Chiar asa, pe ea nu a chemat-o nimeni sa povesteasca despre povara celebritatii la televizor?

Drept dovada ca Oana stie despre ce vorbeste:

Nu s-a gasit un clip pe youtube, dar sper ca, daca exista, il are careva.

In alta ordine de idei, mi-am dat seama ca m-a tulburat foarte tare moartea micutului Stephen de la Boyzone, nu pentru marea lui valoare ca artist, ci pentru ca el era unul dintre ei. Da, stiu, toti ne dam in vant dupa PJ Harvey sau o iubim pe Tori, dar cred ca la momentul ala Take That si Boyzone erau trupe importante. Imi amintesc foarte clar ca in clasa a IX-a (F) am avut o colega pe care o chema Ramona. Era cel mai mare fan Backstreet Boys si il iubea tare pe Nick(?), cred. Ba chiar isi facuse acasa un soi de manechin din carton (nu stiu cum se cheama chestiile alea) in marime naturala, din postere cu Nick din Bravo sau Popcorn. Ramona avea un jurnal pe care il aducea si la scoala si in care scria tot felul de lucruri despre Backstreet Boys. Spre exemplu: "Astazi melodia cutare a urcat pe locul 3 in topul Dial MTV. Nick e foarte dragut in camasa alba din videoclipul ...."
Si, vezi, imi dau seama abia acum cat de rai eram, pentru ca i-am furat jurnalul, l-am citit, si, ca si cum nu ar fi fost destul, ne-am dus dupa ea in wc-ul de la doi, unde se fuma, si i-am spus, aproape cu lacrimi in ochi, ca Nick a murit. Ne-a crezut si a plans mult. In cele din urma i-am zis ca nu era adevarat.
Si cel mai trist era ca la vremea aceea credeam ca imi permit sa fac astfel de glumite pentru ca ascultam Nirvana si The Doors si imi dadeam cu oja neagra pe unghii. Cand, de fapt, probabil ca mi se parea foarte cool faptul ca Jim si Kurt erau morti.

Mancarea te face fericit (si alte lucruri pe care le-am invatat saptamana asta)

A inceput ca o invitatie la cina. Dar nu vreau sa merg, nu m-as simti confortabil la masa cu acesti oameni, am zis. Tocmai ce ii vazusem cu o seara in urma, la concertul lui Tomescu de la sala Auditorium (concert care a fost foarte dragut, o combinatie de muzica cu pictura - concertul promova expozitia Ipostaze ale modernismului de la MNAR - mi-a placut pianul lui Horia Mihail de am murit, la fel si un tablou care se chema, cred, "Curte cu rufe". Vezi, de asta am sa merg sa vad expozitia, pentru ca nu am gasit tabloul pe interwebz. Si m-am indragostit de Bartok, not a connaiseur, I know). Am fost apoi la Green, unde nu aveau niciun fel de vin bun, dar chelnerul stia cum se serveste un coniac ca la carte. Bun, am zis, destul. Oricum ne-am vazut si de dimineata, in periplul printre chilotii de wonderwoman si cafelele la care a trebuit sa ma concentrez ca sa nu izbucnesc in plans. Sunt oameni care exista in viata mea de la o vreme, dar pe care as prefera sa ii vad mai rar. Nu sunt eu, nu sunt ca mine, nu avem foarte multe puncte comune. Conjuncturile ne-au adus impreuna si cam atat.
Oricum avusesem o saptamana grea, printre un weekend la Craiova, cu intamplari care mai de care mai fantastice (de la senzatii complet noi, cum ar fi aceea de a fi amenintata cu bataia, la revelatii care tin de lucruri demult apuse), un articol pe care nu stiu de unde sa il apuc, o prezentare-happening de moda la care O. m-a tras de urechi pentru un material pe care nu l-am dus pana la sfarsit, la un shooting hilar, cinci nopti nedormite, un sms pe care l-am primit intre somn si veghe si de care am uitat complet, o trupa rock, discutii despre tigani si de aici evident asa se duce tara asta de rapa si cu homosexualii dom'le si uite asa azi-maine ne culcam cu animale, la care am obosit sa mai raspund.
As fi vrut ca sambata asta sa fie sambata, sa ma trezesc si sa beau doua cani de cafea, sa citesc orice rest de revista pe care il mai am prin casa si sa incep o carte noua (am luat trei de la Mitzy, muahaha), sa fac curat si apoi sa ma uit la reluari de emisiuni de lifestyle, nu-i asa?
Nu. Pentru ca era o invitatie la o cina intre prieteni. Noi, gasca. Si un fotbalist. Numai ca noi nu am fost niciodata "noi, gasca" si cu atat mai putin acum. Uite asa am stat in parc cu trei buchete de crizanteme in brate, ca in Angels in America, singuri si cu toata lumea din jurul nostru innebunind si noi plangandu-ne de mila ca, uite, am ajuns ultimii oameni sanatosi. Sau poate ca suntem noi gresiti. Dar daca eu sunt fericita cu greseala mea, si nu am fost niciodata mai fericita, in vreo relatie sau ceva, decat sunt in orice moment cu tine, de ce sa zici ca e trist?
Am ajuns la cina. Pachetele de primavara, light, de inceput. Dar nu mananc pachetele de primavara, uite de data asta am sa mananc sper sa nu aiba ceapa ca aici s-a terminat totul. Ca atunci cand ai zice ca nu mergi cu autobuzul, gata, pana aici. Asa sunt eu cu ceapa. Le-am mancat. Erau delicioase. Cam asa e si cu Joyce si cu toti autorii astia, frate, nici nu poti sa zici cum sunt pana cand nu gusti ceva. Hemingway, spun pas, acum, dar mai vedem. Despre Llosa? Orasul si cainii, am zis cu V. intr-un glas. Saint Jacques? Nu, nici fructe de mare nu mananc, sa nu aud de asa ceva, in afara de niste rapane odioase intr-o pescarie la 2 Mai, acum un an, dar sa nu zici ca nu ma straduiesc. Mi-a placut acum, la o masa mare, intr-o casa frumoasa cu podelele mirosind a guma de mestecat. Stridii, fie, si o stridie. Asta seara incerc orice, oricum dupa al treilea pahar de Prosecco lucrurile sunt mult mai suportabile. Coltunasi, sigur, de doua feluri, cu sos de soia si mai stiu eu ce, cu aluatul facut in casa, totul e facut in casa, noi nu cumparam semipreparate. Si midii, desigur, si Tiger shrimps, ia-l pe cel cu mai multa faina si pune-i sos. Si crab, deja aveam soia si in urechi si crabul era absolut fantastic si avea o textura cum nu am mai vazut iar gustul, ce sa mai zic?
Si apoi, ca tot am asteptat toata seara, rata Pekin. "Bunica mea a murit la masa de joc. Juca poker si pietre, cand am intrebat ce fac bunicii mei mi-au spus ca bunicul e pensionar si bunica lucreaza la cariera de pietre si eu am zis, uite ma, cum o lasa pe bunica sa munceasca si el sta acasa. Si ea juca pietre.", a zis N. Deci rata asta se face in 48 de ore, macerata, tinuta in vant, tinuta in fum, data cu miere. Trebuie neaparat sa ii pui sos de prune si niste ceapa si abia apoi o pui in clatita. Pieptul e cel mai bun, asa ceva mancau imparatii Chinei, dar ce mancam noi acum nu e bucatarie chinezeasca, e fusion: thai, japoneza si chinezeasca; a spus chef-ul. Am mancat cu ceapa, prea ii jucau ochii in cap de fericire, uite, dom'le, cineva care e pasionat de ce face. Pana aici, ziceai? In jurul meu they were poppin' Espumisan si alte pastile pentru stomac. Si rata era divina si eu nu as spune asa ceva despre o rata si nu vreau sa ma gandesc ca rata aia a avut copii care ii simt lipsa. "Trebuie sa ajuti oamenii", i-a spus N. domnului fotbalist, facand conversatie politicoasa, dar el nu avea chef, ca e si el om, pana la urma, and he gave her a piece of his mind. "Eu o ajut pe mama, il ajut pe tata, o ajut pe bunica. Nu trebuie sa ajut pe mai multi. Daca fiecare i-ar ajuta pe ai lui nu ar mai fi oameni care sa aiba nevoie de ajutor."
Si s-a facut lumina si am inceput sa il ascultam caci avea dreptate, si, mai
mult, avea bunul simt care ne punea pe toti in cur, caci nu avea pretentiile noastre ca uite, suntem intelectuali si ne credem atat de buni si de rafinati dar de fapt ne ascundem dupa fiecare deget pe care se intampla sa il gasim. Mango cu suc de fructul pasiunii, cel mai bun desert de fructe care exista si sa mor daca nu credeam deja ca asa e. Asa a fost, dar tot a mai intrat si o felie de tort de cafea de la delicaterie.
Dar tot nu am inteles de ce a luat Obama premiul Nobel, ca mie mi se parea ca trebuie sa faci ceva, nu trebuie sa fii intr-un fel ca sa iei un premiu. Mai cu seama un Nobel.

"Ma complexa", a zis, "citea mult", a zis, "asculta muzica", a zis. Era dimineata devreme sau noaptea foarte tarziu, dupa caz, si abuzul de substante se prea poate sa fi avut ceva de-a face cu asta. "Ma simteam obligat sa ii scriu scrisori si nu ai idee cat de mult ma chinuiam in noptile alea". "Le-am gasit acum trei luni", a zis, "cand mi-am strans lucrurile sa ma mut in casa mea. Le-am citit si nu imi venea sa cred cum sunt. Nu am putut sa le arunc."
"Nu intalnisem niciodata pe cineva asa", a zis, "si cred ca nici dupa".

Nu stiu despre cine vorbesti.

*foto: travelandadventures.org

Mere, zic

"Alcoolul e cel mai infect drog dintre toate. Are puterea sa te faca trist sau violent si aproape intotdeauna ajungi sa ai nevoie sa stai jos." Asa zice Richard Milward in Mere, o carte frumoasa din care nu am putut sa scot nimic care sa fie spectaculos luat din context. Chiar si citatul asta are nevoie de explicatii pe care nu am neaparat chef sa le dau.
Mi-a placut. Am terminat-o in tren si cum nu aveam chef sau energie sa caut alta in bagaj, am citit interviul si "despre autor"-ul de la sfarsitul volumului. O miscare neinspirata. Doamna (care a citit, presupun, cartea, inainte de a scrie ce a scris ea acolo) a ajuns la concluzia fabuloasa ca "Adam sufera de TOC si isi petrece timpul citind reviste porno si masturbandu-se in podul casei parintesti. Eve este dependenta de droguri si alcool. Consumatoare infocata a tot ceea ce inseamna produs al culturii pop, nu are nicio problema cand vine vorba de relatii de o noapte. Un comportament ce ar putea fi explicat prin incercarile ei de a bloca socul produs de diagnosticul pus de curand mamei sale (cancer)."
Dupa ce a expediat personajele in cel mai grosolan mod posibil, intr-o limba sinistra, alegand cateva episoade drept obiceiuri ale eroilor, femeia asta care are tupeul fantastic de a lucra la o editura i-a luat si un interviu autorului. Cu trimiteri la "cuplul primordial" and such. Si oamenii ar trebui sa citeasca pentru ca aud de astfel de povesti.

Ce voiam sa spun, insa, este ca "Mere" este misto pentru ca e o carte viguroasa, scrisa in forta, despre treceri. De aici bla bla Salinger bla bla Dreamers bla Cocteau. Intelegeti voi. Si norocul ei (al cartii) si al nostru, zic, este ca Milward nu a apucat sa imbatraneasca prea tare inainte de o scrie.

* sa nu uit. Milward avea 19 ani cand a scris cartea, s-a apucat de meserie dupa ce a citit Trainspotting si ii plac Kerouak si Hunter Thompson. Pretty.
** foto de pe fantasticfiction.co.uk

Ca sa stiti ca nu am glumit

High Fidelity

Octavian a scris despre asta si mi-a amintit de cartea pe care tocmai am citit-o.
De aici, iata:
" I have thought about the stuff I want played at my funeral, although I could never list it to anyone, because they'd die laughing. "One Love" by Bob Marley, "Many rivers to cross" by Jimmy Cliff; "Angel" by Aretha Franklin. And I've always had this fantasy about someone beautiful and tearful will insist on "You're the best thing that ever happened to me", by Gladys Knight."
In aceeasi ordine de idei, a lucrurilor pe care le-am iubit la cartea asta (pe care am gasit-o la second hand, ha ha, si am cumparat-o cu vreun leu sau ceva):
"I wouldn't have the guts, you know? I'd probably just take off, live in a different city, under an assumed name, and Laura would check in to the hospital to die and they'd say, "Isn't your partner coming to visit?" and she'd say "No, when he found out about the cancer he left me."
Asta mi-a amintit, fireste, de Prior si de Louis. La vremea aceea nu intelesesem ca poate fi atat de simplu.
Si inca: "One day, when something like this happens, I'm just going to go, thanks, that's great, how thoughtful, I'm really looking forward to it. Not yet, though."

I'm loving it

atat de ireal este

A citi*

*stii de ce

Tocmai pentru ca imi castig tigarile, branza si samponul din scris, si uneori imi si place, ma bucur foarte cand citesc cate o poveste buna. Si mai cu seama pentru ca tocmai lucrez la unul dintre cele mai proaste interviuri ale mele, si am trait experienta umilitoare de a mi se dicta, cu punct si virgula, ce am de spus, apreciez cu atat mai mult coaiele implicate in gestul scrierii.
Revenind, cel mai des se intampla ca povestile care imi plac sa fie in Vanity Fair. Au oamenii astia o putere fantastica de a te face sa citesti cu sufletul la gura chiar daca nu ai habar de subiect. Iar, de data asta, este o poveste despre cum a fost scrisa o alta poveste. A Clash of Camelots, de Sam Kashner. Ei bine, fara sa o mai lungesc, vorbirea se face despre cum a scris William Manchester istoria autorizata (ma rog, comandata de Jackie si de Bobby) a asasinatului lui JFK. S-a intamplat asa: cineva voia sa scrie o carte, neautorizata, despre subiect. In cele din urma s-au scris peste 2000, dar Jackie a vrut controlul asupra problemei si l-a desemnat pe Manchester sa scrie. Pentru asta, i-a acordat doua interviuri a cate cinci ore in care i-a povestit, la cald, tot ce se intamplase. Manchester s-a mutat la Washington. A lucrat peste 15 ore pe zi timp de doi ani. A luat vreo mie de interviuri. A fost la Dallas, a stat in locul in care a stat Oswald, in camera de hotel in care sotii Kennedy si-au petrecut ultima noapte impreuna, s-a dus la spital. A vorbit cu medicul legist, care si-a amintit (da, asta mi-a placut)ca "he had been worried about blood stains on the green satin interior of the Elgin Britannia cascket, so he wrapped six rubber-bags around the president's head." (toate astea in timp ce Jackie nu a vrut sa isi schimbe costumul Chanel roz patat de sange "Let them see what they've done"). A avut acces la toate documentele si probele comisiei care a investigat cazul. Pana cand a pleznit. Adica visa Dallas-ul cand se intampla sa adoarma, isi strangea stiloul atat de tare incat i s-a infectat degetul, nu mai conducea pentru ca i se parea ca nu poate sa se concentreze, avea constant impresia ca este urmarit. S-a internat in cele din urma intr-un spital, cu diagnosticul de surmenaj, si a terminat cartea acolo. Numai ca lucrurile nu s-au terminat aici. Acordul lui Jackie si al lui Bobby pentru publicare a intarziat, mai cu seama ca Jackie s-a opus categoric ca povestea sa fie publicata in foileton in revista Look. A urmat o batalie sinistra intre autorul epuizat, care nu voia sa cedeze, sa editeze, sa renunte la foileton, si, probabil, cea mai compatimita si mai puternica femeie din lume, la vremea aceea. S-au inteles, in cele din urma, si cartea a fost publicata. A devenit bestseller, evident, dar si o carte de referinta, considerata mai credibila decat cele care au urmat. Povestea lui Kashner e aici, cat despre carte, mi-ar placea sa pun mana pe ea.
Acum, ca sa ne intelegem, articolul lui Kashner este un narativ reusit. Americanii fac stilul asta cel mai bine. Eu stiu, dintr-o experienta destul de personala, ca nu merge in Romania si ca nu avem nici talentul de "a scrie cu adevarat", nici rabdarea sa citim asa ceva. Mai stiu ca jurnalismul asta s-ar vrea obiectiv, ceea ce nu e posibil. Ca pierde din intensitate pe masura ce detaliaza si despica. Totusi, nu ma pot opri sa nu delirez despre astfel e povesti. Inca una, de alta factura, e aici. Se numeste The Things that Carried Him, si mi-a placut mult.

did you ever know you are (one of) my hero(es)?


Pavel privindu-si ispravile


pe el pariez maine

Zile exemplare

Acum un an mi s-a stricat masina de spalat. Am cumparat alta, iar cea veche a ramas o vreme pe hol, dupa care s-a mutat afara, in fata usii. Nu stiu cum, de fiecare data cand auzeam de cate un program de colectare a electrocasnicelor, nu reuseam sa fiu in oras sau nu avea cine sa mi-o care jos. Astazi a fost altfel. Am vazut afisele, stiam ca vin domnii de la colectare si l-am rugat pe Alecsandru sa ma ajute sa o car. Masina trebuia sa plece. Numai ca m-am trezit foarte devreme, si dupa ce am indeplinit ritualul de sambata, nu mai aveam nimic fantastic de facut. Asa ca am decis sa duc masina jos, singura. De la usa apartamentului pana la lift am tarat-o, am zgariat podeaua, mi-am asezat-o pentru o secunda pe picior. Am reusit sa o indes in lift in timp ce o vecina suspina empatic "dar, vai, cum, asa, singurica". Am scos-o din lift cu greu (multumesc pe aceasta cale domnilor care au transformat liftul intr-un dulap, cu usi de dulap). Si am ajuns la cele 6-7 trepte de la intrarea in bloc. Aici lucrurile au devenit ceva mai complicate. Taratul masinii nu mai functiona, sa o iau in brate, nici atat. Am stat o vreme gandindu-ma ce am de facut. Intre timp, doua familii vecine au trecut pe langa mine.
M-au salutat, au privit cu compasiune si au trecut mai departe. Atunci mi-a sclipit. Am lasat masina sa alunece usor pe muchiile treptelor. La ultima treapta, masina s-a dezechilibrat si s-a lasat un pic mai mult decat trebuia in bratele mele protectoare. Am reusit sa o aduc la verticala si, ca sa sarbatoresc victoria, am scos-o din bloc si am postat-o pe trotuar. Am urcat inapoi in casa, iar in tot acest rastimp, bratul stang mi-a amortit si ma durea foarte tare. Infarct, am zis, ce stupid, o sa fac infarct pentru ca nu am putut sa il mai astept pe Alecs o ora, dupa ce am asteptat un an sa scap de ea. Am purces la dus. Durerea se intindea. Oare e bine sa fac dus, nu cumva accelereaza bataile inimii si am sa mor in dus dupa ce am carat ca o proasta o masina de spalat pe scari? Nu am murit. Alecs m-a sunat constiincios, pregatit sufleteste sa care masina. L-am anuntat ca nu mai e cazul. "Sa stii ca eu nu vin la spital cand te operezi de hernie", m-a amenintat. A venit o jumatate de ora mai tarziu, pentru ca trebuia sa mergem la tenis.
Am ajuns la arene, mai pline decat de obicei. Cele doua semifinale de simplu au fost cam triste. Prima, intre Santiago Ventura si Albert Montanes. Tineam cu Ventura pentru ca l-am mai vazut marti si mi-a placut de el. Dreapta buna, reverul prost. Cam asta am spus intr-una in timpul meciului. Ventura a pierdut pentru ca la un moment nu a mai avut energie si chef sa joace si a facut tot posibilul ca meciul sa se termine mai repede. Simon Greul- Juan Monaco, intr-un soi de calificare de juniori, fara chef de nimic. A castigat Monaco (pe care il suspectez ca va castiga si in finala, daca e intr-o pasa buna).
A urmat marele meci de retragere al lui Andrei Pavel. Marele nostru campion care a castigat trei competitii. S-a jucat cu Goran Ivanisevic. Sa ne intelegem, nu am nimic cu Pavel, doar ca mi se pare ca, doar pentru ca este roman, nu e si relevant pentru mine. Pe de alta parte, Ivanisevic este unul dintre idolii copilariei mele, la care ma uitam cu gura cascata in meciurile cu robotelul Sampras, pe care il iubeam din tot sufletul pentru ca servea naucitor, pentru ca nu se lua prea tare in serios si pentru ca parea sa ii placa foarte mult ce facea. Am asteptat toata saptamana meciul acesta cu emotie. Pavel a intrat in teren in urale. O multime de pusti purtand tricouri rosii cu inscriptia "Game. Set. Match" il aplaudau. Amfitrionul i-a enumerat victoriile. A urmat un colaj de secvente din cariera lui Pavel. Toti ochii erau pe ecran. Pavel, asezat pe banca lui, privea cu o mana dusa la frunte, vizibil emotionat. M-am gandit ca nu e o retragere dupa glorie, ci mai degraba renuntarea unui jucator oarecare. A intrat Ivanisevic. Un gigant. M-am ridicat, l-am aplaudat aproape in lacrimi. "De ce zambesti asa?", mi-a zis Alecs. Nu stiu de ce. Pentru ca eram acolo, pentru ca Goran nu s-a ingrasat, nu a chelit, pentru ca zambea, pentru ca eram acolo. Arena era in delir. Langa mine, un copil care comentase delicios meciurile anterioare isi intreba tatal "cine e Ivanisevic asta?". M-am simtit si batrana si norocoasa ca l-am vazut pe Ivanisevic asta in zilele lui bune. A inceput setul. A fost un joc in care am regretat in fiecare moment ca nu se joaca serios. Mi s-a parut umilitor pentru Goran ca a venit sa faca giumbuslucuri cu Pavel. M-am rugat pentru un game serios. Macar o minge. "Hai cu asul" s-a auzit dintr-o parte. "Tati, de ce striga cu asul?". Imi venea sa ma duc sa ii explic de ce. Evident, nu imi plac copiii. Nici dupa sport nu ma innebunesc. Dar Ivanisevic e altceva. A urmat o ceremonie penibila in care Dan Bittman, cu jeansi prea stramti si cu crestetul aproape chel a aruncat cateva mingi si a cantat, rugand publicul sa il acompanieze. Didn't happen. A cantat apoi Loredana, cu forta. L-a luat pe Pavel de mana si l-a alergat in jurul terenului. Cantand. Pe niste platforme sau ceva. Am plecat.
Am ajuns la Kombinat, la o petrecere cu comicsuri si manga (so three years ago, am spus, dar se pare ca pentru unii e inca pe val). Pustoaice de aproximativ 15 ani imbracate in cameriste sau punk sau alte porcosenii. M-am simtit batrana din nou. Si norocoasa, iar. Am plecat apoi la o terasa. Cu prieteni (unul dintre ei intr-un kilt). Le-am povestit aventura masinii de spalat in scara blocului. Despre cum am crezut ca de-aici o sa mi se traga. Si mi-am adus aminte ca mi-am imaginat la un moment, cu Mitzy, inmormantarea mea. Mitzy trist, C. scriind un post pe blog. N. la telefon, ca sa adune oameni la parastas. "Alo, O., ai auzit de Xenu? Da, trist, stiu, viata merge inainte. Veniti, da, hai ca o sa fie dragut. Eu o sa port voaleta. Cand ne vedem la o cafea? Hai, ne vedem, pup! Pa pa pa!"

These are a few of my favourite things

adica recolta de reviste de prin aeroporturi: avem Pop (cu Tavi pe coperta, design de Damien Hirst), Velvet (animal print rrrrrrrrrrrrr), Vogue Italia + suplimentul cu pictorialul genial cu Rihanna, LOVE (nr.2), GT, Madame Air France (:)) si Numero, pentru ca a insistat domnul dragut de la Relay, din lipsa de Citizen K.
Si, mai departe, cei doi pereti inspirationali de bucatarie, unde sunt urmatoarele:


reclame la Yves Saint Laurent din primul Vogue pe care mi l-am cumparat vreodata din Gara de Nord, cu multi ani in urma, cand designerul casei era Tom Ford; Diana Dondoe cand poza pentru Prada, Bruce Weber dormind intre aparate foto pentru campania Moncler (care sustine, printre alte gecute, copiii fara parinti care au grija de animale fara casa), John Malkovich vagabond intr-un Vogue Uomo de anul trecut, o fotografie foarte veche cu Yves Saint Laurent din numarul omagial Elle Franta de anul trecut, dupa moartea lui, Baz Luhrmann in acelasi Vogue Uomo de dupa festivalul de la Venetia, Julianne Moore, Anna Mouglalis fotografiata de Lindbergh cand a inceput colaborarea cu Chanel, Kate Moss intrun British Vogue de prin 2002, cand stateam cu gura cascata pentru ca ei isi permiteau sa puna in pictoriale haine second hand, Stephanie de Monaco din Vogue-ul Franta dedicat ei, draga de Amy Adams samd.

Zilele astea

am fost la tenis (BCR Open, adica) si am vazut patru meciuri consecutive. Se pare ca nu ma plictisesc niciodata. Cel mai tare mi-a placut de Marius Copil si de Oscar Hernandez (care l-a batut mar pe Hanescu intr-o arena in care nimeni nu tinea cu el). Si m-am bucurat tare de casele frumoase din Cotroceni (damn you, Suzana), de oamenii care au venit de dimineata sa vada meciurile, de sportul asta atat de fair play (nu si pentru domnul Igor Andreev, dupa cum se pare); dar m-am si enervat pentru ca la meciul Hanescu - Hernandez arena se transformase intr-un stadion pe care se scanda "Viii-ctor Ha-nes-cu".
Si dupa asta am plecat aici, unde totul e strident, tipator, galagios si alte epitete din aceeasi liga.

De Ros Hasana

de vorba cu N. Imi spune: "Iisus nu a fost Mesia. A fost un evreu foarte destept, un invatat, un reformator al religiei. Totul a pornit de la comertul din sinagoga, cu care el nu era de acord. Si sa fim seriosi, Maria a fost doar o femeie desteapta. Iisus nu s-a nascut din fecioara."
Credinta reziduala din mine s-a trezit usor jignita. I-am aratat ca si in Vechiul Testament sunt miracole. Iar credinta consta tocmai in acceptarea miracolului. A fost de acord. Apoi mi-a spus ca, daca ar fi trait in vremea aceea, probabil ca ar fi fost unul din discipolii lui Iisus, pentru ca nu ii plac evreii foarte religiosi.

Nothing to be Frightened of

foto: julianbarnes.com

Cartea lui Barnes are efectul unei glumite destepte la care te mai gandesti un pic dupa ce ai auzit-o si ai ras stramb la ea. Iata de ce. Barnes vorbeste despre moarte ca un om caruia ii este frica. Avand o frica, el incearca sa o justifice, sa o intemeieze rational, cum ar veni. Nu stiu sigur daca asta este posibil. Si apoi incearca sa se consoleze, analizand diverse situatii, morti celebre si reactii in fata lor, mortile parintilor sai, sta sa se gandeasca daca e convenabil sau nu sa fii constient de iminenta propriei morti, pune in legatura teama noastra de moarte cu decesul aproape oficial al crestinismului in Europa (ateu fiind), se emotioneaza ironic in fata unor evidente de genul "dupa ce a murit, am iubit-o"; propune drept solutie pentru teama de moarte copiii (nu pentru ca ne-ar perpetua, ci pentru ca ne-ar oferi griji cotidiene si ne-ar impiedica sa ne gandim); discuta despre supravietuirea partiala si temporara prin opera; despre ce inseamna sa ramai tu insuti in moarte; se amuza de mortile care sunt mai onorabile/convenabile decat altele. Toate astea din perspective diferite: ce a auzit despre altii, ce i-a spus fratele lui, "filosof profesionist", ce a simtit/facut el facing death. Uite asa:
"Nu cred in Dumnezeu, dar ii simt lipsa."

"Daca ma etichetam drept ateu la 20 de ani si drept agnostic la 50 si 60, nu este pentru ca intre timp as fi acumulat mai multa stiinta, ci mai multa constiinta a ignorantei."

"Dar poate ca despartirea dintre credinciosi si necredinciosi este mai putin importanta decat despartirea dintre cei care se tem de moarte si cei care nu.Ajungem astfel la patru categorii distincte, fiind limpede care se considera superioare: cei care nu se tem de moarte deoarece cred, si cei care nu se tem de moarte desi nu cred. Ei ocupa o pozitie morala superioara. Pe locul al treilea vin cei care, desi cred, nu se pot scutura de vechea teama viscerala, plina de ratiune. Apoi, in afara podiumului, total descalificati, de toata rusinea, venim noi, cei care ne temem de moarte si nu credem."

"Singer i-a spus lui Wilson ca el crede intr-un oarecare mod de supravietuire dupa moarte. Wilson a raspuns: In ceea ce ma priveste, nu doresc sa supravietuiesc, multumesc foarte mult. - Daca s-a stabilit sa supravietuim, nu vei avea posibilitatea unei alegeri; l-a asigurat Singer.
Furia ateului reinviat: un spectacol care merita vazut."

Un pasaj din jurnalul propriu, scris cu peste 20 de ani inaintea scrierii cartii: "Oamenii spun despre moarte: Nu este nimic de temut. O spun in graba, indiferent. Haide sa repetam, de data asta rar si accentuat: Nu este NIMIC de temut.
Jules Renard: Cuvantul cel mai adevarat, cel mai exact, cel mai incarcat de sens este cuvantul nimic."

Roy Porter, istoric al medicinei: "Stiti, consider ca ar fi interesant sa fii lucid, cand mori, deoarece parcurgi cu siguranta cele mai extraordinare transformari. Sa te gandesti, acum mor...Cred ca vreau sa fiu pe deplin constient. Altfel, stiti, nici nu stiti ce pierdeti."

Sau Albrecht von Haller, fiziolog, 1777, vegheat pe patul de moarte de un confrate medic. Haller isi controla singur pulsul, din ce in ce mai slab, si s-a stins in armonie cu ultimele sale cuvinte: "Prietene, artera nu mai bate."

Stravinsky spunea: "Gogol a murit in urlete si Diaghilev razand, dar Ravel a murit treptat. Asa e cel mai rau." Adica suferind de boala Pick, si-a inregistrat cvartetul de coarde si la final, dupa ce a ascultat inregistrarea, s-a adresat producatorului "a fost cu adevarat foarte frumos. Te rog sa-mi aduci aminte cine e compozitorul." Operatia nereusita si faptul ca a stat in cosciug cu un turban de pansamente pe cap pare sa fi facut totul mult mai rau.

Renard: "Imi spuneti ca as fi ateu pentru ca nu il cautam pe Dumnezeu in acelasi fel. Sau mai degraba pentru ca voi credeti ca l-ati gasit. Felicitari. Eu inca il caut. SI am sa-l mai caut, vreme de 10 sau 20 de ani, daca el imi va ingadui acest ragaz. Ma tem ca nu-l voi gasi, dar imi voi continua oricum cautarea.S-ar putea ca el sa imi fie recunoscator pentru tentativa."

"In fiecare deceniu de viata dupa 50 de ani creierul isi pierde 2% din greutate. (...)functiile intelectuale superioare sunt cu mult mai putin afectate decat celelalte (motorii, senzoriale etc)." deci intelepciunea care vine odata cu varsta, hmmm...
Russell intrebat de prieteni, la batranete, cum va reactiona daca se va dovedi ca se inselase in ateismul lui. "Ei bine",obisnuia sa raspunda Russell, "m-as apropia de el si i-as spune: Nu ne-ati oferit suficiente dovezi."

"Stravinsky, la batranete: Ma intreb daca memoria este adevarata, si imi dau seama ca nu se poate, si ca, pana la urma, traim potrivit memoriei, si nu adevarului."

Numai ca pana la urma, inchizand cartea, te trezesti gandind ca toate lucrurile alea sunt adevarate, si daca nu sunt adevarate, sunt, in orice caz, de inteles. Dar inutile. Adica ajungi la cateva chestii atat de simple pe care le stiai dinainte si care nu iti ofera un plus de cunoastere sau intelegere: murim. Cateodata ne este frica. Nu conteaza ce se intampla dupa. Pariul lui Pascal merge, ma tem, in ambele directii. Dumnezeul ala care exista sau nu - ne ajuta doar in timpul vietii. Credinta e valabila doar atunci. Doar ca vorbim despre o carte despre moarte. Daca e un roman, atunci e bine scris si amuzant, plin de anecdote numai bune de povestit. Daca e o meditatie personala profunda, atunci imi pare rau.

Today is your birthday

(I)reality check

N: Auzi, da' baiatul asta nu e xenofob, nu?
C: Nuuu, draga....E bisexual.

O frantura de conversatie intre doua persoane dragi mie, a long time ago

The New Adventures of the Old Ines*

O stiu pe Ines de cand era mica. Am copilarit pe aceeasi strada si in aceeasi curte a scolii, si-mi placea de ea, chiar daca era mai mica decat mine (cu un an). Cu timpul, Ines a crescut, a mai facut cateva lucruri nesemnificative, fireste, si apoi s-a mutat cu mine. Coabitam intr-un frumos apartament si de multe ori ea ma enerveaza. Avem multe discutii relevante despre ceea ce este cu adevarat important in viata (spre exemplu, ea crede ca vocalul de la Kings of Leon e hot, eu cred ca e doar transpirat.) Alteori nu ma enerveaza si atunci ma distreaza de minune. Povestea de mai jos este despre cum m-a mai distrat Ines in ultima saptamana.
Ines zice ca e mare fan Coldplay si isi dorea sa mearga sa ii vada, de ziua ei, la Londra. Am primit si eu o invitatie la aceasta festiva ocazie, dar cum invitatia venea de la ea si nu de la Chris Martin, am zis pas. Evident, nu te poti baza pe Ines (dar pe Chris – da). Ceea ce s-a dovedit mai tarziu, cand Ines a decis ca nu mai vrea sa mearga la Coldplay, la Londra, ci vrea sa isi petreaca traditionala noapte dintre mai putini si mai multi ani la Istanbul (fara nicio legatura cu Chris Martin). A luat aceasta decizie, si, cu putin ajutor de la parinti (biletul de avion), era pregatita sa plece sa isi caute norocul in Turcia. Acum o saptamana, lucrurile au inceput sa se imputa. In primul rand, pe Ines a calcat-o masina pe picior, chiar pe trecerea de pietoni (asta dupa ce ne amuzaseram toti cand Ines si-a vopsit unghiile de la picioare, din greseala, in nuante diferite de rosu, dar s-a consolat cu gandul ca nu mai poarta sandale si nu e urgent sa isi refaca pedichiura). Medicii i-au recomandat sa poarte o atela de ghips, dar Ines, curajoasa, a refuzat. Mai mult inca, dupa ce subsemnata Xenu si AM au scos-o de la Urgenta, Ines a cerut sa fie dusa la gara si depusa intr-un tren cu destinatia orasul natal. Ajunsa la destinatie, Ines a iesit in oras si chiar a dansat un pic. Dupa o zi, furnizorii de bilet de avion au anuntat-o ca ii vor plati, drept cado, impozitele, si ca, daca vrea la Stambul, sa se descurce singura. Ines nu s-a descurajat. Tot atunci, Ines a aflat ca Stambulul fusese devastat de o furtuna+cutremur+multe altele, dar, brava, a continuat planurile de vilegiatura(lui Ines ii e teribil de frica de cutremure).
Saptamana a trecut intr-o relativa liniste pentru eroina noastra, dar aseara, in timp ce impacheta, a avut o revelatie: ii expirase pasaportul.** Pentru ca Ines nu este ca alti oameni, care consulta harti, ghiduri, prieteni in vederea unei calatorii. Nu, ei ii place aventura. Asa ca a fost nevoie de o revelatie (detalii cu alta ocazie). I-am sugerat lui Ines, cu eleganta, mai multe lucruri, precum: esti foarte proasta sau chiar nu ai chef sa mergi. Ines a zis ca are chef, deci a aprobat prima sugestie. Cand am vazut-o asa de dornica de aventura, am decis, in marinimia-mi, sa o ajut. Asa se face ca astazi de dimineata ne-am deplasat spre oficiul pasapoarte din strada Nicolae Iorga (dorim, pe aceasta cale, sa le multumim functionarilor de acolo pentru ca nu au fost in greva astazi si pentru ca au fost extrem de eficienti si intelegatori). Pasaportul a fost obtinut la timp, si, in sfarsit, totul parea sa mearga bine pentru Ines. Numai ca, la ora programata pentru plecarea catre aeroport, insotitoarea lui Ines a constatat ca usa de la apartamentul propriu s-a blocat, si ca nu isi poate scoate bagajul din casa.

Avionul lui Ines pleaca peste o ora. Va vom tine la curent cu mersul evenimentelor.

*old as in vechi, not as in batran

** in acest punct, prietenii lui Ines s-au divizat in doua tabere: Miha&co, care sustin ca aceste intamplari sunt semne cum ca Ines nu ar trebui sa plece nicaieri; si ceilalti, care sustin ca, in viata, trebuie sa lupti pentru unele lucruri. Si ca, dup cutremure, accidente si furtuni, nu se mai pot intampla foarte multe lucruri. Ines mi-a lasat vorba, in cazul in care se prabuseste avionul, sa ii transmit lui Miha ca a avut dreptate.